Parabola porcilor spinoși (Schopenhauer)

 § 396

One cold winter's day, a number of porcupines huddled together quite closely in order through their mutual warmth to prevent themselves from being frozen. But they soon felt the effect of their quills on one another, which made them again move apart. Now when the need for warmth once more brought them together, the drawback of the quills was repeated so that they were tossed between two evils, until they had discovered the proper distance from which they could best tolerate one another. Thus the need for society which springs from the emptiness and monotony of men's lives, drives them together; but their many unpleasant and repulsive qualities and insufferable drawbacks once more drive them apart. The mean distance which they finally discover, and which enables them to endure being together, is politeness and good manners.

Whoever does not keep to this, is told in England to 'keep his distance'. By virtue thereof, it is true that the need for mutual warmth will be only imperfectly satisfied, but, on the other hand, the prick of the quills will not be felt. Yet whoever has a great deal of internal warmth of his own will prefer to keep away from society in order to avoid giving or receiving trouble and annoyance.

p. 651-652 CHAPTER XXXI Similes, Parables, and Fables

Arthur Shopenhauer- Parerga and Paralipomena- Short Philosophical Essays volume 2

 

Într-o zi rece de iarnă, câțiva porci spinoși s-au înghesuit destul de strâns unul la altul pentru a preveni înghețul, prin căldura lor reciprocă. Dar au simțit curând efectul acelor lor unul asupra celuilalt, ceea ce i-a făcut să se îndepărteze din nou. Acum, când nevoia de căldură i-a adus din nou împreună, dezavantajul acelor s-a repetat, astfel încât au fost aruncați între două rele, până când au descoperit distanța potrivită de la care se puteau tolera cel mai bine unul pe celălalt. Astfel, nevoia de societate, care izvorăște din golul și monotonia vieții oamenilor, îi apropie; dar numeroasele lor calități neplăcute și respingătoare și dezavantajele insuportabile îi îndepărtează din nou. Distanța medie pe care o descoperă în cele din urmă și care le permite să suporte să fie împreună este politețea și bunele maniere.

Cine nu respectă acest lucru, i se spune în Anglia să „păstreze distanța”. În virtutea acestui fapt, este adevărat că nevoia de căldură reciprocă va fi doar imperfect satisfăcută, dar, pe de altă parte, înțepătura acelor nu va fi simțită. Totuși, oricine are o mare doză de căldură interioară va prefera să se țină departe de societate pentru a evita să creeze sau să primească necazuri și supărări.

Renunțarea la relațiile toxice

Mulți dintre noi, spune Katherine Woodward Thomas,  am făcut alegeri cu părțile ”înfometate”, dependente ale noastre pentru ca mai apoi să suferim consecințele durerii de a ne afla blocați în relații care nu au șanse de viitor.

Susan Forward în cartea Emotional Blackmail vorbea de ”the blinding FOG: fear, obligation and guilt” ce caracterizează majoritatea relațiilor toxice- frica de a nu putea fi iubiți, că nu vom mai găsi pe nimeni care să ne iubească, că vom fi abandonați și, în consecință, anihilați, abilitatea puțin dezvoltată de a seta limite emoționale, responsabilizarea excesivă pentru sentimentele altcuiva, sentimente nepotrivite de obligație, vină sau rușine că am datora cuiva seva noastră vitală pentru ceva ce am fi făcut în trecut.

Până când nu ne eliberăm de aceste iubiri ”neadevărate”, calea spre o iubire adevărată va fi blocată și în sufletul nostru vom ști mereu că facem compromisuri cu noi înșine.

Aceste legături ne diminuează viziunea despre ce este posibil în viața noastră. Le perpetuăm pentru că avem convingerea că este mai bine să ne ținem de cineva care ne iubește puțin decât să riscăm să fim singuri cu totul. A renunța la aceste relații necesită curajul care vine atunci când cineva face un angajament mai mare față de iubire, decât față de frica de a fi singur.

Katherine Woodward Thomas ne propune următoarele două exerciții, unul de reflecție, altul orientat spre acțiune pentru a identifica ce ne ține captivi în astfel de relații și ce ne-ar puta ajuta să ieșim din ele:

Exercițiu

Ce relație (relații) suspectezi că s-ar încadra la ”legături toxice”?

Ce frică(i) mă domină în relația(iile) respectivă(e)?

Ce obligații simt că am datoria să îndeplinesc?

În ce moduri mă las manipulată de sentimente de vinovăție și rușine?

În ce fel reflectă această relație relația pe care o am cu mine însămi?

La ce este nevoie să renunț pentru a-mi restaura sentimentul de putere personală? (ex. încercarea de a evita ca celălalt să fie supărat pe mine, să fac pentru celălalt ceea ce nu face el pentru sine etc.)

Ce limite este nevoie să stabilesc și care ar restabili sănătatea și bunăstarea în relația respectivă?

 

Practica în acțiune

Fă-ți o promisiune de a renunța la relațiile toxice din viața ta.

Fă cel puțin o acțiune pentru a restaura relația cu tine însăți (ex. Dacă ai descoperit că prin a tolera anumite comportamente ale celuilalt te-ai maltratat pe tine, fă ceva prin care să demonstrezi disponibilitatea de a renunța la ceea ce te rănește și denotă o lipsă de respect față de tine)

Fă cel puțin o acțiune prin care să stabilești o limită sănătoasă în relația cu cineva cu care ai fost angajată într-o relație toxică.

De ce procrastinăm?

Benjamin Hardy ne oferă 7 posibile răspunsuri la această întrebare în care s-ar putea să vă regăsiți. Totodată identificarea răspunsului valabil în cazul fiecăruia dintre noi ne poate ajuta și în privința soluțiilor care ne-ar putea rezolva sau măcar ameliora problema. Așadar,

#1 Nu ne este clar care este scopul activității respective sau avem prea multe alternative care intră în competiție pentru resursele noastre (de genul vreau și aia, vreau și cealaltă);

#2 Insuficiente recompense; cu alte cuvinte rezultatul așteptat nu are suficientă valoare pentru noi ca să trecem la acțiune;

#3 Insuficiente consecințe negative ale lipsei acțiunii (costuri pentru sinele viitor); adică dacă facem sau nu facem acel lucru nu se întâmplă mare lucru- nici nu ne va ridica cineva statuie (vezi punctul #2), nici nu vom păți ceva grav;

#4 Nu ne este clară calea prin care vom ajunge la rezultat, nu știm încotro să o luăm prin sarcină; posibil aici să ne lipsească și niște skill-uri/ abilități;

#5 Nu știm care este pasul următor, ce este nevoie să facem în continuare; aceasta este asemănătoare cu punctul anterior, dar este ceva mai local, ne blocăm într-un punct pe traseu și nu știm ce să facem de acolo încolo;

#6 Presupunem că sinele nostru din viitor va avea mai mult timp și chef  să facă ceea ce sinele din prezent nu are; sau, cu alte cuvinte, de luni mă las de fumat și mă apuc de învățat;

#7 Nu e pentru tine, te chinui să faci ceva probabil for all the wrong reasons.

Actualizarea sinelui

Abraham Maslow, în cartea sa Motivație și personalitate, dedică un întreg capitol acestei trebuințe ultime a oamenilor, aceea de actualizare a sinelui. Autorul ne propune o listă de caracteristici ale persoanelor care sunt pe drumul actualizării sinelui, așa că, dacă aveați nevoie de repere sau ținte, încotro să vă orientați, vă las săptămânal câte un indiciu.

Iată-l pe primul:

Și ca o reamintire, actualizarea sinelui este în topul piramidei trebuințelor umane, unul din modelele cele mai cunoscute despre ceea ce ne motivează, cu toate că a fost elaborat de mai bine de jumătate de secol.

Iar dacă doriți să aprofundați, aceasta este una din cărțile traduse și în limba română ale autorului:

Enjoy!

Cum să obținem ce dorim în viață și în business- Ambiguitatea scopurilor

Specificitatea este marca oamenilor care rezolvă probleme, așa cum ambiguitatea este skill-ul creatorilor de probleme. Nu e atât de dificil de realizat pe cât ar putea părea. O manieră în care puteți lucra cu această tehnică este să vă alegeți două scopuri mutual exclusive din start. Dacă sunteți o persoană casnică și vă iubiți cu adevărat familia adăugați scopului de a fi o soție și o mamă iubitoare un al doilea scop și anume investirea într-o carieră fulminantă departe de casă, de preferință în alt oraș. Dacă asta nu vă ajută suficient puteți include și continuarea unor studii sau, de ce nu, începerea unei noi facultăți. Doar așa veți reuși să nu puteți acorda tuturor acestor trei scopuri locul I în topul priorităților voastre.

Odată ce v-ați însușit acest instrument deosebit de util și eficient puteți începe să practicați arta neterminării lucrurilor. Este de esență să nu finalizați nimic din ceea ce începeți. Puteți astfel urma scopuri cu duiumul fără a fi în pericol de a avea succes și a le atinge cumva asigurându-vă garantat statutul de ratat. Această strategie se aplică în special studenților, deși poate fi adaptată și de cei care sunt în căutarea unui job. Dar dacă sunteți studenți, începeți medicina și spuneți-vă că e prea grea, motiv pentru care schimbați macazul pe drept, apoi puteți încerca psihologia, ingineria sau chiar facultatea de business. Dacă nu mai aveți ce facultăți schimba luați-o de la capăt. Doar așa puteți rămâne în școală vreo 10-15 ani fără să absolviți. Puteți astfel să schimbați caii și să călăriți întreaga herghelie fără să ajungeți la linia de sosire.

O a treia variantă prin care puteți exersa ambiguitatea scopurilor este practicarea mindset-ului de tip ”iarba e mai verde la vecin”. Indiferent ce faceți, spuneți-vă că ar fi fost mai bine să faceți altceva. Indiferent cu cine v-ați căsătorit, spuneți-vă că undeva acolo există cineva cu care sunteți mai compatibili. Practicarea acestui mindset vă poate susține în a nu excela în niciun job și în a distruge orice relație.

Nu vă stabiliți niciun scop clar. Stați deoparte de așa ceva. Este foarte rezonabil să presupuneți că ați avea și mai multe probleme dacă le-ați realiza.

Cum să obținem ce dorim în viață și în business- Așteptările nerealiste

 Dacă vreți să cunoașteți intim frustrarea, setați-vă scopuri pe care nu le puteți atinge.

O altă modalitate de a utiliza cu rezultate garantate această tehnică este să vă apucați de câteva lucruri solicitante și mâncătoare de timp în paralel cu pretenția de a le finaliza pe toate la termen și cu performanța maximă, iar atunci când simțiți că ați ajuns la maximul ce-l poate cuprinde agenda, nu vă opriți aici! Este momentul să plusați!

De exemplu, puteți adăuga câteva chestii minore pe ici pe colo cum ar fi: să depășiți viteza sunetului, să opriți o locomotivă ca Superman, să urcați pe o clădire dintr-un singur salt și altele asemenea. Doar așa puteți să rămâneți o ființă ratată mult și bine de acum încolo.

Nu este în niciun caz necesar să vă limitați așteptările nerealiste la propria persoană. Dacă sunteți într-o relație puteți crea o miriadă de probleme având așteptări nerealiste de la partener. Pentru început puteți avea pretenția ca partenerul să vă înțeleagă întotdeauna mofturile și (in)dispozițiile fără să trebuiască să-i dați vreun indiciu. Apoi puteți continua cu așteptarea să-i placă tot ce vă place vouă, să fie mereu de acord cu voi în toate disputele, să vă acorde doar vouă atenția și întreaga iubire de care poate da dovadă, în timp ce nu se așteaptă la nimic înapoi de la voi. Așa și doar așa veți putea gusta din fructul dulce amar al dezamăgirilor constate. Vă puteți aștepta ca utilizând aceste strategii să exasperați chiar și cel mai bine intenționat om.

Aplicați cu râvnă această tehnică tuturor relațiilor pe care le aveți! Cu foarte puțin efort veți izbuti să fiți constat frustrați, niște parteneri oribili, părinți de care fug propriii copii și oameni cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. După cum vedeți crearea de probleme nu e ceva chiar atât de dificil de realizat cum ar crede cineva, dacă stăpânești tehnicile adecvate.

Cum să obținem ce dorim în viață și în business- Profețiile care se îndeplinesc singure

Cu siguranță acesta nu este un concept nou pentru mulți dintre noi, dar este atât de important în crearea de probleme și sustenabilitatea acestora încât nu puteam să-l lăsăm deoparte.

Bill Little îl numește ”sindromul mi-am zis eu!”.

Dacă vrei cu dinadins să eșuezi, este de o importanță critică să prezici mai întâi că eșecul se va întâmpla.

 Utilizează afirmații de genul: ”Nu voi putea face X” sau ”Știu că nu voi reuși niciodată.” Atunci când ne așteptăm să se întâmple ceva, probabilitatea ca acel lucru să apară crește. Dacă vrem anxietate, putem să o avem. Nici măcar nu trebuie să avem un eșec. Secretul constă în ceea ce ne spunem zi de zi: ”sunt un ratat” ne poate ajuta să ne simțim așa fără să se fi produs vreun rateu remarcabil.

Putem lua și chiar utiliza în mod creativ oricând exemplul celor care formulând predicția că nu se vor distra la o petrecere, dacă totuși decid să se târască până acolo, se țin deoparte de tot ce se petrece, refuză mai mult sau mai puțin politicos invitațiile de a participa la vreo discuție sau vreo acțiune cu grupul pentru ca mai apoi să fie devastați că ”nimeni” nu-i vrea.

E atât de ușor să avem parte de respingere, de sentimentul ratării sau de îndoieli paralizante profitând de eficiența dovedită a acestei tehnici.

Cum să obținem tot ce dorim în viață și în business- tehnici avansate-Focusul pe negativ

Nu vă lăsați orbiți de principiile psihologiei pozitive! În calitate de creatori de probleme gândirea negativă și focusul pe tot ce poate să nu meargă bine sunt strategii de nelipsit.

Una din tehnicile care se încadrează foarte bine la această abordare este să vânați orice mic neajuns al partenerilor sau colegilor și să-l transformați într-o critică feroce. Nu uitați de propria persoană. Această tehnică funcționează cu deosebit succes și atunci când o aplicăm pe noi înșine.

O altă modalitate de aplicare a acestei strategii în care vă puteți specializa este ca după ce remarcați ceva lăudabil la propria persoană sau la ceilalți să continuați utilizând întotdeauna cuvântul cheie ”DAR” urmat de un lung șir de observații critice.

Pentru exemplificare: ”Este un tip deștept, dar nu are tupeu, nu e deloc descurcăreț etc etc.”

You get the point.

În acest fel puteți găsi nod în papură la orice: oameni, locuri, lucruri, situații, viața în sine. Concentrați-vă pe punctele slabe, accentuați tot ce este negativ și dacă cumva cădeți în păcatul de a observa ceva bun, nu uitați să echilibrați imediat balanța utilizând cuvântul magic ”dar”. Vă puteți genera astfel o gamă largă de probleme mentale începând cu clasicele: anxietate, depresie și nenumărate probleme relaționale utilizând eficient focusul pe negativ.

Cum să obținem tot ce dorim în viață și în business- tehnici avansate- Internalizarea

O altă tehnică foarte eficientă în producerea de probleme pe care o puteți utiliza cu success este asumarea responsabilității pentru tot ce nu merge bine în lume. Indiferent ce se întâmplă în jurul vostru, indiferent ce nu merge bine, dezvoltați-vă obiceiul de a da vina pe voi înșivă, de a internaliza totul. Dacă depuneți suficient efort în acest sens veți reuși să vă scădeți stima de sine până la un nivel problematic în mai puțin de o săptămână.

Implementarea acestui principiu este relativ simplă. De exemplu, dacă cineva nu vă place, primul gând pe care este nevoie să-l formulați este: ”Trebuie că ceva nu e OK cu mine.” Apoi vă puteți îngrijora până la epuizare încercând să aflați exact ce nu e OK cu voi.

Cum să obținem ceea ce dorim în viață, business și relații- tehnici avansate-tehnica bulgărelui de zăpadă

De câteva zile citesc o carte și a început să mă bântuie gândul să sharuiesc câteva informații din ea care pe mine au reușit să mă binedispună, cum nu au reușit să o facă acele cărți care mi-au promis fericirea sau alte fete morgana.  Se numește Self-Destruction Made Easy, adică ”cum să te distrugi mai ușor” și a fost scrisă de Bill L. Little. Nu vă lăsați intimidați de titlu, mai ales cei obișnuiți să joace rolul de gigi contra. S-ar putea să fiți cei care puteți profita cel mai mult de strategiile ilustrate iscusit de autor.

Încep și eu cu capitolul care pune bazele acestei abilități la care unii dintre noi excelează, iar alții pot să și-o mai dezvolte, aceea de a produce probleme la care alții nici nu au visat. Și, trebuie să menționez de la început, contrar faptului că mulți oameni cred că este mai mult o artă decât o știință,  adică trebuie să te naști cu așa talent, conform autorului toată lumea își poate însuși niște tehnici care pot produce rezultate aproape garantat.

O primă tehnică foarte importantă de studiat este cea numită ”efectul bulgărelui de zăpadă”. Principiul care stă la baza ei și o face să fie o tehnică esențială și fundamentală pentru producerea de probleme este faptul că dacă te oprești și adresezi problemele când sunt la început, este relativ ușor să le gestionezi. Dar pentru cineva care își dorește cu adevărat să dezvolte probleme, acest lucru este o greșeală- una fatală- să le abordeze de timpuriu.

Într-o formulare simplificată principiul ar suna așa: ”Dacă vrei să produci probleme serioase în viața ta, trebuie să eviți tentația de a le rezolva prematur. Pentru a permite problemelor mărunte să beneficieze de efectul bulgărelui de zăpadă trebuie să utilizezi orice tehnică de evitare cunoscută omului pentru a te asigura că problemele prind rădăcini adânci.”

Efectul bulgărelui de zăpadă este un nume mai sofisticat pentru mai cunoscuta metodă a procrastinării aplicabilă în toate domeniile vieții omului de la sănătate, decizii în afaceri, viața de familie etc. Cei mai iscusiți procrastinatori practică o regulă simplă: ”Când crezi că a trecut termenul pentru a face ceva legat de o problemă, mai așteaptă puțin.”

To be continued...

Resursă bibliografică pentru aprofundare: 

Cocktailul de chimicale care creează sentimentul iubirii

Loretta Graziano Breuning în cartea ei Habits of a Happy Brain spune că deși noi vedem iubirea ca fiind cheia pentru fericire, de fapt probabil sentimentul iubirii este creat de creier pentru că motivează o serie de comportamente care ne asigură succesul reproductiv. Autoarea vorbește despre 4 substanțe care compun cocktailul fericirii și sunt implicate și în producerea sentimentului iubirii.

Sursa imagine: https://www.thecookierookie.com/love-potion-9-martini

Dopamina: ”the joy of finding what you seek”/ ”bucuria de a găsi ce cauți”

Endorfina: ”the oblivion that masks pain”/ ”uitarea care maschează durerea”

Oxitocina: ”the comfort of social aliances”/ ”confortul alianțelor sociale”

Serotonina: ”the security of social importance”/ ”securitatea importanței sociale”

Fiecare din aceste substanțe contribuie la un aspect al iubirii și ne motivează într-o anumită direcție:

Dopamina ne semnalează faptul că o nevoie urmează să fie îndeplinită. Este stimulată de ”vânătoarea” după parteneri, dar și atunci când copilul aude pașii mamei venind spre el. Dopamina ne motivează să obținem ceea ce avem nevoie, chiar dacă acest lucru presupune efort.

Endorfina este stimulată de durerea fizică, dar și de a râs și de plâns. Ar putea explica capacitatea unor persoane de a tolera relații dureroase. Endorfina ne motivează să ignorăm durerea, pentru a putea să scăpăm din situația în care am fost răniți.

Oxitocina este stimulată de atingeri și încredere. De la comportamente de tipul a te ține de mână, la sex și orgasm, nașterea de copii, a avea grijă de copiii altor persoane, legăturile de prietenie etc. Oxitocina se mai numește hormonul atașamentului, ea ne motivează să avem încredere în alții, să găsim siguranță în compania altora.

Serotonina este stimulată de aspecte legate de statut- mândria de a fi asociat cu persoane care au o anumită poziție socială. Dominanța socială este importantă tot din punct de vedere al oportunităților de perpetuare a genelor, pe lângă faptul că generează o stare de bine. Serotonina ne motivează, astfel, să obținem respect, ceea ce ne va extinde oportunitățile de reproducere și ne va proteja progeniturile.

Aceste substanțe sunt controlate de un grup de structuri pe care le avem în comun cu toate mamiferele, numite sistem limbic. În esență sistemul limbic eliberează aceste substanțe chimice pentru a ne transmite două tipuri de mesaje: ”acest lucru e bun pentru tine, du-te spre el” și ”acest lucru nu este bun pentru tine, evită-l”. Chiar dacă primim aceste mesaje, noi nu facem întotdeauna ceea ce ne dictează sistemul limbic, deoarece o altă zonă din creier, cortexul, poate bloca impulsurile respective pe moment cel puțin și ne poate redirecționa atenția spre altceva. Autoarea consideră că în ciuda faptului că cortexul poate inhiba sistemul limbic, acesta din urmă este esența a ceea ce suntem, fiind cel care ne împinge spre acțiune. Pentru mai multe detalii despre dansul acesta între creierul mamalian și cortex, ce face fiecare și cum le putem vedea interacțiunea prin prisma unei metafore, citiți acest articol.

Și dacă vreți să citiți mai multe, aceasta este cartea:

 

 

 

The Nice Lady Syndrome

Harriet Lerner, în cartea ei The Dance of Anger, descrie două strategii de gestionare INEFICIENTĂ a furiei care corespund în esență stilurilor de comunicare pasiv și agresiv. Ceea ce mi s-a părut interesant în abordarea ei este că personalizează aceste stiluri, nu ne oferă doar o listă de caracteristici, ci ne prezintă portrete și moduri de funcționare (tipare) în care ne putem regăsi fiecare, cred, în anumite situații sau în raport cu anumite persoane. Aceste portrete sunt numite: ”the nice lady” și ”the bitch” și înainte de a vă gândi, eu nu mă manifest ca una sau ca cealaltă, think again. Scanați-vă istoria de viață și căutați acele momente sau acele persoane cu care v-ați trezit că vă comportați în una sau în cealaltă manieră. Șansele sunt mari să descoperiți astfel de momente. Dacă nu, dacă considerați că în majoritatea situațiilor vă gestionați super-eficient furia, atunci acest articol nu este pentru (fericiții de) voi.

Desigur unii dintre noi se pot regăsi cu predilecție în unul din aceste portrete și atunci merită să reflectați care este combustibilul care întreține acest tipar de funcționare în viața voastră și dacă mai sunteți dispuși să plătiți în continuare costurile. Also, autoarea se adresează în special femeilor în această carte, totuși experiența ne arată că nu este o chestiune exclusiv feminină.

Voi începe cu sindromul ”the nice lady”. O ”nice lady”, și nu vă lăsați duși cu zăhărelul de aparenta noblețe a acestui titlu, se comportă într-un mod specific în situațiile care în mod firesc generează oamenilor furie și protest: rămâne în tăcere, lăcrimează puțin, devine auto-critică sau se simte rănită. Adică, ține furia pentru sine cu scopul de a evita orice conflict. Principalul argument este că dacă ar spune pe șleau ce gândește și ce simte ar produce un disconfort celeilalte persoane și ar evidenția diferențele dintre ea și celălalt.

Energia este astfel direcționată spre protejarea celeilalte persoane, păstrarea armoniei în relație, cu prețul (ghiciți care e?) definirii clare a sinelui.

Dar lucrurile nu rămân aici. În timp our nice lady își va pierde claritatea sinelui (cu alte cuvinte cine este, ce vrea etc) deoarece toate eforturile ei sunt centrate pe ”citirea” celuilalt așa încât prin atitudinile și comportamentele ei să nu cumva să zguduie prea tare barca. În acest proces este adevărat că aceste persoane devin foarte abile în a detecta nevoile și dorințele celorlalți. În același timp își pierd expertiza în a identifica propriile gânduri, emoții și dorințe.

Mai mult decât atât, emoțiile sunt o formă de energie, de activare în sistem care nu dispare pur și simplu. Atunci când ne ținem furia pentru noi, de fapt o reprimăm și adunăm un întreg depozit de resentimente gata să explodeze în orice moment.

Harriet Lerner consideră că vom simți întotdeauna furie atunci când:

□       Cedăm mereu și facem mereu doar ce dorește celălalt;

□       Ne asumăm mereu responsabilitatea pentru ce simte și ce face altcineva;

□       Nu ne asumăm responsabilitatea primară pentru propria dezvoltare și calitate a vieții;

□       Ne comportăm ca și când a avea o relație este mai important decât a avea un sine.

Așa începe să se construiască un cerc vicios: cu cât cedăm mai mult și facem doar ce vrea celălalt, cu atât acumulăm mai multă furie și alimentăm un vulcan interior gata să explodeze. Când inevitabilul se produce și explodăm, ne exprimăm într-o manieră extremă și irațională ceea ce devine ”dovada” că furia este distructivă și nu ar trebui exprimată și de aici o luăm de la capăt.

Pentru că aceste persoane au devenit atât de abile în a reprima furia vor spune că nici măcar nu se simt atât de furioase sau iritate. Simt intens, în schimb, o altă emoție: se simt vinovate. După Harriet Lerner vinovăția în acest caz nu este decât o strategie prin care ne blocăm conștientizarea furiei, un mecanism de apărare împotriva conștientizării furiei. Furia și vinovăția sunt incompatibile. Dacă ne simțim vinovați că nu am oferit destul sau nu am făcut destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne simțim furioși că nu am primit destul.

Nimic nu blochează mai bine conștientizarea furiei decât sentimentul de vinovăție și îndoială în raport cu sinele (neîncredere în sine).

Nu va fi deloc simplu să ne găsim curajul de a înceta să ne mai simțim vinovați și să începem să ne utilizăm furia pentru a chestiona și (re)defini ce este drept, corect și potrivit în viețile noastre și acest lucru se petrece în special deoarece ceilalți, obișnuiți să obțină ce doresc mereu, își vor dubla eforturile de a ne induce sentimente de vinovăție etichetându-ne ca: egoiști, imaturi, egocentrici, rebeli, nevrotici, iresponsabili, reci, castratoare, lipsite de feminitate.

Să ne amintim, totuși, de prețul pe care-l plătim rămânând în acest tipar: cantitatea incomensurabilă de energie creatoare și inteligență care rămân blocate și neutilizate în noi.

Și cercul vicios schematizat pentru o imagine mai clară :)

5 piedici în calea spre scopurile noastre

Trăim într-o lume în care între noi și obiectele dorințelor noastre se intercalează adesea obstacole, piedici mai mult sau mai puțin insurmontabile. Cele mai importante sunt totuși cele care ne stau în cale chiar în noi înșine, mai ales că stă în puterea noastră să le dăm la o parte. Așa că vă propun înainte de a explora tot ce vă poate împiedica din exterior să aruncați o privire în propria ogradă și să ochiți cel puțin acest categorii de obstacole enumerate de Master Shi Heng Yi:

Piedica #1 Tentațiile izvorâte din simțuri- de exemplu când te îmbie mirosul înmiresmat al unei pizza în ziua în care ți-ai propus să mănânci sănătos și hipocaloric.

Piedica #2  Aversiunea față de o situație, o persoană, un obiect- un soi de ”nu suport x”- adică, atunci când lăsăm vremea de afară să dicteze dacă ne ocupăm de ce ne-am propus să facem și dăm vina pe faptul că suntem meteosensibili pentru a ne justifica lipsa acțiunilor necesare atingerii scopurilor.

Piedica #3  Starea de lipsă de chef de viață și anesteziere a minții- această stare devine ca o închisoare din care pare că nu am avea nicio scăpare pentru că nu suntem în stare să ridicăm nici măcar un deget pentru a ne elibera.

Piedica #4  Mintea rătăcitoare- ”the so-called monkey mind”- mintea care nu poate sta pe o direcție suficient timp pentru a putea să fim perseverenți pe calea aleasă.

Piedica #5  Îndoiala permanentă- o stare de indecizie în care ne pierdem printre gânduri.

Bine ar fi să facem cum zice el în Ted talk să ne organizăm viața așa încât să prevenim apariția lor, dar dacă ne-am trezit cu ele în curte, va trebui să utilizăm niște tehnici/ instrumente pentru a le dezrădăcina de acolo de unde au prins rădăcini.

Una din aceste tehnici, despre care ne vorbește și Maestrul Shi Heng Yi, este RAIN:

R- recunoaște starea în care ești

A- acceptă că asta este starea ta actuală, că se petrece asta 

I- întreabă-te de ce/ cum ai ajuns în starea respectivă, care vor fi consecințele dacă rămâi în această stare?

N-non-identificarea- realizarea faptului că noi nu suntem nici corpul nostru, nici mintea noastră, nici emoțiile noastre, noi putem vedea aceste elemente ca aspecte ale noastre, dar nu ne identificăm neapărat cu ele. Puteți începe de-fuziunea de aceste aspecte ale sinelui rostind pur și simplu următoarele propoziții:

Eu nu sunt corpul meu.

Eu nu sunt mintea mea/ gândurile mele.

Eu nu sunt emoțiile mele.

Pentru unii funcționează din prima, alții au nevoie să practice o vreme până când reușesc să pună această distanță sănătoasă între sine și aceste aspecte ale noastre și să nu mai ia de bune/ în serios/ să fie complet absorbiți de toate gândurile și stările emoționale care apar în spațiul interior.

La ce ne ajută de-fuziunea asta? Păi în momentul în care poți observa de la o oarecare distanță aceste aspecte ale tale, ai mai multă libertate de a alege o cale de abordare. Atât timp cât ești absorbit și identificat cu ele, acționezi doar sub impulsul lor, ești un fel de victimă a circumstanțelor fie ele și interioare.

Vă invit așadar să testați tehnica RAIN pe piedicile enumerate mai sus și să-l ascultați pe Maestrul Shi Heng Yi pentru detalii:

Probleme și soluții

 Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca oamenii să îmi ceară soluții în calitate de psihoterapeut/ trainer sau prieten-psiholog. Când oamenii au o problemă, când îi doare ceva fizic sau emoțional ar face orice ca să scape. Iar când ne doare foarte tare, am mânca și un rahat dacă am ști că asta ne-ar putea ajuta. În goana noastră după soluții aplicăm fără discernământ tot ce știm că ne-a ajutat vreodată sau ce ne mai spun vecinii, tovarășii și prietenii că ajută, adesea cu rezultate dezamăgitoare, după care concluzionăm ”Nimic nu funcționează în cazul meu!”, ”Am încercat totul și nu merge!”

Well... e destul de greu să o nimerim așa. E ca și când ne doare ceva și înghițim ”tot” ce avem în sertarul cu medicamente, da-de, da-de ceva se va potrivi și ne va ajuta, după care fulgerăm în stânga și în dreapta sau ne resemnăm sau ne împăunăm că nu există leac pentru noi.

Pregătesc aici terenul pentru o invitație la explorare, la curiozitate în raport cu problema și durerea care ne macină. Fuga asta după soluții nu este decât o groază și incapacitate de a tolera suficient incertitudinea, adică de a ne permite să stăm cu problema puțin înainte de a ne grăbi să o bombardăm cu ”intervenții”. Iar când zic să stăm cu problema nu vreau să spun să stăm pasivi și resemnați, ci să petrecem puțin timp cu acest vizitator nedorit și neinvitat pentru a afla ce hram poartă, de unde vine, ce îl face să rămână în ciuda adversităților și respingerii cu care este întâmpinat, dacă are vreun mesaj sau vreo informație (poate e poștașul :)))) sau vreun curier) pentru noi. Poate privindu-l mai cu atenție ne vom da seama că e un mușteriu mai vechi îmbrăcat cu haine noi care tot vrea să ne vândă ceva, vreo poveste de adormit copiii sau vreo poveste de amăgit adulții, cine știe?! Nu avem cum afla decât dacă ne luăm acest timp care pentru mulți poate părea o pierdere de vreme. Experiența m-a învățat că investind acest timp la început pentru a ne edifica asupra stării lucrurilor ajungem cu o relativă ușurință la direcțiile de acțiune rezonabile care derivă de acolo, precum și la soluțiile potrivite.

Fazele iubirii după John Gottman

 John Gottman consideră că există 3 faze naturale ale iubirii care pot fi asemănate cu niște momente de decizie de care depinde progresul relației spre aprofundare sau deteriorarea acesteia.

Este foarte clar că nu orice persoană poate genera cascada hormonală din faza #1. Trebuie să existe o potrivire la nivel de miros, aspect, senzație și alte simțuri din acestea primordiale.

Faza #2 se pare că este critică, aici se împotmolesc cele mai multe relații.

Cele mai multe certuri au loc în primii 2 ani de relație în care iubirea este afectată de frustrare, exasperare, dezamăgire, tristețe și furie. Succesul fazei #2 depinde de modul în care cuplurile se ceartă.

Dacă rata pozitivității în raport cu negativitatea depășește 5:1 în situațiile conflictuale, cuplul are șanse să rămână împreună.

Construirea încrederii înseamnă:

•  A ține cont de interesele partenerului
• A asculta suferința partenerului
• A-i arăta partenerului că atunci când este în suferință, lumea se oprește și tu îl/o asculți

Cât despre faza #3 angajamentul nu este altceva decât o alegere pe care o facem în fiecare zi atât a partenerului, cât și a relației.

Doar pentru că pare simplu, nu înseamnă musai că este și ușor.

Re(cadrarea)- rame noi

Așadar, ce e nou pe piață?

Mie îmi pace o anumită ramă/ cadru inspirat tot din înțelepciunea populară care zice: ”Cine e de năcaz e și de râs.” Am găsit că rama aceasta se aplică cu succes oricărui tablou. Pentru o aplicare eficientă, căutați elementele comice din orice situație. Vă asigur, sunt acolo!

Un fel de meta-ramă/ cadru e una în care ne punem întrebarea: Ce poveste îmi spun acum? Posibile răspunsuri: Îmi spun povestea ”câte de frustrat am fost”, ”cât de răi și stupizi sunt oamenii”, ”cât de nedreaptă e lumea în care trăim” etc. Sau poate aș putea spune o altă poveste bazată pe aceste fapte.

Nu vă invit să inventați o poveste cusută cu ață albă. Nu ne-ar ajuta la nimic pentru nu am putea-o crede. Vă invit să explorați unghiuri, aspecte pe care le ignorați de obicei în poveștile pe care vi le spuneți despre situații/ persoane.

O altă ramă pe care o puteți utiliza este încadrarea situației ca un joc. Da, da ați citit bine. Cred că adesea luăm prea în serios toate lucrurile și ne creăm astfel o tensiune inutilă. Nu toate lucrurile sunt chiar așa de serioase, pe bune! Îmi amintesc de un moment fascinant pe care l-am trăit la un ghișeu al ANAF-ului. Cred că deja aveți o reacție predictibilă doar la mențiunea ”ANAF”. Ei bine, eram la o coadă (întotdeauna e o coadă infernală) și țin minte că era foarte cald. Peste tot erau grămezi de hârtii, inclusiv pe holul unde stăteam noi, clienții, și, evident în chichinețele unde stăteau angajații. În plus, oameni circulau de colo colo purtând hârtii de la un ghișeu la altul, de la o clădire la alta, cu fețe confuze și chinuite, furioși, frustrați, epuizați, gata să renunțe. Când îmi vine rândul s-a întâmplat ceva ce nu-mi pot explica nici acum. Privirea mea s-a intersectat pentru o clipă cu cea a doamnei de la ghișeu. Și, în mod ciudat, am avut o realizare bruscă că și pentru ea e absurd totul și ea e frustrată ca și noi cei de cealaltă parte a baricadei. Și am simțit că gândește exact același lucru. Și am izbucnit amândouă într-un râs pe care nu ni l-am putut controla câteva minute. Lumea se uita la noi de parcă ne-am pierdut mințile. Dar pentru mine și femeia aceea momentul respectiv în care am realizat împreună absurdul lucrurilor a fost un fel de insulă mentală în care ne-am conectat cu ceva profund și uman din noi, iar interacțiunea ulterioară a fost de o cu totul altă factură: lejeră, chiar aș putea zice caracterizată de un fel de complicitate împărtășită, un raport între doi oameni care s-au văzut și s-au întâlnit într-un loc de unde toată șarada care se desfășura sub ochii noștri și din care făceam și noi parte era un joc macabru.

O altă posibilă ramă pe care o putem aplica unei situații provocatoare este aceea a unui test. Poate că este un test al răbdării noastre, un test al imaginației și creativității noastre de a găsi soluții iscusite, un test al abilităților noastre pe care le putem mobiliza sau al oricăror alte resurse dosite pe care le deținem și acum ni se oferă oportunitatea să le scoatem de la naftalină. Sau poate fi un test al capacității noastre de a dezvolta noi abilități necesare pentru a face față cu succes provocării care ni s-a pus în cale. Această din urmă ramă îmi place în mod deosebit pentru că este una profund transformatoare. Dacă celelalte două ne ajută să ne îmbogățim perspectiva asupra situațiilor exterioare, aceasta din urmă ne ajută să realizăm o alchimie a interiorului nostru.

Exercițiu

Probați aceste rame în viața voastră și (re)cadrați-vă tablourile din galeria personală. Abia aștept să aud ce ați descoperit.

(Re)cadrarea

Dacă tot m-am oprit la stoici zilele astea mi-am zis hai să scriu și despre (re)cadrare.

(Re)cadrarea este o tehnică îmbrățișată de mai multe curente terapeutice, în speță de terapia cognitivă, dar adevărul este că e o învățătură veche îmbrăcată în haine noi, ca multe altele.

Înainte de a vă spune cu ce se mănâncă aș vrea să fac un scurt preambul fundamentat tot pe ideile stoicilor. Înainte să învățăm cum să lucrăm cu anumite tehnici asupra minții noastre nu strică să știm câte ceva despre cum funcționează ea. Majoritatea oamenilor iau de bun faptul că anumite situații/ persoane/ evenimente le produc reacții emoționale sau comportamentale. Adică, regăsim adesea în vocabularul nostru expresii de tipul: ”M-a enervat pentru că mi-a tăiat calea.”, ”Copilul mă scoate din sărite.”, ”Mi-e frică de câini.” etc

Încă de pe vremea lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu se știa că 

”oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înțeleg/interpretează ei ceea ce li se întâmplă…” Epictet (filozof grec care a trăit între anii 55-135).

Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi nu suntem niciodată în contact direct cu ”realitatea”, ci reacționăm prin anumite stări sau recurgem la anumite comportamente, acțiuni la o imagine pe care ne-am făcut-o despre ”realitatea” cu care ne întâlnim, imagine care este în capul nostru și de multe ori e foarte diferită de ”realitatea” de afară. Pun ”realitatea” în ghilimele pentru că nimeni nu cred că știe care este marea, adevărata realitate, dat fiind că toți operăm doar cu aceste imagini despre realitate create de mintea noastră.

Dacă este să luăm exemplul de mai sus legat de frica de câini, noi nu reacționăm la câinele din fața noastră, ci la ce imagine ne-am format în mintea noastră despre câini, bazată pe trecut, în cazul de față probabil o imagine a unor ființe agresive, gata să ne rupă în bucăți. O altă persoană, cu o altă istorie despre câini, îi poate vedea ca niște ființe drăgălașe și iubitoare și nu simte nicio frică când vede un câine.

De aici ar trebui să decurgă o mare... hai să-i zic grijă, deși cuvântul inițial care mi-a venit a fost smerenie, în raport cu ceea ce susținem sus și tare că ar fi adevărul și dreptatea. Să ne amintim, așadar, că acestea nu sunt decât perspectiva noastră îngustă, măruntă și particulară asupra unei situații/ persoane.

Dacă ar fi după mine, v-aș invita să nu îmbrățișați nicio perspectivă ca marele adevăr, ci să rămâneți cu mintea deschisă și flexibilă la variatele fațete ale lumii bogate și complexe în care trăim.

Și pentru a face legătura cu titlul, aceste perspective sunt asemănate cu niște rame sau cadre pe care le aplicăm situațiilor sau persoanelor schimbând astfel impresia pe care ne-o lasă.

Sunt câteva perspective/cadre mai îndrăgite de către oameni, pe care însă majoritatea le consideră adevărul și dreptatea lor, drept pentru care aceste perspective le ghidează judecățile și acțiunile într-un mod adesea caracterizat drept automat. Iar dacă zic automat, probabil cuvântul ”ghidează” nu-și are loc în propoziția de mai sus. Probabil ar trebui să zic ”determină” sau ”comandă”.

Iată câteva mostre:

• Învinovățirea- ceilalți sunt de vină pentru ceea ce mi s-a întâmplat, au făcut acest lucru intenționat și cu răutate
• Incompetența- ceilalți sunt pur și simplu incapabili să-și facă treaba așa cum ar trebui
• Frustrarea- nu suport ca lucrurile să nu-mi reușească așa cum vreau eu, când vreau eu, cum vreau eu

Vă recunoașteți în ele? Fiecare dintre noi le-a utilizat cu siguranță.

Uneori cadrele acestea sunt orientate spre sine și atunci sună cam așa: ”Eu sunt incapabil să-mi fac treaba așa cum ar trebui, să mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți/ mele despre cum ar trebui să fac lucrurile”

În egală măsură toxic.

Dar să ne amintim că acestea sunt doar niște rame/ cadre pe care am învățat să le aplicăm. Cu siguranță nu sunt singurele care există pe piață. Și, cel mai important, putem aplica altele.

Și doar pentru că o viață am aplicat același tip de ramă tuturor tablourilor din viața mea în virtutea inerției și a convingerii că asta este marea, adevărata ramă, nu înseamnă că trebuie să îmi continuu existența în acest mod. Multe persoane au ajuns să îndrăgească aceste rame, să le considere o emanație autentică a personalității lor. Well, asta este un alt truc pe care mintea îl utilizează asupra noastră. Tot ce are aplicată ștampila ”al meu” (iar noi știm că posesivitatea noastră se extinde nu doar asupra ideilor pe care le avem, ci și asupra obiectelor și, în mod trist, asupra persoanelor din jurul nostru) e ceva de care greu ne desprindem. Resimțim asta ca o pierdere (cel mai degrabă a controlului, adică a siguranței) și nu ne place deloc să pierdem. Avem o aversiune la așa ceva. Așa că ținem cu dinții de toate acestea, chiar dacă ne fac viața un iad. Măcar este răul pe care-l știm.

Exercițiu

Poate fi foarte simplu să vă reîmprospătați colecția de rame, dar pentru a face asta, este nevoie să observați că ramele pe care le-ați utilizat până acum sunt învechite, demodate și chiar dăunătoare pentru galeria personală de tablouri de viață. Așadar, ca un prim pas, observați cu atenție ce rame aplicați momentan.

Într-o postare viitoare vă voi prezenta o colecție nouă din care puteți alege.

Vizualizarea negativă

Probabil majoritatea ați auzit de vizualizare ca tehnică de a aduce viitorul în prezent, de a ne ajuta să ne atingem obiectivele și a ne ține în contact cu ele în fața obstacolelor întâlnite pe drum.

Ei bine, există și tehnica numită vizualizare negativă și nu este ceva de dată recentă, ci ceva ce ne parvine tocmai de la stoici.

Este foarte simplă, dar uimitor de eficientă. Pe scurt, presupune să te gândești cum ar fi dacă viața ta ar fi ceva mai rea decât este acum, dacă s-ar petrece ceva care ți-ar înrăutăți viața. Atenție, ideea nu este să și desfășurăm scenariul în detaliu și să-l trăim în plan imaginar, ci pur și simplu să ne permitem, mai ales atunci când avem o zi mai nashpa să ne imaginăm ca într-un flash cum ar fi dacă viața noastră ar fi mai rea, după care să ne orientăm atenția spre circumstanțele vieții noastre actuale. Încercați și observați ce efecte are.

Există și o explicație științifică pentru eficiența acestei tehnici în efectul ancorării pus în evidență prin niște studii iscusite de Amos Tversky și Daniel Kahneman în 1974. Se pare că informațiile care ajung primele în mintea noastră influențează evaluările ulterioare pe care le facem în procesul luării deciziei. Astfel, o ancoră oferită de flash-urile modurilor în care viața noastră ar putea lua o turnură negativă nedorită ne pot face să ne evaluăm circumstanțele curente în termeni mai favorabili.

Cum să facem față înțelept incertitudinii

Incertitudinea este dificil de tolerat, știm cu toții asta, și pentru a scăpa de ea suntem dispuși să acceptăm ”sugestii”, interpretări și teorii cusute cu ață albă doar pentru a căpăta un iz de sentiment de siguranță și control. Așa cum scriam într-o postare anterioară, atunci când creierul nostru nu reușește să obțină controlul cognitiv, recurge la controlul perceptiv, asigurându-și iluzia controlului prin distorsionarea realității.

Dar aceasta nu este musai calea pe care vrem să o luăm în confruntarea cu incertitudinea, deși avem mecanismele pentru a realiza asta încorporate în hardul nostru.

Kelly McGonigal, profesor la Stanford University, ne propune o abordare în 3 pași care ne oferă mai mult spațiu mental și emoțional pentru a integra incertitudinea (care este inerentă lumii în care trăim oricum) și a ne oferi opțiuni mai sănătoase în acest tip de situații dominate de incertitudine cu care ne vom întâlni vrem, nu vrem:

Pasul #1 Afirmă identitatea care este provocată (challenged) în această situație (ex. părinte bun, partener bun, manager eficient etc)

Situațiile caracterizate de incertitudine mare riscă să ne pună în lumină dificultățile sau chiar incompetența de a le face față, iar acest lucru este cel care ne face să alergăm după o structură, o siguranță care să ne ghideze un răspuns ”corect”.

Pasul #2 Recunoaște care sunt dificultățile asociate (ex. a simți emoțiile negative, a evita durerea, a fi copleșit sau chiar paralizat și incapabil de a purcede spre un curs de acțiune)

Oferă-ți acel spațiu plin de compasiune în care să poți recunoaște aceste lucruri fără rușine și vinovăție, să-ți accepți umanitatea și neputința fără să vrei să le ascunzi cu orice preț. Dacă e după mine aș zice că acesta e cel mai dificil lucru de făcut pentru majoritatea oamenilor: a intra în contact cu propria vulnerabilitate fără să activăm instant scuturi defensive și fațade de competență și putere. Totuși este o condiție sine qua non pentru a ajunge să ne ocupăm de adevăratele probleme și nu de problemele ”sinelui fals”.

Pasul #3 Comută de la (nevoia de) control la alegere

Acest pas mi se pare extraordinar pentru că ne orientează de la a ne supune (unei interpretări, unui așa-zis lider care să ne scoată din rahat, unei teorii salvatoare etc) din frică, spre posibilitatea de a alege cum să răspundem (adică responsabilitate și libertate).

Ne putem ghida în acest proces după câteva întrebări:

Ce pot alege în această situație?

Ce doresc să aduc în această situație?

Ce persoană vreau să fiu în această situație?

Cu alte cuvinte cum pot alege un răspuns la această situație care să reflecte scopurile, valorile mele, să susțină relațiile care sunt importante pentru mine, în timp ce realizez, cu înțelepciune, că sunt lucruri dincolo de capacitatea mea de acțiune și înțelegere, iar în fața acestor lucruri nu pot decât să-mi recunosc micimea. Adică, așa cum spune Kelly McGonigal: pot face tot ce-mi stă în putință, dar nu pot face totul.

Pentru ca să faci ceva, de exemplu o schimbare, trebuie să te apuci întâi

Cred că ne sunt familiare tuturor expresiile: ”De mâine.”/ ”De luni”. Spunem asta ca și când eu cel de luni aș fi această ființă superioară, care are tot ce n-are eu cel de azi pentru a se apuca de treabă.

Punem pe seama eului nostru din viitor niște așteptări cu care nu îndrăznim să investim eul nostru cel de azi: curaj, perseverență, rezistență, scopuri pe termen lung, toleranță la frustrare etc. Dar eu cel de luni, nu voi fi atât de diferit de eu cel de azi! Și uite așa acel mâine, acel ”tomorrow”, never comes.

Nici nu ar fi așa de rău dacă am putea spune ca și Scarlet ”I’ll think about that tomorrow.” Adică să alocăm niște sarcini zilei de mâine așa încât azi să ne putem bucura de o zi doar pentru noi. Amânarea la care mă refer eu însă sau procrastinarea în termeni psihologici nu e nici pe departe așa ceva. Pentru că în timp ce procrastinăm nu ne prea bucurăm de nimic. Dimpotrivă, se pare că apăsarea și emoțiile negative din timpul procrastinării sunt mult mai dureroase decât ce am simți dacă ne-am apuca efectiv de ceea ce avem de făcut.

Așadar, miza este tot pe noi cei de azi să purcedem.

Cred că mai sunt cel puțin două lucruri care țin oamenii pe loc în acest punct.

#1 Mulți așteaptă să le vină cheful- iar cheful este de multe ori un fel de fata morgana. Adevărul este că de cele mai multe ori este valabil și în acest caz ceea ce se spune despre mâncare: ”Pofta vine mâncând!”.

#2 Mulți așteaptă să le treacă frica- frica este cu noi ori de câte ori facem un plonjeu în afara zonei de confort, deci nu are cum să treacă; este însăși semnul că suntem în viață, că ne dezvoltăm, că ne depășim niște limite.

Dacă vă aflați în situația #1 sau #2, nu mai așteptați. Just do it! cum zice reclama.

Sursa: Pixabay

Tehnica #1

O modalitate prin care putem să ne facem treaba mai ușoară este ceea ce se numește în psihologie chunking. Adică, putem fragmenta ceea ce avem de făcut în bucățele atât de mici încât să nici nu simțim că depunem cine știe ce efort pentru a face ceea ce ne-am propus.

Exemple:

·         Citește o pagină seara, înainte de culcare

·         Meditează timp de 1 minut dimineața

·         Fă o genuflexiune.

Unii vorbesc de ”Regula celor 2 minute”: când începi ceva nou, n-ar trebui să-ți propui acțiuni care să dureze mai mult de 2 minute, ideea de bază fiind că o dată ce te pornești este mai ușor să continui. Plus, e greu să spui că nu ai 2 minute ca să faci ceva ușor.