Practica „ramei foto goale” Ari Wallach

Practica „ramei foto goale” (sau „blank photo frame”) se referă la plasarea intenționată a unei rame foto goale, alături de fotografiile de familie, pentru a reprezenta generațiile viitoare. Aceasta este o modalitate concretă de a vizualiza și de a te conecta cu viitorul, în special cu descendenții care nu s-au născut încă.

Sursă foto: pixabay

Ari Wallach menționează că în casa sa, lângă fotografiile bunicilor, părinților, lui și copiilor săi, există o ramă foto goală, care îi reprezintă pe nepoții sau generațiile viitoare. Această ramă servește ca un memento vizual constant că el este doar un segment dintr-un lanț mai lung, cu un segment înainte și unul după el.

Beneficiile acestei practici includ:

• Promovarea gândirii pe termen lung (Long Path Thinking): Rama foto goală acționează ca un stimul vizual care ajută la orientarea gândurilor și deciziilor zilnice către un viitor îndepărtat. În momentele de conflict sau decizii importante, Wallach își reamintește de conceptul "long path" și de scopul mai amplu pe care îl urmărește, fiind influențat de această reprezentare vizuală a viitorului.
• Dezvoltarea empatiei transgeneraționale: Privind rama goală, se cultivă un sentiment de conexiune și responsabilitate față de descendenții care vor ocupa acel spațiu în viitor. Această empatie transgenerațională este un pilon fundamental al abordării "Long Path".
• Influențarea comportamentelor zilnice: Recunoașterea faptului că interacțiunile și comportamentele actuale vor avea un impact asupra generațiilor viitoare ajută la modelarea unui comportament mai conștient și mai responsabil în fiecare zi. Prin acest model de comportament, Wallach consideră că își va întâlni strănepoții, chiar dacă nu biologic, ci prin moștenirea acțiunilor și valorilor sale.
• Concretizarea unui proces abstract: Într-o lume dominată de recompense pe termen scurt și de efemeritatea mediului online, rama foto goală oferă o modalitate tangibilă de a ancora gândirea despre viitor. Este un instrument care transformă aspirațiile abstracte într-un memento vizual constant, care poate influența deciziile.

În esență, rama foto goală este un instrument simplu, dar puternic, care ajută la integrarea unei perspective pe termen lung în viața de zi cu zi, cultivând responsabilitatea și empatia față de viitor.

Etape ale vieții * Stages of Life: deschiderea în fața experienței în ”minunata lume nouă”

 „Ceva din noi dorește să rămână copil, să fie inconștient sau, cel mult, conștient doar de ego; să respingă tot ce este străin sau să îl supună voinței noastre; să nu facă nimic sau să ne satisfacă propria dorință de plăcere sau putere.” Carl Jung, Structurile și dinamica psihicului

Potrivit lui Carl Jung, ceea ce îi împiedică pe oameni să devină autonomi, împliniți și, în cele din urmă, fericiți este refuzul lor de a se deschide către experiențe noi și nefamiliare și, prin urmare, potențial amenințătoare pentru simțul lor de sine. Când am trecut de la copilărie la adolescență și la vârsta adultă, natura ne abandonează lumii conștiinței, adică culturii. Suntem astfel forțați să spunem „adio inconștienței copilărești și încrederii în natură”. Se pune atunci întrebarea: „Ce fel de persoană voi deveni atunci în această lume nouă și ciudată?” Fiecare dintre noi trebuie să se confrunte cu ea.

El compară această dilemă cu căderea biblică a lui Adam. Înainte de cădere, viața în Grădină era sigură, inocentă, pură, necomplicată, fericită. Însă, odată cu mușcătura zdravănă din fructul interzis, a venit și conștiința binelui și a răului, și odată cu ea și coborârea într-o lume precară mai degrabă decât sigură, conștientă mai degrabă decât inconștientă, îndoielnică mai degrabă decât certă, impură mai degrabă decât pură. „Căderea biblică a omului prezintă zorii conștiinței ca un blestem”, a scris Jung.

După cum o vede Jung, oamenii își doresc o viață sigură, necomplicată, familiară și, în multe privințe, neschimbătoare. Dar o astfel de viață este, în cele din urmă, constrângătoare: împiedică posibilitatea de a învăța și de a evolua și, prin urmare, de a dezvolta o „conștiință mai largă și mai înaltă”.

 Ceea ce este interesant este că „naturii nu-i pasă deloc de un nivel superior de conștiință”, iar societatea „nu prețuiește foarte mult aceste realizări ale psihicului; premiile ei sunt întotdeauna acordate pentru realizări și nu pentru personalitate, aceasta din urmă fiind recompensată în cea mai mare parte postum”. Și astfel, individul este lăsat singur să decidă ce fel de existență va avea și dacă se va scufunda de bunăvoie din ce în ce mai adânc în apele nesigure ale vieții pentru a dobândi o perspectivă mai bogată asupra tuturor acestora.

***

***

"Something in us wishes to remain a child, to be unconscious or, at most, conscious only of the ego; to reject everything strange, or else subject it to our will; to do nothing, or else indulge our own craving for pleasure or power." Carl Jung, The Structures & Dynamics of the Psyche

According to Carl Jung, what prevents people from becoming autonomous, fulfilled and ultimately happy is their refusal to open themselves to experiences that are new and unfamiliar, and thus potentially threatening to their sense of self. When we have passed from childhood to adolescence to adulthood, nature abandons us to the world of consciousness, which is to say, to culture. We are thus forced to say "goodbye to childlike unconsciousness and trust in nature." The question then arises, "What kind of person shall I then become in this strange new world?" Each of us must confront it.

He likens this dilemma to the biblical fall of Adam. Before the fall, life in the Garden was safe, innocent, pure, uncomplicated, blissful. But with the hearty bite into the forbidden fruit came consciousness of good and evil, and with it the descent into a world that was precarious rather than safe, conscious rather than unconscious, doubtful rather than certain, impure rather than pure. "The biblical fall of man presents the dawn of consciousness as a curse," Jung wrote.

As Jung sees it, people desire a life that is safe, uncomplicated, familiar and in many respects unchanging. But such a life is ultimately constricting: it forecloses the possibility of learning and evolving, and thus, of developing a "wider and higher consciousness." 

What's interesting is that "nature cares nothing whatsoever about a higher level of consciousness," and society "does not value these feats of the psyche very highly; its prizes are always given for achievement and not for personality, the latter being rewarded for the most part posthumously." And so the individual is left all alone to decide what kind of an existence she will have, and whether she will willingly dive deeper and deeper into the unsure waters of life to gain a richer perspective of it all.

Sursă text: 

https://www.philosophicalsociety.com/HTML/CarlJungsStagesOfLife.html#:~:text=According%20to%20Carl%20Jung%2C%20what,of%20us%20must%20confront%20it.

Cum evaluăm încrederea pe care o putem avea în cineva?

”One set of studies, for example, has found that we can consider as many as ten characteristics when evaluating a person’s trustworthiness. These are:

• availability (Are they present when needed?), 
• competence (Do they have the knowledge and skills for a specific task?), 
• consistency (Are they reliable and predictable?), 
• discreetness (Can they keep a secret?), 
• fairness (Do they treat others impartially and justly?), 
• integrity (Do they have an honest and moral character?), 
• loyalty (Will they stand by you?), 
• openness (Will they share ideas and information freely?), 
• promise fulfillment (Will they keep their word?), and 
• receptivity (Will they accept your ideas?).

The relative importance of each of these characteristics for trust may, of course, differ depending on the type of relationship we have with the trustee.

For example, we might care more about loyalty than competence from our spouse, we may become more concerned with promise fulfillment than openness from a delivery service, or we may prioritize competence over receptivity when choosing a heart surgeon. Thus, both the type and closeness of the relationship are likely to affect the kinds of characteristics we consider important when evaluating the trustworthiness of others.”

***

Un set de studii, de exemplu, a constatat că putem lua în considerare până la zece caracteristici atunci când evaluăm încrederea pe o putem acorda unei persoane (Butler, J. K., 1991). Acestea sunt:

• disponibilitate (Este prezent/ă atunci când am nevoie de el/ea?), 
• competență (Are cunoștințele și abilitățile necesare pentru o anumită sarcină?), 
• consecvență (Este fiabil/ă și previzibil/ă?), 
• discreție (Poate să păstreze un secret?), 
• corectitudine (Îi tratează pe ceilalți în mod imparțial și drept?), 
• integritate (Are un caracter onest și moral?), 
• loialitate (Va fi alături de mine?), 
• deschidere (Va împărtăși liber idei și informații?), 
• împlinirea promisiunilor (Se va ține de cuvânt?) și 
• receptivitate (Va accepta ideile mele?).

Importanța relativă a fiecăreia dintre aceste caracteristici pentru încredere poate diferi, desigur, în funcție de tipul de relație pe care o avem cu persoana respectivă.

De exemplu, s-ar putea să ne pese mai mult de loialitatea decât de competența partenerului nostru, s-ar putea să ne preocupe mai mult îndeplinirea promisiunii decât deschiderea unui serviciu de livrare sau vom acorda prioritate competenței față de receptivitate atunci când alegem un chirurg cardiac. 

Astfel, atât tipul, cât și apropierea relației sunt de natură să afecteze tipurile de caracteristici pe care le considerăm importante atunci când evaluăm încrederea celorlalți.”

Citește mai multe în cartea lui Peter Kim:

The Trap of Improvement în Comfortable with Uncertainty de Pema Chödrön

”When we start to meditate or to work with any kind of spiritual discipline, we often think that somehow we’re going to improve, which is a subtle aggression against who we really are. It’s a bit like saying, “If I jog, I’ll be a much better person.” “If I had a nicer house, I’d be a better person.” “If I could meditate and calm down, I’d be a better person.” Or the scenario may be that we find fault with others. We might say, “If it weren’t for my husband, I’d have a perfect marriage.” “If it weren’t for the fact that my boss and I can’t get on, my job would be just great.” And, “If it weren’t for my mind, my meditation would be excellent.”

But loving-kindness—maitri—toward ourselves doesn’t mean getting rid of anything. Maitri means that we can still be crazy, we can still be angry. We can still be timid or jealous or full of feelings of unworthiness. Meditation practice isn’t about trying to throw ourselves away and become something better. It’s about befriending who we are already. The ground of practice is you or me or whoever we are right now, just as we are. That’s what we come to know with tremendous curiosity and interest.”

Citește mai multe aici:

Dansul cu umbra, după David Richo

”Like cathedrals and forests, metaphors of the psyche, we are never finished though always whole. That is wonderful news, since something complete can still be made from unfinished things. In fact, our lively energy, our life force, depends directly on our being whole but not on our becoming perfect. The only question is, How much consciousness can we stand? We can never know all of our shadow, only a piece at a time, only what we are ready for, and we will never be ready for all of it. It can never be totally tamed or befriended, but we can relate to it and horse-trade with it. When a little more each day is a good-enough bargain for us, we are liberated from both perfectionism and inadequacy, two tough features of the shadow.”

About Dreams: a Jungian Framework

Jung described dreams as the psyche’s attempt to communicate things to the dreamer about what is really going on. They are symbolic representations of the elements within the dreamer’s psyche. The personal associations to the dream as well as the amplifications of the images with archetypal, collective and cultural themes fill in the conscious attitude. This compensates for what is incomplete in the personality. 

(...)

hey are a rich storehouse of personal and collective information, guiding and assisting the narrative for self-discovery. They are vehicles for the embodiment of the invisible world rendered visible through their metaphors and images.

(...)

The dream is a psychic fact and a spontaneous self-portrayal, in symbolic form, mirroring the situation in the unconscious. The psyche is self-regulating, seeking to compensate the conscious attitude. The dream is neither isolated nor separate from daily life; it is presented to restore balance and wholeness. 

Dreams reveal personal problems, the current situation of the psyche, the past and future through the images presented. In the process of becoming known to herself and unpeeling the layers built up from family secrets, the symbolic meaning of the dream reveals truths.

Dreams help liberate, clarifying the psyche as it reflects personal and collective issues, offering complexes, strengths and values in a quest for information and guidance. In dreams we discover the many parts of ourselves, unleashing the psychological attitude for self-reflection. If the dreamer can understand and apply what the dream is saying, the imbalances existent even through the generations can be corrected.

Mai multe despre o perspectivă jungiană asupra viselor și personalității ”as-if” aka sindromul impostorului aici:

"L'enfer, c'est les autres" (Sartre) sau ”Iadul sunt ceilalți oameni.”. OK, care zice Robert Greene că este soluția?

”We humans have a dirty little secret. It’s a secret that has nothing to do with sex lives or fantasies or anything as exciting as that. Rather, the secret is that all of us, to some degree, are in pain. It’s a pain that we don’t discuss or even understand.

The source of this pain is other people.

What I mean is our often disappointing, superficial, unsatisfactory relationships with people. This comes in the form of relationships and connections that aren’t very deep between us and those whom we consider our friends, leading to a lot of loneliness. It comes in the form of bad choices for associates and partners—leading to all this struggle and messy breakups. It comes from letting some toxic narcissist into our life—leading to all kinds of emotional trauma that can take years to get over, if we even ever do. And it also comes from our inability to persuade, to move people, to influence them, to get them interested in our ideas—generating feelings of frustration and anger.

We are deeply social animals and having dysfunctional social relationships leads to all kinds of problems. It leads to depression. It leads to recurring obsessive thoughts, to the inability to focus on our work, to eating disorders, to even physical diseases such as heart disease. We only see the surface phenomenon—the loneliness or the depression or physical ailment. We don’t see the underlying source. And sometimes we’re not even aware that we suffer from loneliness.

(…)

What is the source of this pain, of this problem? The obvious answer is that we are generally very poor observers of people around us. We’re poor listeners. We’ve become so self-absorbed with our smartphones and our technology. We’re not paying attention. And when we do pay attention, we project onto people our own emotions, our own desires. Or we’re very quick to judge and categorize them—that person’s good, that person’s evil; that person’s likeable, that person’s not likeable.

(…)

Are there moments in our lives in which we actually feel different? In which we are actually paying deep attention to people? In which we are actually observing them? And I said yes, there are.

First of all, as children. Children are master observers of people. They are very attuned to the emotions and moods of their parents—their survival depends on it. Con artists hate children because children can see through their phoniness, their fakeness. We were all great observers when we were children. Then, if we travel to a foreign country and everything’s exotic and weird, our senses are heightened. We’re paying attention to people. They seem so different—we want to understand them. Also, if we start a new job and we’re a bit nervous—we’re paying attention to all the little power dynamics going on. Obviously, when we fall in love—we’re extremely attentive to that person. We’re picking out every little sign and detail that they’re emitting about whether they like us, who they are, what their character is like. And finally, strangely enough, if we read a really good novel or see a great movie. We’re fascinated by the characters someone has created, and we want to get inside of their world.

What do all these experiences have in common? In these moments, our desire is engaged. We’re excited. We’re curious. We feel the need to pay attention to people. Our survival could even depend on it. And when we’re excited and curious and we feel the necessity, suddenly our eyes come to life. We’re watching. We’re observing. We’re getting inside people. And in these moments, there’s less of our ego. We’re getting outside of ourselves and into the world of other people.”

More about this and other topics here:

Elogiu eșecului * In Praise of Failure

A eșua este un lucru esențial pentru noi, ca ființe umane. Felul în care ne raportăm la eșec ne definește, în vreme ce succesul este auxiliar și efemer și nu e prea revelator. Fără succes putem trăi, dar am trăit degeaba dacă nu ne-am împăca cu imprefecțiunea și precaritatea noastră, ca și cu faptul că suntem muritori- care sunt tot atâtea manifestări ale eșecului.

Eșecul pune o distanță între noi și lume, precum și întrre noi și ceilalți; o distanță care ne dă senzația acută că suntem inadecvați, că nu suntem sincronizați cu lumea și cu ceilalți, că ceva e nelalocul lui. Toate astea ne fac să ne întrebăm cu gravitate ce loc ocupăm sub soare. Și ar putea fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă: această trezire existențială este exact lucrul de care avem nevoie dacă vrem să înțelegem cine suntem. Nicio vindecare nu e posibilă dacă nu e precedată de această înțelegere.

***

Failing is essential to what we are as human beings. How we relate to failure defines us, while success is auxiliary and fleeting and does not reveal much. We can live without success, but we would live for nothing if we didn’t come to terms with our imperfection, precariousness, and mortality, which are all epiphanies of failure.

When it occurs, failure puts a distance between us and the world, and between ourselves and others. That distance gives us the distinct feeling that we don’t fit in, that we are out of sync with the world and others, and that there is something amiss. All of this makes us seriously question our place under the sun. And that may be the best thing to happen to us: this existential awakening is exactly what we need if we are to realize who we are. No healing will come unless preceded by it.

 

Sinele ca sursă de sens și dramele lumii moderne

”Cultura occidentală a recalibrat regulile constituente ale sinelui, în aşa fel încât sinele modern a devenit mult mai problematic şi mai dificil decât în erele trecute. (…)

De multe ori, când oamenii spun că simt nevoia să se cunoască (să se găsească), vor să spună de fapt că îşi doresc să trăiască o viaţă care să aibă sens. Vor să aibă o viaţă cu un sens pe care să îl poată accepta. Dar să spui treaba asta în gura mare este destul de jenant. Aşa că oamenii îşi reformulează această nevoie în termeni de autocunoaştere, ceea ce, într-adevăr, este destul de vag, dar în acelaşi timp este acceptabil social. (...)

Societatea modernă se foloseşte de sens ca să reuşească să confere suficient sens vieţii, într-o formă în care sinele nu a mai fost folosit în trecut. Aceste noi cerinţe pe care sinele trebuie să le îndeplinească reprezintă motivul principal al fascinaţiei societăţii moderne pentru ideea sinelui şi a identităţii. (…)

Societăţii noastre îi lipsesc valori de bază stabile care să poată oferi criterii solide pentru delimitarea binelui de rău şi pentru justificarea acţiunilor pe care le întreprindem. (…)

Cultura modernă occidentală s-a luptat din răsputeri ca să transforme sinele într-un fundament de valoare. Fiinţele umane au avut dintotdeauna un sine, dar acesta nu a trebuit să îndeplinească funcţia suplimentară de a conferi sens vieţii în măsura în care trebuie să o facă astăzi.

Astfel, motivul fascinaţiei moderne pentru sine provine din faptul că sinele a devenit o sursă fundamentală şi importantă de sens în viaţa modernă. Povara identităţii nu este tocmai uşoară, iar crizele şi alte probleme de identitate provin parţial din noile cerinţe pe care sinele trebuie să le îndeplinească în prezent.”

Mai multe în cartea ”Sensuri ale vieții” de Roy Baumeister pe care v-o recomand:

The Cure for Sexual Anorexia

 

Superioritatea și inferioritatea, fețe ale aceleiași monede

Ieri am auzit o idee interesantă formulată de Terry Real într-un mini-workshop.

Care este problema cu gândirea în termeni de superioritate (grandiozitate)-inferioritate specifică narcisismului? Problema este că ambele variante își au rădăcina în dispreț. Da, în acest călăreț al apocalipsei menționat și de soții Gottman.

Când suntem în situații în care percepem că suntem într-o poziție de superioritate îi disprețuim pe ceilalți, când suntem în situații în care ne percepem în inferioritate ne disprețuim pe noi înșine. Dar tot în dispreț suntem, ce se schimbă este doar direcția spre care ne orientăm disprețul. Trist, foarte trist mod de a fi.

Just stop and take that in for a moment.

The Concepts We Hold of Ourselves

”We fashion the world that surrounds us by the intensity of our imagination and feeling, and we illuminate or darken our lives by the concepts we hold of ourselves. Nothing is more important to us than our conception of ourselves, and especially is true of our concept of the deep, dimensionally greater One within us.

Those that help or hinder us, whether they know it or not, are the servants of that law which shapes outward circumstances in harmony with our inner nature. It is our conception of ourselves which frees or constrains us, though it may use material agencies to achieve its purpose.” Neville Goddard- Five Lessons

Azi reflectam la faptul că deși avem impresia că știm ceva, de multe ori nu este încă o cunoaștere adevărată pentru că nu este încorporată. Știm, deținem, multe idei, informații însă ele nu au prins viață încă în noi. Prin urmare ne aburim că știm niște lucruri când nu le trăim. Ce se spune în paragraful de mai sus nu este nimic nou, cu toate acestea, poate vi s-a întâmplat și vouă să citiți ceva aparent ”vechi” și să genereze în voi ceva nou, nu doar o perspectivă diferită, ci o mișcare interioară, ca și când ceva a prins viață, ceva are sens într-un mod profund și dintr-o dată produce efecte. Aș zice că acesta este începutul cunoașterii. Și da, te cam zdruncină din străfunduri.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Procrastination is the soul rebelling against entrapment

”Your brain is most intelligent when you don’t instruct it on what to do – something people who take showers discover on occasion. Work destroys your soul by stealthily invading your brain during the hours not officially spent working, be selective about professions. If you know, in the morning, what your day looks like with any precision, you are a little bit dead – the more precision, the more dead you are. There is no intermediate state between ice and water but there is one between life and death; employment. You have a calibrated life when most of what you fear has the titillating prospect of adventure. Procrastination is the soul rebelling against entrapment.”

The Bed of Procust- Nassim Nicholas Taleb

***

***

”Creierul tău este cel mai inteligent atunci când nu îi dai tu instrucțiuni legat de ce să facă- ceva ce oamenii care fac dușuri au descoperit ocazional. Munca îți distruge sufletul invadându-ți pe furiș creierul în orele care nu sunt petrecute oficial muncind, fii selectiv în ceea ce privește profesiile. Dacă știi, dimineața, cum arată ziua ta cu orice nivel de precizie, ești puțin mort – cu cât mai multă precizie, cu atât ești mai mort. Nu există o stare intermediară între gheață și apă, dar există una între viață și moarte; angajarea. Ai o viață calibrată atunci când te temi cel mai mult de orice are perspectiva emoționantă a aventurii. Amânarea este sufletul care se răzvrătește împotriva capcanei.”

Patul lui Procust- Nassim Nicholas Taleb

Alaways Say Less Than Necessary/ Se pot spune prostii multe și-n cuvinte mai puține

”Oysters open completely when the moon is full; and when the crab sees one it throws a piece of stone or seaweed into it and the oyster cannot close again so that it serves the crab for meat. Such is the fate of him who opens his mouth too much and thereby puts himself at the mercy of the listener.”

Leonardo da Vinci, 1452-1519

***

”Stridiile se deschid complet când este lună plină; când vede asta crabul aruncă o piatră sau alge în ele astfel încât stridiile nu se mai pot închide și servesc crabului drept hrană. Asta este și soarta celui care-și deschide gura prea mult punându-se astfel la mila ascultătorului.” 

Leonardo da Vinci, 1452-1519

Apud Robert Greene- The 48 Laws of Power

The Effects of Hyperintention/ Efectele hiper-intențiilor

”We all know the effects of “hyperintention”: If we want and need desperately to sleep, we are less likely to fall asleep. If we absolutely must give the best talk possible at some conference, we become hyperanxious about the result, and the performance suffers. If we desperately need to find an intimate partner or make friends, we are more likely to push them away. If instead we relax and focus on other things, we are more likely to fall asleep or give a great talk or charm people. The most pleasurable things in life occur as a result of something not directly intended and expected.”

***

”Știm cu toții efectele hiper-intențiilor: dacă vrem și avem nevoie disperată de somn, e mai puțin probabil să adormim. Dacă vrem să facem cea mai bună prezentare la o conferință, devenim hiperanxioși legat de rezultat și performanța are de suferit. Dacă avem nevoie disperată să ne găsim un partener sau să ne facem prieteni, mai degrabă îi vom îndepărta de noi pe ceilalți. Dacă în schimb ne relaxăm și ne concentrăm pe alte lucruri sunt mai mari șanse să adormim sau să facem o prezentare bună sau să-i fermecăm pe ceilalți. Cele mai plăcute lucruri în viață apar ca rezultat a ceva ce nu a fost intenționat și nici așteptat.”

Adam Grant: How you Think Progress Looks Like vs What it Actually Looks Like/ Cum credem că arată progresul versus cum arată de fapt

When you get stuck on your way up a mountain, it’s better to shift into reverse than to stand still. As you take U-turns and detours, you’ll feel as if you’re going in circles. In the short run, a straight line brings faster progress. But in the long run, loops lead to the highest peaks.

Progress is rarely noticeable at a snapshot in time—it unfolds over extended periods of time. If you focus your attention on a specific difficult moment, it’s easy to feel stuck. It’s only when you look at your trajectory over the course of weeks, months, or years that you appreciate the distance you’ve traveled.

***

Când ești blocat pe drumul spre vârful muntelui, este mai bine să dai înapoi decât să rămâi nemișcat. Pe măsură ce faci calea întoarsă sau te angajezi în ocoluri, vei avea senzația că te miști în cercuri. Pe termen scurt, avansarea în linie dreaptă duce la cel mai rapid progres. Însă pe termen lung, buclele te duc spre culmile cele mai înalte.

Rareori progresul se observă într-un instantaneu în timp- acesta se extinde pe perioade de timp. Dacă îți concentrezi atenția asupra unui moment dificil specific, e ușor să te simți blocat. Doar atunci când te uiți la traiectoria ta de pe parcursul câtorva săptămâni, luni sau ani poți aprecia distanța pe care ai parcurs-o.

 

Bubbling Streams or Machines Choking You With Sooty Smoke?

”It is the events of one second before to a million years before that determine whether your life and loves unfold next to bubbling streams or machines choking you with sooty smoke. Whether at graduation ceremonies you wear the cap and gown or bag the garbage. Whether the thing you are viewed as deserving is a long life of fulfillment or a long prison sentence.

There is no justifiable “deserve.” The only possible moral conclusion is that you are no more entitled to have your needs and desires met than is any other human. That there is no human who is less worthy than you to have their well-being considered.[*] You may think otherwise, because you can’t conceive of the threads of causality beneath the surface that made you you, because you have the luxury of deciding that effort and self-discipline aren’t made of biology, because you have surrounded yourself with people who think the same. But this is where the science has taken us.

And we need to accept the absurdity of hating any person for anything they’ve done; ultimately, that hatred is sadder than hating the sky for storming, hating the earth when it quakes, hating a virus because it’s good at getting into lung cells. This is where the science has brought us as well.”

Viața are loc cu adevărat acolo unde suntem, nu acolo unde nu suntem

”Percepem lumea cu toate simțurile noastre. Suntem oameni pe de-a-ntregul- nu doar că gândim sau reflectăm, dar îi percepem și pe semenii noștri, lumea care ne înconjoară, pe noi înșine în lumea în care ne vedem ca parte a ei. Putem trăi lumea senzorial, o putem vedea, mirosi, gusta, auzi, simți, ne putem lăsa mișcați de ea, atât la exterior, cât și la interior.

Când experimentăm frumusețea, suntem învăluiți de ea și, într-o astfel de situație, ne simțim conectați cu ea: cu natura, cu cultura, cu alți oameni, poate chiar cu viața în întregul ei, în raport cu care suntem în acest moment mai mult decât în consens, de care suntem copleșiți. Ne simțim schimbați în identitatea noastră, ne simțim mai bogați, în conexiune cu toate și cu tot, iar prin prisma acestei trăiri fericite, transformate, percepem și lumea altfel: vedem ceea ce ne aduce bucurie.”

***

***

”La polul opus experiențelor concrete legate de simțuri se află dispensarea de simțuri. Dacă renunțăm la simțuri, ele ne mai rămân la dispoziție doar cât să ne orientăm în lume, însă nu ne mai aduc nicio plăcere. Ne ajută să funcționăm, însă nu punem preț pe conexiunea cu trăirile noastre interne, cu experimentarea profundă a lumii. Poate că în acest fel lucrurile se întâmplă mai repede, însă nu mai trăim experiențe semnificative, nu ne mai conectăm cu lumea. Stările noastre corporale nu mai joacă atunci decât un rol mărunt. Cât de puțin ne apreciem simțurile, nu în ultimul rând din cauza presiunii timpului, se poate observa în faptul că ne comunicăm experiențele importante din punct de vedere emoțional sub formă de informații, nu ca povestiri, golindu-le astfel afectiv.

În plus, renunțarea la simțuri înseamnă și faptul că nu ni le mai percepem și nu ni le mai exersăm. Mesele noastre pot fi o sărbătoare pentru simțuri- sau nu. Când mâncăm ceva rapid, automat, fără să gândim, fără să savurăm cu adevărat mâncarea pentru că suntem cu mintea în altă parte, am ratat ceva. Dimpotrivă, o existență senzorială ar fi una care ne-ar îmbogăți. Viața are loc cu adevărat acolo unde suntem și nu acolo unde nu suntem. Micile bucurii sunt cele care determină, în cele din urmă, calitatea vieții de zi cu zi și ne fac să fim în rezonanță cu lumea.” 

Realitatea inventată

    Paul Watzlawick, în cartea sa emblematică The Invented Reality- How Do We Know What We Believe We Know? (Contributions to Constructivism), descrie unul din experimentele care au utilizat recompensarea non-contingentă realizate de Alex Bavelas la Universitatea Stanford (experiment care, din păcate, nu a fost publicat, fiind relatat într-o comunicare personală de către Alex Bavelas lui Paul Warzlawick).

       În cadrul acestui experiment participanților li se citește o listă de perechi de numere (ex. 31 și 80, 77 și 15) cerința fiind ca după fiecare pereche să spună în ce măsură acestea se ”potrivesc” sau nu.

        În mod invariabil participanții cer să li se specifice în ce sens ar trebui să se potrivească numerele respective, la care experimentatorul le spune că exact aceasta este ideea experimentului, ca participanții să descopere care sunt regulile.

   Experimentatorul le oferă feedback după fiecare item. La început participanții greșesc de fiecare dată, apoi performanța lor se îmbunătățește gradual și răspunsurile ”corecte” încep să crească la număr. Aparent participanții ajung la o ipoteză care, deși nu este corectă în toate cazurile, devine din ce în ce mai credibilă.

        Ceea ce nu știu participanții, însă, este că nu există nicio legătură între răspunsurile lor și feedback-ul dat de experimentator. Acesta oferă feedback-ul după următoarea regulă: la început foarte rar ”corect”, după care crește progresiv frecvența feedback-urilor ”corect” fără legătură cu numerele sau răspunsurile participanților.

    Acest lucru creează în participanți presupunerea că există o ordine în relația dintre numere, presupunere care este atât de persistentă încât aceștia nu vor să renunțe la ea nici atunci când experimentatorul le revelează faptul că feedback-ul nu a avut nicio legătură cu răspunsurile lor. Unii dintre participanți au rămas convinși că ei au descoperit o regularitate pe care experimentatorul nu a observat-o, de care acesta nu este conștient.

           Vă sună cunoscut și asemănător cu ceva din zilele noastre? 😊

      Ce s-a petrecut în acest experiment și probabil și în alte contexte de viață, după spusele lui Watzlawick, este că participanții au inventat o realitate pe care presupun că au descoperit-o.

          Prin urmare, semnificația pe care noi o atribuim interacțiunii noastre cu lumea din jur ne învață ce este lumea. Această semnificație ne ghidează conștient și inconștient strategiile pe care le implementăm pentru a gestiona lumea înconjurătoare, iar aceste strategii sunt bazate pe nevoile și pe așteptările noastre.

      Motivul pentru care această convingere este atât de puternică este faptul că imaginea acestor participanți despre realitate se potrivește cu situația de testare. Ceea ce înseamnă doar că nu este contrazisă de natura situației. Nu înseamnă că reflectă în mod corect ordinea (presupusă) a guverna relația dintre perechile de numere.

        Distincția fundamentală dintre ”fitting” și ”matching” a fost postulată de Ernst von Glasersfeld în cartea sa Introduction to Radical Constructivism în care formulează propoziția provocatoare (și la prima vedere probabil radical inacceptabilă) că ”tot ce putem ști despre lume este doar ceea ce lumea nu este”.

         Pentru a înțelege mai ușor la ce s-a referit Ernst von Glasersfeld avem la îndemână o metaforă:

       Un căpitan care, într-o noapte furtunoasă, trebuie să navigheze printr-un canal necartografiat fără instrumente de navigație, fie se va lovi cu nava de stânci, fie va reuși să treacă dincolo de strâmtoare.

        Dacă se lovește de stânci, eșecul îi va arăta că traseul pe care l-a ales nu este cel corect. Am putea spune că a descoperit ce nu este trecerea prin strâmtoare.

        Dacă, pe de altă parte, trece strâmtoarea, acest succes dovedește doar că nu a intrat în coliziune cu forma și natura (de altfel necunoscută) a ce se află sub ape. Nu spune nimic despre cât de în siguranță a fost sau cât de aproape de dezastru s-a aflat în fiecare moment. A trecut prin strâmtoare ca un orb. Cursul lui s-a potrivit (”fit”) cu topografia necunoscută, dar asta nu înseamnă că s-a pliat (”matched”) pe configurația reală a strâmtorii. Ne-am putea imagina că forma geografică efectivă a strâmtorii ar fi putut oferi posibilități de trecere mai în siguranță și mai scurte probabil.

Sură imagine: https://pixabay.com/

Sincronicitate interesantă

”Parte din impredictibilitate se datorează faptului că în sistemele emergente, drumul pe care călătorești este construit în același timp și, faptul că tu ești pe el influențează procesul de construcție constituind feedback pentru procesul de facere a drumului. Mai mult decât atât, scopul spre care mergi s-ar putea nici să nu existe încă- ești predestinat să interacționezi cu un punct țintă care s-ar putea să nu existe încă, dar, cu ceva noroc, se va construi în timp. În plus, spre deosebire de automatele celulare din capitolul anterior, sistemele emergente sunt supuse aleatoriului (jargon: ”evenimente stocastice”), în care secvența evenimentelor aleatorii face o diferență.” Robert Sapolsky- Determined- The Science of Life Without Free Will

***

”Vezi tu, noi nu știm care sunt scopurile noastre. Le descoperim în procesul de-a ajunge la ele. Nu știu ce construiesc, dar mă bucur să construiesc și când voi fi trecut prin acest proces, voi ști ce este. Nu știi ce va deveni un bebeluș. De aceea, ai mare grijă de el, până ce devine ceea ce va deveni.” Milton H. Erickson

***

“Pe măsură ce începi să-ți urmezi calea, calea apare.” Rumi

Gând la gând, la secole distanță!