Poems by MJ

 

Convingerile sunt ”notoriously hard to change”

Beliefs are notoriously hard to change because they are not meant to coincide with reality and are not necessarily based upon a logical framework of ideas.

Here is an old story described by Abraham Maslow that illustrates this. A psychiatrist was treating a man who believed he was a corpse. Despite all the psychiatrist's logical arguments, the man persisted in his belief.

 In a flash of inspiration, the psychiatrist asked the man "Do corpses bleed?"

The patient replied, 'That's ridiculous! Of course corpses don't bleed."

After first asking for permission, the psychiatrist pricked the man's finger and produced a drop of bright red blood. The patient looked at his bleeding finger with abject astonishment and exclaimed: "I'll be damned, corpses do bleed!"

Robert Dilts- Beliefs- Pathways to Health and Wellbeing

 ***

***

Convingerile sunt notoriu greu de schimbat, deoarece nu sunt menite să coincidă cu realitatea și nu se bazează neapărat pe un cadru logic de idei.

Iată o poveste veche descrisă de Abraham Maslow care ilustrează acest lucru. 

Un psihiatru trata un bărbat care credea că este un cadavru. În ciuda tuturor argumentelor logice ale psihiatrului, bărbatul a persistat în credința sa.

Într-o fulgerare de inspirație, psihiatrul l-a întrebat pe bărbat: „Cadavrele sângerează?”

Pacientul a răspuns: „E ridicol! Desigur, cadavrele nu sângerează.”

După ce i-a cerut mai întâi permisiunea, psihiatrul l-a înțepat pe bărbat în deget și a produs o picătură de sânge roșu aprins. Pacientul s-a uitat la degetul său însângerat cu o uimire absolută și a exclamat: „Să fiu al naibii, cadavrele chiar sângerează!”

Robert Dilts- Beliefs- Pathways to Health and Wellbeing

What's in a name? (beyond words) Care e faza cu cuvintele? (dincolo de cuvinte)

 Keywords: etichetare, categorizare, asocieri pozitive și negative

“What's in a name? that which we call a rose

By any other name would smell as sweet.”

William Shakespeare, Romeo and Juliet

Reflectând la câțiva clienți de-ai mei care au diverse asocieri negative cu idea de a lua o PAUZĂ de la munca silnică pe viață pe care o presupune goana după realizări, după a demonstra (în sfârșit) că merită să fie apreciați (sau măcar păstrați ca angajați), că își merită în continuare banii care le intră în cont lunar sau cei care trebuie musai să termine TOT înainte de a pune geană pe geană, iar lucrurile și treaba de făcut nu se mai gată ever sau cei care trebuie cu necesitate (că doar au depus un jurământ sau așa e bine și frumos/ așa arăți și demonstrezi că ești bun, frumos nu știu dacă te faci făcând din astea, poate martir și aureola din jurul statuii tale te înfrumusețează :) să ajute pe TOATĂ LUMEA mi-am adus aminte de  spusele lui Eckhart Tolle despre cuvinte pe care le transcriu mai jos și vă invit să le parcurgeți și să le digerați.

Iar dacă cuvântul PAUZĂ se leagă și la voi de lene, delăsare, lipsă de seriozitate, puturoșenie sau altele ca acestea, căutați un alt cuvânt mai bun. La un brainstorming ad hoc am dibuit următoarele posibile alternative: REÎNCĂRCAREA BATERIILOR, RESETARE, REVIGORARE, GRIJĂ FAȚĂ DE SINE. Lista e deschisă.

 

Extras din Eckhart Tolle- Puterea prezentului

”Priviţi dincolo de cuvinte

Nu îmi place cuvântul „păcat". Implica faptul că sunt judecat şi găsit vinovat.

Înţeleg. De-a lungul secolelor, în jurul unor cuvinte, cum ar fi păcat, s-au acumulat multe puncte de vedere şi interpretări greşite din cauza înţelegerii greşite, a ignoranţei sau a dorinţei de a controla, dar ele conţin un sâmbure de adevăr. Dacă nu puteţi privi dincolo de aceste interpretări şi nu puteţi recunoaşte realitatea indicată de acest cuvânt, atunci nu-l folosiţi. Nu vă blocaţi la nivelul cuvintelor. Un cuvânt nu este mai mult decât un mijloc pentru atingerea unui scop. Este o abstracţie. Ca un indicator, arată spre ceva care se află dincolo de el.

Cuvântul miere nu este mierea. Puteţi studia şi vorbi despre miere cât doriţi, dar nu veţi şti într-adevăr ce este mierea până când nu o veţi gusta. După ce aţi gustat-o, cuvântul devine mai puţin important pentru dvs. Nu veţi mai fi ataşat de el. La fel, puteţi vorbi sau vă puteţi gândi la Dumnezeu în permanenţă pentru tot restul vieţii, dar asta nu înseamnă că ştiţi ce este sau că aţi avut fie o străfulgerare a acestei realităţi pe care o indică cuvântul. Nu este mai mult decât un ataşament obsesiv faţă de un indicator, un idol mental. Şi inversul este valabil: dacă, indiferent din ce motive, nu v-a plăcut cuvântul miere, este posibil ca această atitudine să vă facă să nu o gustaţi niciodată. Dacă aveţi o puternică aversiune pentru cuvântul Dumnezeu, care este o formă negativă de ataşament, este posibil să negaţi nu doar cuvântul, ci şi realitatea pe care o semnifică. Vă puteţi refuza singur posibilitatea de a trăi această realitate. Desigur, toate acestea sunt intrinsec legate de identificarea cu mintea. Aşa că, dacă un cuvânt nu mai funcţionează pentru dvs., abandonaţi-l şi înlocuiţi-l cu unul care funcţionează. Dacă nu vă place cuvântul păcat, atunci numiţi-l inconştienţă sau nebunie. Aşa vă veţi afla poate mai aproape de adevăr, de realitatea din spatele cuvântului, decât prin cuvântul păcat, care a fost folosit greşit atât de mult timp, şi veţi avea mai puţin loc pentru vinovăţie.”

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce #4

Un ultim exemplu oferit de autoare se referă la relațiile cu copiii.

Harriet Lerner consideră că auto-blamarea sau blamarea copilului sunt pozițiile pe care mulți părinți le adoptă în raport cu diversele situații cu care se confruntă. Autoarea consideră că acesta este efectul unei fantezii omnipotente a mamelor în care comportamentul copiilor- ceea ce sunt copiii chiar- este făcătura lor.

Dacă copiii performează bine ele sunt mame bune, dacă nu, faptul că ele sunt mame rele a cauzat problema. Mamele ajung să creadă, astfel, că pot și ar trebui să controleze lucruri care în mod realist nu sunt în controlul lor și ajung să nu mai exercite puterea și autoritatea pe care o au asupra propriului comportament. Mamele nu-i pot face pe copii să gândească, simtă sau să fie într-un anumit mod, însă pot fi ferme, consecvente și clare cu privire la propriul comportament, legat de ce vor tolera și ce nu vor tolera și care sunt consecințele atunci când copilul se comportă inadecvat.

Tiparele în care părinții rămân blocați cu copiii merg cam pe acest calapod:

□ Părinții sunt în modul de supra-funcționare când vine vorba de gândurile și emoțiile copiilor

□ Părinții sunt în modul de sub-funcționare în ceea ce privește clarificarea propriei poziții și stabilirea unor reguli de comportament.

Autoarea oferă un exemplu tipic în care Alicia, mama Claudiei, care a divorțat de mai multe luni, a început să se vadă cu un alt bărbat, Carlos, pe care fetița de 4 ani nu-l suportă. Ori de câte ori Alicia este pe cale să plece din casă cu acesta fetița începe să plângă, nu vorbește cu Carlos și face temper-tantrum-uri când mama este pe cale să iasă pe ușă afară.

Reacția mamei este să încerce să o facă pe fetiță să înțeleagă că are nevoie și ea să iasă și că nu are motive să fie atât de supărată, că o să-i treacă și că Carlos este un om bun și că dacă ar face un efort l-ar plăcea în final.

Reacția fetiței, spre surprinderea mamei 😊, este să își bage capul sub pătură și să-și acopere urechile cu mâinile. Când s-a repetat scena cu plecatul în oraș a strigat și mai tare așa încât Alicia a fost nevoită să-și anuleze planurile cu Carlos simțindu-se vinovată și în același timp furioasă că nu își poate face plăcerea de a ieși cu noul partener și că propriul copil a devenit un mic dictator.

A face un copil să înțeleagă înseamnă că încercăm să-l facem să vadă lucrurile la fel ca noi. În cazul nostru ceea ce Alicia îi comunică fetiței este că reacția acesteia este greșită, excesivă și nelalocul ei, că ar vrea ca fetița să vrea ca ea să iasă cu Carlos, să-l placă pe Carlos și să creadă că este un bărbat bun.

Nu este treaba noastră să facem asta. A le schimba gândurile și emoțiile pentru a le conforma cu ale noastre înseamnă să-i împiedicăm să-i croiască un ”eu” clar și separat în familie.

Ne putem întreba de ce îi este atât de greu acestei mămici să accepte sentimentele de furie și/sau tristețe ale fetiței? Poate are și ea propriile anxietăți sau intră în rolul de salvator când vine vorba de sentimentele altora, în special cele ale propriului copil. În acest mod de îndată ce cineva simte tristețe, furie, rănire, gelozie, prima reacție este să fugim și să facem ceva pentru ca aceste trăiri să dispară sau să facem persoana să se simtă mai bine oferind sfaturi, interpretări, reasigurări, schimbând subiectul, încercând să-l înveselim pe celălalt, încercând să-l convingem pe celălalt că nu se simte așa sau că nu ar trebui să se simtă așa.

Supra-funcționarea emoțională reflectă fuziunea din relațiile din familie. Această forță de a fi împreună poate fi atât de puternică încât este dificil pentru membrii să obțină un grad de separare astfel încât mama să poată asculta de exemplu copilul într-o manieră empatică și să-l invite să vorbească mai mult despre ce simte și să elaboreze ce dorește. Atunci când învățăm să rămânem în propria piele și să evităm să ne asumăm o poziție de supra-funcționare sau de ”cel care le rezolvă pe toate”, copiii vor demonstra o capacitate extraordinară de a-și gestiona propriile sentimente, de a găsi soluții la problemele lor și de a cere ajutor când au nevoie.

Ce ar trebui să facă Alicia ar fi:

□ Să asculte ce gândește și simte copilul fără să încerce să schimbe ceva sau să elimine gândurile și trăirile acestuia: ”Văd că ești furioasă pentru că vreau să ies în seara asta. Nu-ți prea place de Carlos, nu-i așa?”

□ Să-și asume responsabilitatea pentru decizia de a ieși cu Carlos și a faptului că decizia aceasta nu depinde de emoționalitatea copilului.

□ Să stabilească reguli clare de comportament pentru Claudia (ex. temper tantrum-urile nu sunt un comportament acceptabil; când copilul face asta o va lua și o va duce în camera ei să se liniștească; nu este OK să-l ignore pe Carlos când acesta încearcă să vorbească cu ea, poate să nu dorească să vorbească cu el și atunci când o va întreba ceva îi va spune asta, în loc să nu spună nimic).

Fie că vorbim de copii, fie că vorbim de adulți schimbarea apare atunci când observăm tiparele și găsim noi opțiuni pentru propriul comportament.

 

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #3

De ce este atât de greșit să ne asumăm responsabilitatea pentru ceilalți?

Sub unele aspecte, nu este nimic greșit. Pe parcursul a generații întregi femeile și-au câștigat atât identitatea cât și stima din ajutarea, protejarea, hrănirea și asigurarea confortului altora. Conexiunea cu ceilalți, empatia, privirea celorlalți într-un mod iubitor și facilitarea creșterii altora sunt virtuți importante atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Problemele apar atunci când suntem excesiv de reactivi la problemele celorlalți, când ne asumăm responsabilitatea pentru lucruri care nu sunt în responsabilitatea noastră și când încercăm să controlăm lucruri pe care nu le putem controla. Atunci când intrăm în modul supra-funcționare în relația cu o altă persoană, ajungem să fim furioși și nu facilităm creșterea niciunuia din noi.

Un alt exemplu oferit de autoare se referă la interacțiunea între doi frați Lois și Brian, în care Brian dă mereu de necazuri și apelează la Lois să-i împrumute bani pe care nu-i mai returnează. Lois este îngrijorată cu privire la soarta lui Brian, dar o și irită faptul că o sună mereu doar când este iar într-o criză și nu ține seama de sfaturile ei. Ulterior tiparul se repetă: o nouă criză, din nou un telefon, din nou împrumutatul de bani și sfătuirea lui Brian, recomandarea de a consulta un terapeut, de a citi X carte, fără vreun efect asupra lui Brian. Lois trece de la o abordare plină de simpatie la una în care devine furioasă, însă cercul vicios continuă.

Cine este de vină pentru acest cerc vicios?

De îndată ce se instalează un tipar într-o relație, acesta este perpetuat de ambele părți.

Atâta timp cât Lois va acționa în modul de supra-funcționare, Brian va rămâne în modul de sub-funcționare, adică cu cât Lois îl va ajuta mai mult, cu atât Brian va avea nevoie să fie ajutat. Cu cât Lois va fi mai preocupată emoțional de el, cu atât lui Brian nu-i va păsa atât de mult de el însuși. Responsabilitatea pe care și-o ia Lois funcționează în detrimentul competenței lui Brian.

Dacă Lois își propune să schimbe acest tipar, acest lucru nu se va întâmpla doar prin faptul că ea își exprimă sentimentele și îl roagă pe Brian să se schimbe. Va trebui să iasă din modul supra-funcționare, adică să pună o frână la comportamentul de ajutare a lui Brian.

A ști cum să facem asta necesită o anumită atitudine față de relație și abilitatea de a păstra un anumit echilibru între aspectele separat și împreună.

Ce nu ajută:

□ O atitudine reactivă de distanțare: ”Nu mai încerca să mă tot implici în problemele tale, nu e problema mea!”

□  O atitudine de tipul ”eu știu ce este mai bine pentru tine”: ”Nu-ți mai dau sfaturi, Brian, deoarece nu este bine pentru tine să fac asta.”

Este ceva greșit în a oferi sfaturi?

Nu este greșit să oferim sfaturi altei persoane atâta timp cât recunoaștem faptul că exprimăm o opinie personală care s-ar putea să se potrivească sau nu celuilalt. Începem să supra-funcționăm atunci când ajungem să credem că noi știm mai bine ce are nevoie celălalt și vrem ca cealaltă persoană să facă așa cum le-am spus noi că este mai bine pentru ei. Dacă ne înfuriem când ceilalți nu fac cum le-am spus, este un indicator destul de bun că suntem într-o astfel de situație.

Ce poate ajuta:

□ Să oferim sfaturi dacă ni se cer și să le formulăm ca idei inspirate din propria noastră experiență, nu ca adevăruri sau afirmații despre cum se fac lucrurile: ”Uite, ceea ce cred eu este că...” sau ”În cazul meu asta a funcționat, poate te ajută și pe tine.”

     □ Să rămânem conectați emoțional: să facem un pas înapoi și să-i oferim spațiul celuilalt să-și rezolve propriile probleme, dar să continuăm să comunicăm în ciuda faptului că ne displace/irită comportamentul persoanei, depășindu-ne astfel propria furie sau inerție.

    □ Să împărtășim lucruri despre zonele în care suntem în modul sub-funcționare, astfel încât să ieșim din modul ”eu le știu pe toate” și să prezentăm celuilalt o imagine mai echilibrată despre noi înșine.

În tot acest proces este important să fim vigilenți la mișcările de contrare ale celuilalt prin care încearcă să mențină status quo-ul.

De exemplu, Brian ar putea-o acuza pe Lois că este nemiloasă, că-l lasă să moară de foame pe străzi, încercând să o manipuleze prin inducerea unor sentimente de vinovăție. Dacă Lois rămâne pe poziție și nu-i mai oferă bani, dar rămâne în contact cu el și îl susține să-și rezolve problemele singur- mișcările de contrare se vor reduce în timp.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #2

 Cine face curățenie în casă?

Harriet Lerner oferă exemplul unui cuplu Lisa și Rich care erau blocați în certuri repetitive legate de faptul că Lisa s-a săturat să facă ea totul în casă. Sounds familiar?

Lisa îi spunea constant că o deranjează că ea trebuie să se ocupe de toate sarcinile administrative și că este epuizată și îi cerea în mod repetat lui Rich să facă el anumite lucruri ca să o ajute.

Răspunsul lui Rich a fost următorul: ”Alte femei se descurcă foarte bine la asta, tu de ce nu poți?”

Cu toate că Lisa relua discuția pe același calapod, comportamentul ei rămânea același, adică făcea ea totul.

La prima vedere s-ar părea că soluția este să-l determine pe Rich să-și schimbe comportamentul, dat fiind că este responsabilitatea acestuia că se comporte corect față de soția lui. Lui Rich însă, îi convine situația așa cum este ea în prezent. Iar dacă Lisa nu adresează problema ei, nimeni nu o va face.

Ce are Lisa de făcut, conform autoarei, este să-și facă acțiunile congruente cu cuvintele.

În acest sens a făcut o listă cu lucrurile pe care va continua să le facă în continuare și i-a împărtășit planul ei lui Rich după care a trecut la a-l implementa. Adică nu a mai făcut nimic din ce nu era pe listă.

A rezistat eroic la contra-manevrele lui Rich de a o aduce înapoi la rolul familiar.

Ce s-a întâmplat este că, în timp, Rich a început să preia inițiativa și să facă mai multe în casă.

În acest moment al schimbării tiparului este de evitat capcana ”Fă lucrurile așa cum le-aș face eu!” care blochează inițiativa celuilalt.

Desigur că celălalt poate nu va face curățenie la standardele la care face cealaltă persoană sau nu după aceeași procedură. Este nevoie să cedăm controlul în această zonă dacă dorim să ieșim din modul supra-funcționare și să-i dăm o șansă celuilalt să iasă din modul sub-funcționare.

O altă capcană este să ne așteptăm ca celălalt nu doar să facă lucrurile respective, dar să o facă și cu drag, să vrea să facă asta. Acest lucru s-ar putea să nu se întâmple, celălalt s-ar putea să își exprime într-un fel sau altul frustrarea și disconfortul. Aici intră în joc un skill foarte important, acela de a-i da spațiul celuilalt să își trăiască emoțiile fără să ne asumăm noi responsabilitatea pentru ele, dar și fără a ne retrage emoțional, a deveni distanți și critici.

Pentru persoana care este în modul de supra-funcționare, în cazul nostru femeia, s-ar putea să fie dificil să cedeze controlul într-o zonă în care autoritatea și competența feminină au dominat nechestionate generații întregi.

Femeile (dar nu numai) adoptă adesea un rol de ”salvator” și de ”reparator” în raport cu partenerii/ copiii lor comportându-se ca și când este responsabilitatea lor să-i modeleze pe ceilalți sau să le rezolve problemele și că este în puterea lor să facă asta.

Când suntem în acest mod de funcționare reacționăm la fiecare mișcare pe care o face sau nu o face celălalt, iar reacțiile noastre emoționale merg de la o simplă iritare la furie sau disperare. Iar atunci când vedem că încercările noastre nu funcționează nu ne oprim, ci ne înzecim eforturile devenind din ce în ce mai furioși la persoana care este în modul de sub-funcționare.

În acest fel este foarte dificil să menținem un grad de separare necesar pentru a ne gestiona propria suferință și a ne rezolva problemele. Și bărbații au dificultăți în a gestiona forțele centrifuge și centripete ale relațiilor (aspectul separat și aspectul împreună) însă au tendința de a gestiona anxietatea prin distanțare emoțională și dezangajare (sacrificând ”noi-ul” pentru ”Eu”) în timp ce femeile gestionează mai frecvent anxietatea prin fuziune și supra-funcționare emoțională (sacrificând ”eul” pentru ”noi”).

Atunci când nu ne investim energia emoțională pentru a ne rezolva propriile probleme, ne asumăm problemele altora ca fiind ale noastre.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #1

În cartea The Dance of Anger, Harriet Lerner alocă un capitol temei responsabilității în relații care mi s-a părut foarte util în a clarifica unele situații cu care ne confruntăm indiferent din ce rol. Mai jos sunt ideile care mi s-au părut cele mai relevante, precum și exemplele aferente.

 

Este tentant să vedem tranzacțiile cu ceilalți în termeni simpli de cauză-efect, spune Harriet Lerner. Dacă suntem furioși, cineva ne-a înfuriat. Sau, dacă suntem ținta furiei cuiva, suntem de vină că i-am supărat. Sau, dacă suntem convinși de inocența noastră, am putea concluziona că cealaltă persoană nu are dreptul să simtă furie.

Pentru a utiliza propria furie ca un vehicul pentru schimbare este nevoie să putem să comunicăm reacțiile noastre la o situație fără a o face responsabilă pe cealaltă persoană pentru propriile noastre trăiri și fără a ne blama pe noi înșine pentru reacțiile celorlalți ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Noi suntem responsabili pentru propriul comportament.

Însă nu suntem responsabili pentru reacțiile celorlalți. Nici ei nu sunt responsabili pentru reacțiile noastre.

Adesea femeile au fost educate să își asume responsabilitatea pentru trăirile, gândurile și comportamentul altora și să cedeze responsabilitatea altora pentru propriul comportament.

Când se petrece acest lucru devine dificil, dacă nu imposibil, ca vechile reguli ale relației să se modifice.

Asumarea responsabilității pentru propria persoană înseamnă:

□ Să ne clarificăm ”Eu-ul” (eu ce vreau, ce pot să îmi asum, ce este important pentru mine etc)

□ Să observăm și să modificăm partea noastră din tiparele care ne țin blocați.

Exemple

Criza de la miezul nopții

Un cuplu de femei, care era împreună de 8 ani și aveau un câine pe care-l iubeau ca pe propriul copil, s-au confruntat cu o situație inedită. În toiul nopții câinele a dat semne că nu se simte bine și cuplul a început să discute în contradictoriu pe această temă. Una din persoane era foarte îngrijorată și credea că ar trebui dus la urgență undeva, cealaltă considera că mai pot aștepta până dimineața, acuzându-și partenera că reacționează exagerat. Au așteptat până dimineața însă starea câinelui s-a agravat și când au ajuns la veterinar acesta le-a apostrofat că nu au venit mai devreme, că au riscat să moară câinele.

Cea care a fost de părere să-l ducă la urgență s-a înfuriat pe cealaltă și i-a spus că dacă s-ar fi întâmplat ceva cu câinele ea ar fi fost de vină.

Ce părere aveți despre această situație?

Cum ați fi reacționat dacă erați în situația persoanei care a crezut că trebuia dus la urgențe?

Care este responsabilitatea tuturor părților implicate?

Chiar dacă putem empatiza cu furia lui Stephanie, cea care a vrut să meargă la urgențe, nu putem să nu remarcăm faptul că ea este confuză cu privire la cine este responsabil pentru ce.

Fiecare persoană este responsabilă să-și exprime în mod clar convingerile și să acționeze în raport cu ele. Jane, partenera lui Stephanie, a făcut asta. În opinia ei câinele nu avea nevoie de asistență de urgență așa că nu a apelat la medici. Stephanie era și ea responsabilă să-și exprime clar convingerile și să acționeze în raport cu ele și ea nu a făcut asta. Credea că trebuie mers la urgență și nu a sunat veterinarul.

Asta nu înseamnă că Stephanie nu are dreptul să fie furioasă pe Jane pentru că:

•   i-a calmat temerile,
•   i-a minimalizat preocupările,
•   i-a descalificat percepția asupra realității
•   s-a comportat ca și când ”ea le știe pe toate”.

Cu toate acestea, Stephanie este în ultimă instanță responsabilă pentru decizia de a face sau nu ceva, nu Jane.

Stephanie este într-o poziție pe care autoarea o numește ”de-selfing”, iar furia este semnalul pentru ea că este nevoie să obțină un echilibru mai bun în relația cu partenera ei când vine vorba de luarea deciziilor.

Pe măsură ce ne identificăm tiparele în relații dăm peste următorul paradox: pe de o parte, treaba noastră este să învățăm să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și comportamentul nostru și să recunoaștem că ceilalți oameni sunt responsabili pentru gândurile, emoțiile și comportamentele lor; cu toate acestea, modul în care reacționăm față de alții are mult de-a face cu felul în care ei reacționează la noi. Nu putem să nu influențăm tiparul unei relații. De îndată ce o relație este blocată într-un tipar circular, întregul cerc se va schimba atunci când o persoană își asumă responsabilitatea pentru schimbarea propriei părți din secvență.

Asumarea acestei responsabilități nu însemnă auto-blamare sau asumarea unei poziții de auto-depreciere. A învăța să ne observăm și să ne schimbăm comportamentul este un proces care pornește din iubirea față de sine și nu poate avea loc într-o atmosferă de auto-criticism sau auto-blamare. Astfel de atitudini mai degrabă ne subminează în loc să ne susțină în acest proces. Dimpotrivă, o poziție de demnitate și putere ne permite să ne observăm pe noi înșine și pe ceilalți și să ne propunem să schimbăm ceva. Această atitudine nu îi scutește pe ceilalți să-și asume responsabilități. Din contră, atunci când ne conturăm aspectul separat de celălalt, îl confruntăm și pe celălalt cu faptul că fiecare avem responsabilitatea ultimă de a ne defini propriul sine și termenii și condițiile propriei vieți. Aceasta le permite, cu respect, și celorlalți să facă la fel.

To be continued...

De vreți să citiți mai mult, aceasta este cartea pe care o recomand călduros:

Căpitanul navei de război

Cu ani în urmă, în era Downtown Abbey, un căpitan cu o reputație foarte bună stătea pe puntea unei nave de luptă englezești privind apusul soarelui în mare. Povestea spune că, pe când să coboare la cină, marinarul de pază a anunțat: ”Lumină, d-le. La vreo 2 mile în față.”

Căpitanul s-a întors spre el: ”Stabilă sau în mișcare?” a întrebat, fiind vremuri când încă nu existau radare. ”Stabilă, căpitane!”

Trimite-le un semnal, a ordonat căpitanul morocănos, spune-le: ”Sunteți pe cale să intrați în coliziune. Schimbați-vă cursul cu 20 de grade!”

Răspunsul de la sursa de lumină a venit câteva momente mai târziu: ”Este indicat ca dvs. să vă schimbați cursul cu 20 de grade.”

Căpitanul s-a considerat insultat. Nu doar că îi era subminată autoritatea, dar acest lucru se petrecea în fața unui simplu marinar: ”Suntem HMS Defiant, o navă de luptă de 35.000 de tone din clasa cuirasant. Schimbați-vă cursul cu 20 de grade!”

”Excelent d-le, sunt marinarul O’Reilly de clasa a doua. Schimbați-vă cursul de îndată!”

Gata să facă o criză de apoplexie și roșu ca un rac la față căpitanul a strigat: ”Suntem sub steagul Amiralului Sir William Atkinson-Willes! SCHIMBAȚI-VĂ CURSUL CU 20 DE GRADE!”

Au urmat câteva momente de tăcere după care marinarul O’Reilly a răspuns: ”Noi suntem Farul, d-le.”

***

***

Years ago, in the Downton Abbey era, a well-regarded captain stood on the bridge of a British battleship watching the sun set across the sea. As the story goes, the captain was about to head below for dinner when suddenly a lookout announced, ‘Light, sir. Dead ahead two miles.’ The captain turned back toward the helm. ‘Is it steady or moving?’ he asked, these being the days before radar. ‘Steady, captain.’ ‘Then signal that ship,’ the captain ordered gruffly, ‘Tell them, “You are on a collision course. Alter course 20 degrees.”’ The answer from the source of the light came back just moments later: ‘Advisable you change your course 20 degrees.’ The captain was insulted. Not only was his authority being challenged, but in front of a junior seaman! ‘Send another message,’ he snarled. ‘“We are HMS Defiant, a 35,000-ton battleship of the dreadnought class. Change course 20 degrees.”’ ‘Brilliant, sir,’ came the reply. ‘I’m Seaman O’Reilly of the Second Class. Change your course immediately.’ Apoplectic and red in the face, the captain shouted, ‘We are the flagship of Admiral Sir William Atkinson-Willes! CHANGE YOUR COURSE 20 DEGREES!’ There was a moment of silence before Seaman O’Reilly replied: ‘We are a lighthouse, sir.’  

Povestea este din cartea:

Cum să ne deprimăm bine cu Bill O'Hanlon

Extras din prezentarea lui Bill O'Hanlon de la California Southern University School of Behavioral Sciences în care vorbește despre tehnici pe care le utilizează cu clienții depresivi, cu măiestria învățată de la Marele vrăjitor cum îmi place mie să-l numesc, Milton Erickson.

Găsiți întreaga prezentare aici. 

Pentru cunoscători și amatori de intervenții paradoxale sau diferite anyway cercetați și cartea lui: 

Mitul celor 21 de zile pentru formarea unui obicei

Am citit în foarte multe surse această referință la 21 de zile pentru formarea unui obicei, însă, după studii se pare că este un mit a cărui origine este într-o carte de self-help din anul 1971 scrisă de Maxwell Maltz intitulată Psycho-cybernetics. Cele 21 de zile se pare că au rezultat din observațiile acestuia asupra timpului necesar unor persoane care au suferit amputări pentru a se adapta la pierderea unui membru și au fost generalizate ca fiind o lege a formării obiceiurilor.

Sunt puține studii care să fi investigat acest lucru, însă un studiu publicat în 2010 a găsit că este nevoie de 18 până la 254 de zile pentru ca oamenii să-și formeze un obicei nou, existând o mare varianță între oameni. 

Totuși, chiar dacă este un mit, convingerea că durează doar atât poate fi benignă sau îi poate ajuta pe unii oameni mai ales că este mai ușor să ne angajăm că facem ceva pentru o anumită bucată mai mică de timp. Ceea ce îi mai poate ajuta pe oameni este convingerea că va fi greu doar în acest 21 de zile de la început pentru că acest lucru are efecte pozitive asupra puterii voinței, conform acestui studiu.

Pentru ca să faci ceva, de exemplu o schimbare, trebuie să te apuci întâi

Cred că ne sunt familiare tuturor expresiile: ”De mâine.”/ ”De luni”. Spunem asta ca și când eu cel de luni aș fi această ființă superioară, care are tot ce n-are eu cel de azi pentru a se apuca de treabă.

Punem pe seama eului nostru din viitor niște așteptări cu care nu îndrăznim să investim eul nostru cel de azi: curaj, perseverență, rezistență, scopuri pe termen lung, toleranță la frustrare etc. Dar eu cel de luni, nu voi fi atât de diferit de eu cel de azi! Și uite așa acel mâine, acel ”tomorrow”, never comes.

Nici nu ar fi așa de rău dacă am putea spune ca și Scarlet ”I’ll think about that tomorrow.” Adică să alocăm niște sarcini zilei de mâine așa încât azi să ne putem bucura de o zi doar pentru noi. Amânarea la care mă refer eu însă sau procrastinarea în termeni psihologici nu e nici pe departe așa ceva. Pentru că în timp ce procrastinăm nu ne prea bucurăm de nimic. Dimpotrivă, se pare că apăsarea și emoțiile negative din timpul procrastinării sunt mult mai dureroase decât ce am simți dacă ne-am apuca efectiv de ceea ce avem de făcut.

Așadar, miza este tot pe noi cei de azi să purcedem.

Cred că mai sunt cel puțin două lucruri care țin oamenii pe loc în acest punct.

#1 Mulți așteaptă să le vină cheful- iar cheful este de multe ori un fel de fata morgana. Adevărul este că de cele mai multe ori este valabil și în acest caz ceea ce se spune despre mâncare: ”Pofta vine mâncând!”.

#2 Mulți așteaptă să le treacă frica- frica este cu noi ori de câte ori facem un plonjeu în afara zonei de confort, deci nu are cum să treacă; este însăși semnul că suntem în viață, că ne dezvoltăm, că ne depășim niște limite.

Dacă vă aflați în situația #1 sau #2, nu mai așteptați. Just do it! cum zice reclama.

Sursa: Pixabay

Tehnica #1

O modalitate prin care putem să ne facem treaba mai ușoară este ceea ce se numește în psihologie chunking. Adică, putem fragmenta ceea ce avem de făcut în bucățele atât de mici încât să nici nu simțim că depunem cine știe ce efort pentru a face ceea ce ne-am propus.

Exemple:

·         Citește o pagină seara, înainte de culcare

·         Meditează timp de 1 minut dimineața

·         Fă o genuflexiune.

Unii vorbesc de ”Regula celor 2 minute”: când începi ceva nou, n-ar trebui să-ți propui acțiuni care să dureze mai mult de 2 minute, ideea de bază fiind că o dată ce te pornești este mai ușor să continui. Plus, e greu să spui că nu ai 2 minute ca să faci ceva ușor.

Schimbările minuscule și valea plângerii

Azi am cugetat la două concepte interesante de știut înainte de a ne apuca să facem schimbări.

Primul este că de fapt nu trebuie să facem marea cu sarea pentru a obține rezultate. Când ne apucăm de ceva prea voinicește, șansele sunt mari să nu ne țină. Mai realizabile sunt schimbările pe care le introducem progresiv, dar sustenabil, adică în pași mici, minusculi chiar.

Mai ales că dacă este un lucru foarte mic nu prea putem găsi argumente să nu-l facem. Adică din clasicele scuze: bani, timp, energie.

Dar chiar și un lucru foarte mic, realizat consecvent poate avea impact. Iată ce zice matematica, conform lui James Clear:

1% declin în fiecare zi timp de un an: 0,99³⁶⁵=00,33

1% îmbunătățire în fiecare zi timp de un an: 1,01³⁶⁵=37,78

Și pentru cei care procesează mai bine vizual, un grafic:

Asta ar fi primul lucru. Cugetați și voi în ce măsură e sau nu rentabil să faceți o schimbare, o îmbunătățire minusculă a unui aspect al vieții în mod consecvent.

Al doilea lucru este ceva ce ne-ar putea ajuta să susținem schimbarea în timp.

Atunci când ne apucăm de o schimbare în pași mici, la început nu se vede nimic. Și asta poate fi foarte descumpănitor pentru cei care sunt axați pe obținerea de rezultate imediate. Poate părea chiar că strategia nu funcționează și am fi tentați să abandonăm.

Nu clacați totuși. Căci iată cum arată ce ne imaginăm noi că se petrece când ne punem pe schimbări, adică faptul că lucrurile vor merge șnur și ca o ghiulea vom ateriza în linie dreaptă la țintă. În realitate, de cele mai multe ori trebuie să trecem prin ceea ce James Clear numește ”valea dezamăgirii”. Parcă îmi place mai mult ”valea plângerii” în limba română. Momentele acelea în care parcă nimic nu se arată, totul pare degeaba, cam cum se vede în graficul de mai jos.

 

Dacă nu depășim momentul ”valea plângerii”, povestea se termină înainte de a începe.

Cugetați și la asta atunci când vă vine să ”call it quits”, adică să renunțați.

Business-ul schimbării #Introducere

Cred că cea mai frecventă întrebare care mi-a fost pusă la cursurile sau workshopurile pe care le-am ținut a fost: ”Dumneavoastră chiar credeți că oamenii se pot schimba?”

Pare o întrebare simplă care solicită doar o opinie legată de ceva, dar pentru mine a ajuns să fie o întrebare care chestionează întregul fundament a ceea ce fac. Păi, frate, eu sunt in the business of changing people. Dacă oamenii nu se pot schimba, I’m in big trouble.

Da, cred că oamenii se pot schimba. Dar mai cred și că unele schimbări sunt mai ușor de făcut decât altele, că trebuie să știi anumite lucruri despre ce se poate schimba și ce nu și în egală măsură despre cum ne putem schimba, adică ce strategii funcționează și ce strategii, deși păreau o idee bună când au fost propuse s-au dovedit a nu da rezultatele scontate, ba chiar a fi contraproductive.

Cred asta pentru că eu am reușit să fac schimbări la mine și am o armată de mentori pe care-i urmăresc și a căror poveste de viață este o poveste despre cum să-ți iei viața în mâini și să o trăiești din plin. Știu și că mulți oameni sunt departe de a trăi visul vieții lor și sunt multe motive pentru care se petrece asta.

Sursă: https://www.pikist.com/

Blogul meu este jurnalul călătoriilor mele prin domeniile științei și ale inspirației și scopul meu este să dau mai departe ceea ce mi se pare util, interesant, validat de studii și de experiență, ceea ce am încercat și m-a ajutat pe mine. Nu am crezut niciodată că există o soluție magică pe care ar putea-o deține cineva- sunt multe soluții, nu toate funcționează pentru toată lumea. Dacă ar fi fost una singură am fi aflat deja de ea și am fi fost toți acolo unde dorim să fim. Dar cred că este responsabilitatea fiecăruia să caute și să probeze ce funcționează pentru propria persoană. Nu vă recomand tehnici pe care să le practicați o dată, de două ori sau de zece ori, vă recomand idei cu ajutorul cărora să vă construiți un mod de a fi și de a trăi care vă coafează, vorba aceea.

Tocmai de aceea trebuie să vă spun din capul locului că dacă vreți cu adevărat să faceți o schimbare nivelul de la care trebuie pornit este acela al identității voastre.

Eu am descoperit acest lucru în urmă cu mai bine de 15 ani când m-am lăsat de fumat fiind un fumător înrăit timp de mai bine de 10 ani înainte. Din fericire, am dat peste o casetă (Vă mai amintiți casetele?! Doamne, cât de departe suntem acum de vremurile acelea!) în care erau propuse mai multe exerciții printre care unul a fost de mare impact pentru mine. Pe scurt ideea de bază a exercițiului era așa: dacă vrei să te lași de fumat, trebuie să devii un nefumător. Normal, nu? Dacă nu fumezi ești nefumător sau?! De fapt nu. Multe persoane care încearcă să se lase de fumat sunt un fel de fumători la dietă. Niște fumători care încearcă să se comporte diferit de ceea ce sunt. Foarte greu, aproape imposibil. Nu poți să o ții așa prea mult. Motiv pentru care multe încercări de acest gen eșuează.

Strategia care a dat roade la mine (și la mulți alții din câte am citit ulterior) este să îți schimbi concepția despre tine, despre cine ești și să te identifici de acum înainte ca nefumător.

Dificultatea aici este legată e rigiditatea cu care ne raportăm la identitatea noastră. Nu degeaba se spune că cea mai puternică adicție pe care o avem este cea legată de cine credem că suntem. Este adevărat unele aspecte ale noastre sunt mai stabile decât altele. Dar obiceiurile nu intră în categoria lucrurilor pe care nu le putem schimba.

Aud frecvent la clienții mei faptul că atunci când practică ceva diferit, acel lucru li se pare străin de ei, parcă nu ar fi sinele lor autentic. Apoi, nici lucrurile pe care le catalogăm ca sinele nostru autentic, de bază obiceiurile pe care le-am practicat cu mai multă sârguință de-a lungul vieții, nu sunt neapărat sinele nostru autentic. Toate acestea nu sunt decât moduri de a fi configurate ca aspecte ale identității noastre prin repetiție. Chiar dacă așa ai făcut ceva toată viața nu înseamnă că așa ești sau că doar așa poți funcționa. Desigur este mai ușor să rămânem consecvenți obiceiurilor deja formate pentru că ele se derulează deja automat, cu un efort minim. În schimb pentru a adopta un obicei diferit este nevoie să punem mai întâi osul, să investim timp și efort până ce trece și acesta în sarcina pilotului automat. Dar dacă vrem o schimbare durabilă, cam asta este calea.

Exercițiu

Caută să identifici la tine toate acele aspecte ale tale despre care ai convingerea că nu pot fi schimbate. Chestionează status quo-ul. Întreabă-te dacă lucrurile stau chiar așa sau dimpotrivă, sunt doar niște obiceiuri solidificate în tine prin puterea obișnuinței.

În articolele viitoare vă voi da câteva ponturi despre cum putem să facem schimbări de durată bazate pe studiile și experiența celor care s-au spetit să priceapă de ce este atât de greu să ne schimbăm uneori, ce au făcut cei care au reușit să facă asta și ce este contraproductiv. Keep in touch!