Norocul și-l face omul cu mâna lui

Înțelepciunea populară se pare că are dreptate de data aceasta, iar știința ne arată cum anume se petrece asta și cum putem învăța să devenim mai norocoși. Read along dacă te intereseză subiectul.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Richard J. Wiseman este un fost magician ajuns psiholog care și-a obținut doctoratul de la Universitatea din Edinburgh. În primii ani după obținerea doctoratului a făcut un parteneriat cu Simon Singh cu care a produs secvențe despre minciună la BBC în cadrul National Science Week cu scopul de a livra informație științifică audienței într-o manieră distractivă. Printre altele, Richard J. Wiseman este interesat de analiza și demistificarea fenomene paranormale fiind membru al  Committee for Skeptical Inquiry.

Mi se par foarte interesante studiile pe care le-a realizat cu privire la noroc în urma cărora a rezultat cartea The Luck Factor. Într-unul din experimentele menite să descopere de ce unii oameni sunt în mod constant norocoși în timp ce alții par a fi mereu ghinioniști autorul a plasat reclame în ziare cu acoperire națională și în reviste solicitând persoanelor care se consideră extraordinar de norocoase sau ghinioniste să-l contacteze.

Pe parcursul anilor, în jur de 400 de bărbați și femei din toate categoriile sociale (ex. oameni de afaceri, muncitori, profesori, persoane casnice, medici, secretare și persoane care lucrează în vânzări) s-au oferit să participe la studiile lui.

Participanții au fost invitați să completeze jurnale, chestionare de personalitate și teste de inteligență și au fost invitați în laborator pentru a participa la experimente.

Rezultatele cercetărilor au evidențiat faptul că norocul nu este o abilitate magică sau efectul șansei. Oamenii nu se nasc norocoși sau ghinioniști. Cu toate că oamenii nu au uneori nici cea mai vagă idee cu privire la cauzele norocului sau ghinionului lor, modul în care gândesc și propriul comportament sunt responsabile de soarta lor.

Se pare că oamenii își generează norocul/ghinionul pe baza a 4 principii fundamentale:

□       Abilitatea de a-și crea și a observa oportunități întâmplătoare
□       Iau decizii norocoase ascultându-și intuiția
□       Creează profeții care se împlinesc singure având așteptări pozitive
□       Adoptă o atitudine rezilientă care transformă ghinionul în noroc.

Oportunitățile întâmplătoare

Din afară s-ar putea crede că oamenii norocoși întâlnesc mereu astfel de oportunități, în timp ce cei ghinioniști nu. Pentru a testa această presupunere Richard J. Wiseman a realizat un experiment simplu în care și-a propus să pună în evidență dacă întâlnirea oportunităților se datorează de fapt diferențelor în abilitatea de a observa astfel de oportunități.

În cadrul experimentului li s-a oferit persoanelor norocoase și ghinioniste un ziar și li s-a cerut să raporteze câte fotografii sunt în el. În medie, persoanelor ghinioniste le-a luat cam 2 minute să numere fotografiile în timp ce persoanelor norocoase le-a luat câteva secunde, motivul fiind faptul că pe pagina a 2-a a ziarului era un mesaj formulat așa: ”Oprește-te din numărat-sunt 43 de fotografii în acest ziar.” Acesta mesaj umplea jumătate de pagină de ziar și era scris cu caractere de 2 inci mărime așa încât nu avea cum să nu-ți sară în ochi. Cu toate acestea persoanele ghinioniste l-au ratat, iar cele norocoase l-au văzut imediat.

Autorul adaugă faptul că, doar pentru distracție, a mai plasat un anunț undeva pe la mijlocul ziarului care spunea: ”Oprește-te din numărat, spune experimentatorului că ai văzut asta, și vei câștiga $250.” La fel, persoanele ghinioniste au ratat oportunitatea pentru că erau prea ocupate să caute fotografiile.

Una din explicații poate fi faptul că din chestionarele de personalitate a reieșit că persoanele ghinioniste erau mai anxioase decât cele norocoase, iar studiile au pus în evidență faptul că anxietatea afectează abilitatea persoanelor de a observa ceva neașteptat.

De exemplu, într-un experiment li s-a cerut participanților să observe un punct care se mișca aflat în mijlocul unui ecran. Fără vreun avertisment apăreau puncte mari în mod ocazional la marginile ecranului. Aproape toți participanții au observat aceste puncte.

Experimentul a fost apoi repetat cu un al doilea grup căruia i s-a oferit o sumă mare de bani ca recompensă pentru urmărirea punctului central. De data aceasta, participanții au fost mult mai anxioși legat de întreaga situație și au fost atât de concentrați pe punctul central așa încât 1/3 au ratat punctele mari care apăreau la marginea ecranului.

Cum fac față ghinionului

Un alt principiu important pentru a ne crea o viață norocoasă este modul în care facem față adversităților. S-au realizat niște studii interesante cu privire la Jocurile Olimpice care pun în evidență niște efecte care pot părea surprinzătoare la prima vedere. Și, dacă tot e perioada Jocurilor Olimpice de la Paris 2024, mi se pare potrivit să pomenim de ele.

Întrebare: Care din sportivi credeți că este mai fericit, cel/cea care a luat medalia de bronz sau cel/cea care a luat medalia de argint?

Majoritatea oamenilor ar răspunde: ”Normal că cel care a luat medalia de argint, este o performanță mai bună decât locul 3!”

Well, nu este așa. Cei care iau medalia de bronz sunt mai fericiți și acest efect are legătură cu modul în care oamenii gândesc în acest tip de situații. Medaliații cu argint se concentrează pe faptul că dacă ar fi performat ceva mai bine ar fi putut lua aurul. În schimb, medaliații cu bronz se concentrează pe faptul că dacă performanța lor era ceva mai slabă ratau podiumul.

În psihologie, această abilitate de a ne imagina ce s-ar fi putut întâmpla, în loc de ce s-a întâmplat se numește ”gândire contrafactuală” și se pare că și persoanele norocoase recurg la acest stil de gândire pentru a ”îndulci” impactul emoțional al situațiilor aversive întâlnite.

Despre gândirea contrafactuală vorbește și Daniel H. Pink în cartea sa The Power of Regret- How Looking Backward Moves Us Foreward citând experimentul realizat de Medvec & co în 1995 cu privire la medaliații de la Jocurile Olimpice.

Richard J. Wiseman a prezentat persoanelor norocoase și ghinioniste o serie de scenarii ghinioniste pentru a vedea cum reacționează la ele. De exemplu, li s-a cerut să-și imagineze că așteaptă la coadă la bancă și un hoț intră și trage cu arma, iar ei sunt împușcați în mână.

De dragul experimentului vă invit și pe voi să răspundeți la întrebarea pe care autorul le-a adresat-o participanților:

Întrebare: A fost această situație una norocoasă sau ghinionistă?

Ghinioniștii au răspuns că a fost un ghinion teribil faptul că s-au aflat la locul greșit, în momentul greșit. În schimb, norocoșii au evaluat scenariul ca fiind unul norocos deoarece situația ar fi putu fi mult mai nasoală, ar fi putut fi împușcați în cap, de exemplu. Alții s-au gândit și la posibilitatea de a-și vinde povestea unui ziar și a câștiga și bani pe seama ei.

Diferențele între persoanele norocoase și cele ghinioniste sunt uimitoare. Persoanele norocoase au tendința să-și imagineze în mod spontan cum anume ghinionul avut ar fi putut fi mai rău și, făcând acest lucru, ajung să se simtă mult mai bine. În același timp, reușesc să-și mențină în acest mod așteptările legate de viitor pozitive și le crește probabilitatea de a continua să aibă vieți norocoase.

În concluzie, putem spune că norocul și ghinionul rezultă din anumite obiceiuri pe care le avem și care pot fi măsurate fie că vorbim de așteptări să aibă noroc în viitor, la a fi atenți și a observa și valorifica oportunitățile întâmplătoare sau a vedea partea luminoasă a situațiilor aversive.

Dacă v-am stârnit curiozitatea puteți citi mai multe despre cum puteți deveni și voi mai norocoși în cartea autorului: The Luck Factor.

Realitatea inventată

    Paul Watzlawick, în cartea sa emblematică The Invented Reality- How Do We Know What We Believe We Know? (Contributions to Constructivism), descrie unul din experimentele care au utilizat recompensarea non-contingentă realizate de Alex Bavelas la Universitatea Stanford (experiment care, din păcate, nu a fost publicat, fiind relatat într-o comunicare personală de către Alex Bavelas lui Paul Warzlawick).

       În cadrul acestui experiment participanților li se citește o listă de perechi de numere (ex. 31 și 80, 77 și 15) cerința fiind ca după fiecare pereche să spună în ce măsură acestea se ”potrivesc” sau nu.

        În mod invariabil participanții cer să li se specifice în ce sens ar trebui să se potrivească numerele respective, la care experimentatorul le spune că exact aceasta este ideea experimentului, ca participanții să descopere care sunt regulile.

   Experimentatorul le oferă feedback după fiecare item. La început participanții greșesc de fiecare dată, apoi performanța lor se îmbunătățește gradual și răspunsurile ”corecte” încep să crească la număr. Aparent participanții ajung la o ipoteză care, deși nu este corectă în toate cazurile, devine din ce în ce mai credibilă.

        Ceea ce nu știu participanții, însă, este că nu există nicio legătură între răspunsurile lor și feedback-ul dat de experimentator. Acesta oferă feedback-ul după următoarea regulă: la început foarte rar ”corect”, după care crește progresiv frecvența feedback-urilor ”corect” fără legătură cu numerele sau răspunsurile participanților.

    Acest lucru creează în participanți presupunerea că există o ordine în relația dintre numere, presupunere care este atât de persistentă încât aceștia nu vor să renunțe la ea nici atunci când experimentatorul le revelează faptul că feedback-ul nu a avut nicio legătură cu răspunsurile lor. Unii dintre participanți au rămas convinși că ei au descoperit o regularitate pe care experimentatorul nu a observat-o, de care acesta nu este conștient.

           Vă sună cunoscut și asemănător cu ceva din zilele noastre? 😊

      Ce s-a petrecut în acest experiment și probabil și în alte contexte de viață, după spusele lui Watzlawick, este că participanții au inventat o realitate pe care presupun că au descoperit-o.

          Prin urmare, semnificația pe care noi o atribuim interacțiunii noastre cu lumea din jur ne învață ce este lumea. Această semnificație ne ghidează conștient și inconștient strategiile pe care le implementăm pentru a gestiona lumea înconjurătoare, iar aceste strategii sunt bazate pe nevoile și pe așteptările noastre.

      Motivul pentru care această convingere este atât de puternică este faptul că imaginea acestor participanți despre realitate se potrivește cu situația de testare. Ceea ce înseamnă doar că nu este contrazisă de natura situației. Nu înseamnă că reflectă în mod corect ordinea (presupusă) a guverna relația dintre perechile de numere.

        Distincția fundamentală dintre ”fitting” și ”matching” a fost postulată de Ernst von Glasersfeld în cartea sa Introduction to Radical Constructivism în care formulează propoziția provocatoare (și la prima vedere probabil radical inacceptabilă) că ”tot ce putem ști despre lume este doar ceea ce lumea nu este”.

         Pentru a înțelege mai ușor la ce s-a referit Ernst von Glasersfeld avem la îndemână o metaforă:

       Un căpitan care, într-o noapte furtunoasă, trebuie să navigheze printr-un canal necartografiat fără instrumente de navigație, fie se va lovi cu nava de stânci, fie va reuși să treacă dincolo de strâmtoare.

        Dacă se lovește de stânci, eșecul îi va arăta că traseul pe care l-a ales nu este cel corect. Am putea spune că a descoperit ce nu este trecerea prin strâmtoare.

        Dacă, pe de altă parte, trece strâmtoarea, acest succes dovedește doar că nu a intrat în coliziune cu forma și natura (de altfel necunoscută) a ce se află sub ape. Nu spune nimic despre cât de în siguranță a fost sau cât de aproape de dezastru s-a aflat în fiecare moment. A trecut prin strâmtoare ca un orb. Cursul lui s-a potrivit (”fit”) cu topografia necunoscută, dar asta nu înseamnă că s-a pliat (”matched”) pe configurația reală a strâmtorii. Ne-am putea imagina că forma geografică efectivă a strâmtorii ar fi putut oferi posibilități de trecere mai în siguranță și mai scurte probabil.

Sură imagine: https://pixabay.com/