Norocul și-l face omul cu mâna lui

Înțelepciunea populară se pare că are dreptate de data aceasta, iar știința ne arată cum anume se petrece asta și cum putem învăța să devenim mai norocoși. Read along dacă te intereseză subiectul.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Richard J. Wiseman este un fost magician ajuns psiholog care și-a obținut doctoratul de la Universitatea din Edinburgh. În primii ani după obținerea doctoratului a făcut un parteneriat cu Simon Singh cu care a produs secvențe despre minciună la BBC în cadrul National Science Week cu scopul de a livra informație științifică audienței într-o manieră distractivă. Printre altele, Richard J. Wiseman este interesat de analiza și demistificarea fenomene paranormale fiind membru al  Committee for Skeptical Inquiry.

Mi se par foarte interesante studiile pe care le-a realizat cu privire la noroc în urma cărora a rezultat cartea The Luck Factor. Într-unul din experimentele menite să descopere de ce unii oameni sunt în mod constant norocoși în timp ce alții par a fi mereu ghinioniști autorul a plasat reclame în ziare cu acoperire națională și în reviste solicitând persoanelor care se consideră extraordinar de norocoase sau ghinioniste să-l contacteze.

Pe parcursul anilor, în jur de 400 de bărbați și femei din toate categoriile sociale (ex. oameni de afaceri, muncitori, profesori, persoane casnice, medici, secretare și persoane care lucrează în vânzări) s-au oferit să participe la studiile lui.

Participanții au fost invitați să completeze jurnale, chestionare de personalitate și teste de inteligență și au fost invitați în laborator pentru a participa la experimente.

Rezultatele cercetărilor au evidențiat faptul că norocul nu este o abilitate magică sau efectul șansei. Oamenii nu se nasc norocoși sau ghinioniști. Cu toate că oamenii nu au uneori nici cea mai vagă idee cu privire la cauzele norocului sau ghinionului lor, modul în care gândesc și propriul comportament sunt responsabile de soarta lor.

Se pare că oamenii își generează norocul/ghinionul pe baza a 4 principii fundamentale:

□       Abilitatea de a-și crea și a observa oportunități întâmplătoare
□       Iau decizii norocoase ascultându-și intuiția
□       Creează profeții care se împlinesc singure având așteptări pozitive
□       Adoptă o atitudine rezilientă care transformă ghinionul în noroc.

Oportunitățile întâmplătoare

Din afară s-ar putea crede că oamenii norocoși întâlnesc mereu astfel de oportunități, în timp ce cei ghinioniști nu. Pentru a testa această presupunere Richard J. Wiseman a realizat un experiment simplu în care și-a propus să pună în evidență dacă întâlnirea oportunităților se datorează de fapt diferențelor în abilitatea de a observa astfel de oportunități.

În cadrul experimentului li s-a oferit persoanelor norocoase și ghinioniste un ziar și li s-a cerut să raporteze câte fotografii sunt în el. În medie, persoanelor ghinioniste le-a luat cam 2 minute să numere fotografiile în timp ce persoanelor norocoase le-a luat câteva secunde, motivul fiind faptul că pe pagina a 2-a a ziarului era un mesaj formulat așa: ”Oprește-te din numărat-sunt 43 de fotografii în acest ziar.” Acesta mesaj umplea jumătate de pagină de ziar și era scris cu caractere de 2 inci mărime așa încât nu avea cum să nu-ți sară în ochi. Cu toate acestea persoanele ghinioniste l-au ratat, iar cele norocoase l-au văzut imediat.

Autorul adaugă faptul că, doar pentru distracție, a mai plasat un anunț undeva pe la mijlocul ziarului care spunea: ”Oprește-te din numărat, spune experimentatorului că ai văzut asta, și vei câștiga $250.” La fel, persoanele ghinioniste au ratat oportunitatea pentru că erau prea ocupate să caute fotografiile.

Una din explicații poate fi faptul că din chestionarele de personalitate a reieșit că persoanele ghinioniste erau mai anxioase decât cele norocoase, iar studiile au pus în evidență faptul că anxietatea afectează abilitatea persoanelor de a observa ceva neașteptat.

De exemplu, într-un experiment li s-a cerut participanților să observe un punct care se mișca aflat în mijlocul unui ecran. Fără vreun avertisment apăreau puncte mari în mod ocazional la marginile ecranului. Aproape toți participanții au observat aceste puncte.

Experimentul a fost apoi repetat cu un al doilea grup căruia i s-a oferit o sumă mare de bani ca recompensă pentru urmărirea punctului central. De data aceasta, participanții au fost mult mai anxioși legat de întreaga situație și au fost atât de concentrați pe punctul central așa încât 1/3 au ratat punctele mari care apăreau la marginea ecranului.

Cum fac față ghinionului

Un alt principiu important pentru a ne crea o viață norocoasă este modul în care facem față adversităților. S-au realizat niște studii interesante cu privire la Jocurile Olimpice care pun în evidență niște efecte care pot părea surprinzătoare la prima vedere. Și, dacă tot e perioada Jocurilor Olimpice de la Paris 2024, mi se pare potrivit să pomenim de ele.

Întrebare: Care din sportivi credeți că este mai fericit, cel/cea care a luat medalia de bronz sau cel/cea care a luat medalia de argint?

Majoritatea oamenilor ar răspunde: ”Normal că cel care a luat medalia de argint, este o performanță mai bună decât locul 3!”

Well, nu este așa. Cei care iau medalia de bronz sunt mai fericiți și acest efect are legătură cu modul în care oamenii gândesc în acest tip de situații. Medaliații cu argint se concentrează pe faptul că dacă ar fi performat ceva mai bine ar fi putut lua aurul. În schimb, medaliații cu bronz se concentrează pe faptul că dacă performanța lor era ceva mai slabă ratau podiumul.

În psihologie, această abilitate de a ne imagina ce s-ar fi putut întâmpla, în loc de ce s-a întâmplat se numește ”gândire contrafactuală” și se pare că și persoanele norocoase recurg la acest stil de gândire pentru a ”îndulci” impactul emoțional al situațiilor aversive întâlnite.

Despre gândirea contrafactuală vorbește și Daniel H. Pink în cartea sa The Power of Regret- How Looking Backward Moves Us Foreward citând experimentul realizat de Medvec & co în 1995 cu privire la medaliații de la Jocurile Olimpice.

Richard J. Wiseman a prezentat persoanelor norocoase și ghinioniste o serie de scenarii ghinioniste pentru a vedea cum reacționează la ele. De exemplu, li s-a cerut să-și imagineze că așteaptă la coadă la bancă și un hoț intră și trage cu arma, iar ei sunt împușcați în mână.

De dragul experimentului vă invit și pe voi să răspundeți la întrebarea pe care autorul le-a adresat-o participanților:

Întrebare: A fost această situație una norocoasă sau ghinionistă?

Ghinioniștii au răspuns că a fost un ghinion teribil faptul că s-au aflat la locul greșit, în momentul greșit. În schimb, norocoșii au evaluat scenariul ca fiind unul norocos deoarece situația ar fi putu fi mult mai nasoală, ar fi putut fi împușcați în cap, de exemplu. Alții s-au gândit și la posibilitatea de a-și vinde povestea unui ziar și a câștiga și bani pe seama ei.

Diferențele între persoanele norocoase și cele ghinioniste sunt uimitoare. Persoanele norocoase au tendința să-și imagineze în mod spontan cum anume ghinionul avut ar fi putut fi mai rău și, făcând acest lucru, ajung să se simtă mult mai bine. În același timp, reușesc să-și mențină în acest mod așteptările legate de viitor pozitive și le crește probabilitatea de a continua să aibă vieți norocoase.

În concluzie, putem spune că norocul și ghinionul rezultă din anumite obiceiuri pe care le avem și care pot fi măsurate fie că vorbim de așteptări să aibă noroc în viitor, la a fi atenți și a observa și valorifica oportunitățile întâmplătoare sau a vedea partea luminoasă a situațiilor aversive.

Dacă v-am stârnit curiozitatea puteți citi mai multe despre cum puteți deveni și voi mai norocoși în cartea autorului: The Luck Factor.

Ochii minții de succes

Emily Balcetis, psiholog social și profesor de psihologie asociat la Universitatea din New York ne arată, printr-o serie de experimente interesante, faptul că oamenii care reușesc în viață chiar ”văd” lumea diferit.

Două astfel de strategii diferite pe care le au oamenii care au mai mult succes e capacitatea de a privi lucrurile cu un focus îngust sau larg al atenției atunci când situația o impune, respectiv capacitatea de a utiliza arhitectura spațiului în favoarea noastră. 

Un exemplu de situație în care ne ajută focusul îngust al atenției este când suntem aproape de atingerea unui scop cum ar fi linia de final a unei curse de alergare, iar o situație în care ne ajută un focus larg al atenției este când decidem dacă să mâncăm desert în contextul mai larg al alegerilor noastre alimentare din săptămâna respectivă sau când decidem dacă apăsăm ”comandă” pe un site de shopping tot așa în contextul cumpărăturilor făcute în luna în curs și a scopurilor noastre de economisire pe termen lung.

În slujba celei de-a doua capacități autoarea citează experimentele autoarei Anne Thorndike care a reușit să influențeze semnificativ consumul de apă într-un spital doar poziționând diferit dispozitivele unde era prezentată apa clienților într-o încăpere. Tot aici aș putea reaminti de costul prezentării mărfii la raft în supermarketuri la nivelul ochilor clienților ca strategie de creștere a vânzărilor.

Pentru mai multe astfel de strategii utile vă invit să-i citiți cartea și ca un teaser, aveți mai jos Ted Talk-ul ei, respectiv conversația cu Andrew Huberman în cadrul podcastului acestuia.

Ted Talk: 

https://www.ted.com/talks/emily_balcetis_why_some_people_find_exercise_harder_than_others?language=en

Huberman Lab Podcast:

Re(cadrarea)- rame noi

Așadar, ce e nou pe piață?

Mie îmi pace o anumită ramă/ cadru inspirat tot din înțelepciunea populară care zice: ”Cine e de năcaz e și de râs.” Am găsit că rama aceasta se aplică cu succes oricărui tablou. Pentru o aplicare eficientă, căutați elementele comice din orice situație. Vă asigur, sunt acolo!

Un fel de meta-ramă/ cadru e una în care ne punem întrebarea: Ce poveste îmi spun acum? Posibile răspunsuri: Îmi spun povestea ”câte de frustrat am fost”, ”cât de răi și stupizi sunt oamenii”, ”cât de nedreaptă e lumea în care trăim” etc. Sau poate aș putea spune o altă poveste bazată pe aceste fapte.

Nu vă invit să inventați o poveste cusută cu ață albă. Nu ne-ar ajuta la nimic pentru nu am putea-o crede. Vă invit să explorați unghiuri, aspecte pe care le ignorați de obicei în poveștile pe care vi le spuneți despre situații/ persoane.

O altă ramă pe care o puteți utiliza este încadrarea situației ca un joc. Da, da ați citit bine. Cred că adesea luăm prea în serios toate lucrurile și ne creăm astfel o tensiune inutilă. Nu toate lucrurile sunt chiar așa de serioase, pe bune! Îmi amintesc de un moment fascinant pe care l-am trăit la un ghișeu al ANAF-ului. Cred că deja aveți o reacție predictibilă doar la mențiunea ”ANAF”. Ei bine, eram la o coadă (întotdeauna e o coadă infernală) și țin minte că era foarte cald. Peste tot erau grămezi de hârtii, inclusiv pe holul unde stăteam noi, clienții, și, evident în chichinețele unde stăteau angajații. În plus, oameni circulau de colo colo purtând hârtii de la un ghișeu la altul, de la o clădire la alta, cu fețe confuze și chinuite, furioși, frustrați, epuizați, gata să renunțe. Când îmi vine rândul s-a întâmplat ceva ce nu-mi pot explica nici acum. Privirea mea s-a intersectat pentru o clipă cu cea a doamnei de la ghișeu. Și, în mod ciudat, am avut o realizare bruscă că și pentru ea e absurd totul și ea e frustrată ca și noi cei de cealaltă parte a baricadei. Și am simțit că gândește exact același lucru. Și am izbucnit amândouă într-un râs pe care nu ni l-am putut controla câteva minute. Lumea se uita la noi de parcă ne-am pierdut mințile. Dar pentru mine și femeia aceea momentul respectiv în care am realizat împreună absurdul lucrurilor a fost un fel de insulă mentală în care ne-am conectat cu ceva profund și uman din noi, iar interacțiunea ulterioară a fost de o cu totul altă factură: lejeră, chiar aș putea zice caracterizată de un fel de complicitate împărtășită, un raport între doi oameni care s-au văzut și s-au întâlnit într-un loc de unde toată șarada care se desfășura sub ochii noștri și din care făceam și noi parte era un joc macabru.

O altă posibilă ramă pe care o putem aplica unei situații provocatoare este aceea a unui test. Poate că este un test al răbdării noastre, un test al imaginației și creativității noastre de a găsi soluții iscusite, un test al abilităților noastre pe care le putem mobiliza sau al oricăror alte resurse dosite pe care le deținem și acum ni se oferă oportunitatea să le scoatem de la naftalină. Sau poate fi un test al capacității noastre de a dezvolta noi abilități necesare pentru a face față cu succes provocării care ni s-a pus în cale. Această din urmă ramă îmi place în mod deosebit pentru că este una profund transformatoare. Dacă celelalte două ne ajută să ne îmbogățim perspectiva asupra situațiilor exterioare, aceasta din urmă ne ajută să realizăm o alchimie a interiorului nostru.

Exercițiu

Probați aceste rame în viața voastră și (re)cadrați-vă tablourile din galeria personală. Abia aștept să aud ce ați descoperit.

(Re)cadrarea

Dacă tot m-am oprit la stoici zilele astea mi-am zis hai să scriu și despre (re)cadrare.

(Re)cadrarea este o tehnică îmbrățișată de mai multe curente terapeutice, în speță de terapia cognitivă, dar adevărul este că e o învățătură veche îmbrăcată în haine noi, ca multe altele.

Înainte de a vă spune cu ce se mănâncă aș vrea să fac un scurt preambul fundamentat tot pe ideile stoicilor. Înainte să învățăm cum să lucrăm cu anumite tehnici asupra minții noastre nu strică să știm câte ceva despre cum funcționează ea. Majoritatea oamenilor iau de bun faptul că anumite situații/ persoane/ evenimente le produc reacții emoționale sau comportamentale. Adică, regăsim adesea în vocabularul nostru expresii de tipul: ”M-a enervat pentru că mi-a tăiat calea.”, ”Copilul mă scoate din sărite.”, ”Mi-e frică de câini.” etc

Încă de pe vremea lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu se știa că 

”oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înțeleg/interpretează ei ceea ce li se întâmplă…” Epictet (filozof grec care a trăit între anii 55-135).

Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi nu suntem niciodată în contact direct cu ”realitatea”, ci reacționăm prin anumite stări sau recurgem la anumite comportamente, acțiuni la o imagine pe care ne-am făcut-o despre ”realitatea” cu care ne întâlnim, imagine care este în capul nostru și de multe ori e foarte diferită de ”realitatea” de afară. Pun ”realitatea” în ghilimele pentru că nimeni nu cred că știe care este marea, adevărata realitate, dat fiind că toți operăm doar cu aceste imagini despre realitate create de mintea noastră.

Dacă este să luăm exemplul de mai sus legat de frica de câini, noi nu reacționăm la câinele din fața noastră, ci la ce imagine ne-am format în mintea noastră despre câini, bazată pe trecut, în cazul de față probabil o imagine a unor ființe agresive, gata să ne rupă în bucăți. O altă persoană, cu o altă istorie despre câini, îi poate vedea ca niște ființe drăgălașe și iubitoare și nu simte nicio frică când vede un câine.

De aici ar trebui să decurgă o mare... hai să-i zic grijă, deși cuvântul inițial care mi-a venit a fost smerenie, în raport cu ceea ce susținem sus și tare că ar fi adevărul și dreptatea. Să ne amintim, așadar, că acestea nu sunt decât perspectiva noastră îngustă, măruntă și particulară asupra unei situații/ persoane.

Dacă ar fi după mine, v-aș invita să nu îmbrățișați nicio perspectivă ca marele adevăr, ci să rămâneți cu mintea deschisă și flexibilă la variatele fațete ale lumii bogate și complexe în care trăim.

Și pentru a face legătura cu titlul, aceste perspective sunt asemănate cu niște rame sau cadre pe care le aplicăm situațiilor sau persoanelor schimbând astfel impresia pe care ne-o lasă.

Sunt câteva perspective/cadre mai îndrăgite de către oameni, pe care însă majoritatea le consideră adevărul și dreptatea lor, drept pentru care aceste perspective le ghidează judecățile și acțiunile într-un mod adesea caracterizat drept automat. Iar dacă zic automat, probabil cuvântul ”ghidează” nu-și are loc în propoziția de mai sus. Probabil ar trebui să zic ”determină” sau ”comandă”.

Iată câteva mostre:

• Învinovățirea- ceilalți sunt de vină pentru ceea ce mi s-a întâmplat, au făcut acest lucru intenționat și cu răutate
• Incompetența- ceilalți sunt pur și simplu incapabili să-și facă treaba așa cum ar trebui
• Frustrarea- nu suport ca lucrurile să nu-mi reușească așa cum vreau eu, când vreau eu, cum vreau eu

Vă recunoașteți în ele? Fiecare dintre noi le-a utilizat cu siguranță.

Uneori cadrele acestea sunt orientate spre sine și atunci sună cam așa: ”Eu sunt incapabil să-mi fac treaba așa cum ar trebui, să mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți/ mele despre cum ar trebui să fac lucrurile”

În egală măsură toxic.

Dar să ne amintim că acestea sunt doar niște rame/ cadre pe care am învățat să le aplicăm. Cu siguranță nu sunt singurele care există pe piață. Și, cel mai important, putem aplica altele.

Și doar pentru că o viață am aplicat același tip de ramă tuturor tablourilor din viața mea în virtutea inerției și a convingerii că asta este marea, adevărata ramă, nu înseamnă că trebuie să îmi continuu existența în acest mod. Multe persoane au ajuns să îndrăgească aceste rame, să le considere o emanație autentică a personalității lor. Well, asta este un alt truc pe care mintea îl utilizează asupra noastră. Tot ce are aplicată ștampila ”al meu” (iar noi știm că posesivitatea noastră se extinde nu doar asupra ideilor pe care le avem, ci și asupra obiectelor și, în mod trist, asupra persoanelor din jurul nostru) e ceva de care greu ne desprindem. Resimțim asta ca o pierdere (cel mai degrabă a controlului, adică a siguranței) și nu ne place deloc să pierdem. Avem o aversiune la așa ceva. Așa că ținem cu dinții de toate acestea, chiar dacă ne fac viața un iad. Măcar este răul pe care-l știm.

Exercițiu

Poate fi foarte simplu să vă reîmprospătați colecția de rame, dar pentru a face asta, este nevoie să observați că ramele pe care le-ați utilizat până acum sunt învechite, demodate și chiar dăunătoare pentru galeria personală de tablouri de viață. Așadar, ca un prim pas, observați cu atenție ce rame aplicați momentan.

Într-o postare viitoare vă voi prezenta o colecție nouă din care puteți alege.

Vizualizarea negativă

Probabil majoritatea ați auzit de vizualizare ca tehnică de a aduce viitorul în prezent, de a ne ajuta să ne atingem obiectivele și a ne ține în contact cu ele în fața obstacolelor întâlnite pe drum.

Ei bine, există și tehnica numită vizualizare negativă și nu este ceva de dată recentă, ci ceva ce ne parvine tocmai de la stoici.

Este foarte simplă, dar uimitor de eficientă. Pe scurt, presupune să te gândești cum ar fi dacă viața ta ar fi ceva mai rea decât este acum, dacă s-ar petrece ceva care ți-ar înrăutăți viața. Atenție, ideea nu este să și desfășurăm scenariul în detaliu și să-l trăim în plan imaginar, ci pur și simplu să ne permitem, mai ales atunci când avem o zi mai nashpa să ne imaginăm ca într-un flash cum ar fi dacă viața noastră ar fi mai rea, după care să ne orientăm atenția spre circumstanțele vieții noastre actuale. Încercați și observați ce efecte are.

Există și o explicație științifică pentru eficiența acestei tehnici în efectul ancorării pus în evidență prin niște studii iscusite de Amos Tversky și Daniel Kahneman în 1974. Se pare că informațiile care ajung primele în mintea noastră influențează evaluările ulterioare pe care le facem în procesul luării deciziei. Astfel, o ancoră oferită de flash-urile modurilor în care viața noastră ar putea lua o turnură negativă nedorită ne pot face să ne evaluăm circumstanțele curente în termeni mai favorabili.

O minte care umblă pe arătură este o minte nefericită

Sursă: https://www.wallpaperflare.com/

Azi mi-am adus aminte de acest studiu realizat de Matthew A. Killingsworth și Daniel T. Gilbert în 2010. Spre deosebire de alte ființe, oamenii își petrec mult timp gândindu-se la cu totul altceva decât ceea ce se petrece la momentul prezent în jur, contemplând fie trecutul, fie ce s-ar putea petrece în viitor sau pur și simplu lucruri care există doar în imaginația lor. Se pare că acest tip de gândire ”independentă se stimuli” sau ”mintea călătoare” este modul de operare implicit al minții. Deși această abilitate este o achiziție remarcabilă care permite oamenilor să învețe, să raționeze sau să facă planuri, vine cu un preț la nivel emoțional. 

Matthew A. Killingsworth și Daniel T. Gilbert s-au gândit la o metodologie iscusită pentru a proba experiența oamenilor într-un context ecologic contactând participanții la studiul lor în timp ce erau angajați în anumite activități pentru a le adresa întrebări despre gândurile, emoțiile și acțiunile care se derulau în viața lor în acel moment. Au realizat acest lucru cu ajutorul unei aplicații pe telefon care le solicita acestora la momente variate să răspundă la întrebările menționate mai sus. 

Rezultatele sunt intrigante:

• Mintea celor 2250 de participanți era într-un procent de 46,9% altundeva decât la sarcina în care erau implicați participanții în acel moment. 
• Natura activității se pare că nu influența măsura în care mintea lor era sau nu pe arătură.
• Oamenii erau mult mai puțin fericiți atunci când mintea lor era în altă parte, iar acest lucru era valabil în toate tipurile de activități inclusiv cele mai puțin plăcute și chiar dacă mintea era purtată spre subiecte plăcute.
• Deși se știe că stările emoționale negative pot fi la rădăcina tendinței minții de a zbura în altă parte, din datele acestui studiu reiese că direcția cauzalității ar fi inversă, adică tendința minții de a zbura în altă parte este mai degrabă cauza, nu doar consecința nefericirii.
• Ce gândeau oamenii este un predictor mai bun al fericirii lor decât ce făceau oamenii, aceste variabile fiind considerate de autori ca influențe independente asupra fericirii.