Metafora călărețului și elefantului

 

Mintea noastră, așa cum probabil ați observat deja, este împărțită. Ceva din noi vrea ceva, o altă parte din noi se gândește că poate nu ne face bine fizic sau vor fi consecințe sociale nedorite dacă dăm curs dorinței inițiale.

Jonathan Haidt, în cartea sa The Happiness Hypothesis, propune această metaforă a călărețului și elefantului pentru a explica micile sau marile noastre drame interioare. 

Avem, așadar, o minte impulsivă, elefantul, care este foarte veche, o minte pe care o au și alte mamifere, al cărei scop este în principal să ne asigure supraviețuirea, nu musai fericirea. Elefantul nu uită nimic din ce învață, se ghidează în baza emoțiilor și este impulsiv. Corespunde procesărilor inconștiente care răspund de 99% din activitatea mentală. De aceea elefantul este cel care conduce majoritatea ostilităților.

Călărețul este mult mai nou ontogenetic, corespunde neocortexului, respectiv funcțiilor superioare, executive. Are o abordare rațională, logică, bazată pe analiză, dar este slab, adică este adesea deturnat de forța elefantului în special atunci când resursele noastre energetice sunt epuizate. Așa cum ne-o arată matematica, intervenția călărețului reprezintă 1% din activitatea mentală.

Needless to say, elefantul este la cârmă de cele mai multe ori. De asemenea, dacă vrem să schimbăm ceva, musai trebuie convins elefantul, degeaba ne punem de acord cu călărețul.

Rezultatele se obțin atunci când reușim să îi aducem la o formă armonioasă de conlucrare. Iar pentru asta sunt necesare cel puțin 3 elemente:

#1 Călărețului trebuie să-i fie clară direcția (cu alte cuvinte setați-vă intenții și obiective clare)

#2 Elefantul are nevoie de o conexiune emoțională cu scopurile călărețului

#3 Cărarea trebuie bătătorită, obstacolele îndepărtate, demarajul asigurat.

Mai multe aflați din cartea pomenită mai sus: