Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că lumea se învârte în jurul nostru,
nu este așa. Miguel Ruiz consideră că luăm lucrurile personal de multe ori din
cauza faptului că suntem prinși în capcana importanței personale.
Fiecare persoană trăiește în propriul vis, creat de mintea ei, iar acest
vis este cu siguranță diferit de visul meu sau al tău. Nimic din ceea ce face
altcineva nu are legătură cu tine, continuă autorul. Are legătură cu el/ ea și
cu visul lor.
Când luăm lucrurile personal facem presupunerea că ceilalți au acces la
lumea noastră interioară, ceea ce nu este adevărat. Și noi, și ceilalți nu
facem de multe ori decât să impunem celorlalți visul nostru despre lume.
Oricât ar părea că ni se adresează personal, ceea ce spune, face cineva nu
are legătură cu noi înșine, ci cu legămintele din mintea persoanei respective,
cu toate convingerile și schemele împământenite în mintea fiecăruia încă din
copilărie, prin procesul numit educație.
Mai mult decât atât. Nimeni nu ne poate răni. Ne simțim răniți de ceea ce
spune/ face cineva pentru că ceea ce spune/ face cineva atinge răni pe care le
avem deja în noi.
Punctul nostru de vedere este adevărul nostru, dar poate nu și adevărul
celuilalt. Iar uneori, chiar dacă este punctul nostru de vedere poate fi
neadevărat.
Miguel Ruiz crede că oamenii au o adicție la suferință și că ne ”ajutăm”
unii pe alții în menținerea acestei adicții.
Atunci când îi privim pe ceilalți așa cum sunt, fără să luăm lucrurile
personal, nu putem să ne simțim răniți de ceea ce spun sau fac. Probabil fac
acele lucruri pentru că se tem că cineva ar putea descoperi că nu sunt
perfecți. Este dureros să ne dăm jos măștile sociale. Iar dacă cineva spune un
lucru și face altceva, te minți singur dacă nu iei în considerare acțiunile persoanei.
Să recunoaștem acest adevăr despre altcineva sau despre noi înșine poate fi
dureros, însă ne scutește de și mai multă suferință emoțională.
Atunci când nu luăm nimic personal ne eliberăm de nevoia de a ne încrede în
ceea ce spun/ fac ceilalți și a ne asuma responsabilități care nu sunt ale
noastre. Singura responsabilitate pe care o avem este în raport cu propriile
alegeri. Putem umbla prin lume cu inimile deschise, putem cere ce avem nevoie,
putem spune da sau nu fără a ne simți vinovați. Putem să ne urmăm dorințele
inimii și să trăim pacea interioară chiar și în mijlocul haosului.
Mie îmi sună bine opțiunea aceasta, ce ziceți?
Și exercițiul de azi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu