(Re)cadrarea este o tehnică îmbrățișată de mai multe curente terapeutice,
în speță de terapia cognitivă, dar adevărul este că e o învățătură veche
îmbrăcată în haine noi, ca multe altele.
Înainte de a vă spune cu ce se mănâncă aș vrea să fac un scurt preambul
fundamentat tot pe ideile stoicilor. Înainte să învățăm cum să lucrăm cu
anumite tehnici asupra minții noastre nu strică să știm câte ceva despre cum
funcționează ea. Majoritatea oamenilor iau de bun faptul că anumite situații/
persoane/ evenimente le produc reacții emoționale sau comportamentale. Adică,
regăsim adesea în vocabularul nostru expresii de tipul: ”M-a enervat pentru că
mi-a tăiat calea.”, ”Copilul mă scoate din sărite.”, ”Mi-e frică de câini.” etc
Încă de pe vremea lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu se știa că
”oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înțeleg/interpretează ei ceea ce li se întâmplă…” Epictet (filozof grec care a trăit între anii 55-135).
Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi nu suntem niciodată în contact direct cu ”realitatea”, ci reacționăm prin anumite stări sau recurgem la anumite comportamente, acțiuni la o imagine pe care ne-am făcut-o despre ”realitatea” cu care ne întâlnim, imagine care este în capul nostru și de multe ori e foarte diferită de ”realitatea” de afară. Pun ”realitatea” în ghilimele pentru că nimeni nu cred că știe care este marea, adevărata realitate, dat fiind că toți operăm doar cu aceste imagini despre realitate create de mintea noastră.
Dacă este să luăm exemplul de mai sus legat de frica de câini, noi nu reacționăm la câinele din fața noastră, ci la ce imagine ne-am format în mintea noastră despre câini, bazată pe trecut, în cazul de față probabil o imagine a unor ființe agresive, gata să ne rupă în bucăți. O altă persoană, cu o altă istorie despre câini, îi poate vedea ca niște ființe drăgălașe și iubitoare și nu simte nicio frică când vede un câine.
De aici ar trebui să decurgă o mare... hai să-i zic grijă, deși cuvântul inițial care mi-a venit a fost smerenie, în raport cu ceea ce susținem sus și tare că ar fi adevărul și dreptatea. Să ne amintim, așadar, că acestea nu sunt decât perspectiva noastră îngustă, măruntă și particulară asupra unei situații/ persoane.
Dacă ar fi după mine, v-aș invita să nu îmbrățișați nicio perspectivă ca marele adevăr, ci să rămâneți cu mintea deschisă și flexibilă la variatele fațete ale lumii bogate și complexe în care trăim.
Și pentru a face legătura cu titlul, aceste perspective sunt asemănate cu niște rame sau cadre pe care le aplicăm situațiilor sau persoanelor schimbând astfel impresia pe care ne-o lasă.
Sunt câteva perspective/cadre mai îndrăgite de către oameni, pe care însă majoritatea le consideră adevărul și dreptatea lor, drept pentru care aceste perspective le ghidează judecățile și acțiunile într-un mod adesea caracterizat drept automat. Iar dacă zic automat, probabil cuvântul ”ghidează” nu-și are loc în propoziția de mai sus. Probabil ar trebui să zic ”determină” sau ”comandă”.
Iată câteva mostre:
Uneori cadrele acestea sunt orientate spre sine și atunci sună cam așa: ”Eu sunt incapabil să-mi fac treaba așa cum ar trebui, să mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți/ mele despre cum ar trebui să fac lucrurile”
În egală măsură toxic.
Dar să ne amintim că acestea sunt doar niște rame/ cadre pe care am învățat să le aplicăm. Cu siguranță nu sunt singurele care există pe piață. Și, cel mai important, putem aplica altele.
Și doar pentru că o viață am aplicat același tip de ramă tuturor tablourilor din viața mea în virtutea inerției și a convingerii că asta este marea, adevărata ramă, nu înseamnă că trebuie să îmi continuu existența în acest mod. Multe persoane au ajuns să îndrăgească aceste rame, să le considere o emanație autentică a personalității lor. Well, asta este un alt truc pe care mintea îl utilizează asupra noastră. Tot ce are aplicată ștampila ”al meu” (iar noi știm că posesivitatea noastră se extinde nu doar asupra ideilor pe care le avem, ci și asupra obiectelor și, în mod trist, asupra persoanelor din jurul nostru) e ceva de care greu ne desprindem. Resimțim asta ca o pierdere (cel mai degrabă a controlului, adică a siguranței) și nu ne place deloc să pierdem. Avem o aversiune la așa ceva. Așa că ținem cu dinții de toate acestea, chiar dacă ne fac viața un iad. Măcar este răul pe care-l știm.
Exercițiu
Poate fi foarte simplu să vă reîmprospătați colecția de rame, dar pentru a face asta, este nevoie să observați că ramele pe care le-ați utilizat până acum sunt învechite, demodate și chiar dăunătoare pentru galeria personală de tablouri de viață. Așadar, ca un prim pas, observați cu atenție ce rame aplicați momentan.
Într-o postare viitoare vă voi prezenta o colecție nouă din care puteți alege.
”oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înțeleg/interpretează ei ceea ce li se întâmplă…” Epictet (filozof grec care a trăit între anii 55-135).
Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi nu suntem niciodată în contact direct cu ”realitatea”, ci reacționăm prin anumite stări sau recurgem la anumite comportamente, acțiuni la o imagine pe care ne-am făcut-o despre ”realitatea” cu care ne întâlnim, imagine care este în capul nostru și de multe ori e foarte diferită de ”realitatea” de afară. Pun ”realitatea” în ghilimele pentru că nimeni nu cred că știe care este marea, adevărata realitate, dat fiind că toți operăm doar cu aceste imagini despre realitate create de mintea noastră.
Dacă este să luăm exemplul de mai sus legat de frica de câini, noi nu reacționăm la câinele din fața noastră, ci la ce imagine ne-am format în mintea noastră despre câini, bazată pe trecut, în cazul de față probabil o imagine a unor ființe agresive, gata să ne rupă în bucăți. O altă persoană, cu o altă istorie despre câini, îi poate vedea ca niște ființe drăgălașe și iubitoare și nu simte nicio frică când vede un câine.
De aici ar trebui să decurgă o mare... hai să-i zic grijă, deși cuvântul inițial care mi-a venit a fost smerenie, în raport cu ceea ce susținem sus și tare că ar fi adevărul și dreptatea. Să ne amintim, așadar, că acestea nu sunt decât perspectiva noastră îngustă, măruntă și particulară asupra unei situații/ persoane.
Dacă ar fi după mine, v-aș invita să nu îmbrățișați nicio perspectivă ca marele adevăr, ci să rămâneți cu mintea deschisă și flexibilă la variatele fațete ale lumii bogate și complexe în care trăim.
Și pentru a face legătura cu titlul, aceste perspective sunt asemănate cu niște rame sau cadre pe care le aplicăm situațiilor sau persoanelor schimbând astfel impresia pe care ne-o lasă.
Sunt câteva perspective/cadre mai îndrăgite de către oameni, pe care însă majoritatea le consideră adevărul și dreptatea lor, drept pentru care aceste perspective le ghidează judecățile și acțiunile într-un mod adesea caracterizat drept automat. Iar dacă zic automat, probabil cuvântul ”ghidează” nu-și are loc în propoziția de mai sus. Probabil ar trebui să zic ”determină” sau ”comandă”.
Iată câteva mostre:
- Învinovățirea- ceilalți sunt de vină pentru ceea ce mi s-a întâmplat, au făcut acest lucru intenționat și cu răutate
- Incompetența- ceilalți sunt pur și simplu incapabili să-și facă treaba așa cum ar trebui
- Frustrarea- nu suport ca lucrurile să nu-mi reușească așa cum vreau eu, când vreau eu, cum vreau eu
Uneori cadrele acestea sunt orientate spre sine și atunci sună cam așa: ”Eu sunt incapabil să-mi fac treaba așa cum ar trebui, să mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți/ mele despre cum ar trebui să fac lucrurile”
În egală măsură toxic.
Dar să ne amintim că acestea sunt doar niște rame/ cadre pe care am învățat să le aplicăm. Cu siguranță nu sunt singurele care există pe piață. Și, cel mai important, putem aplica altele.
Și doar pentru că o viață am aplicat același tip de ramă tuturor tablourilor din viața mea în virtutea inerției și a convingerii că asta este marea, adevărata ramă, nu înseamnă că trebuie să îmi continuu existența în acest mod. Multe persoane au ajuns să îndrăgească aceste rame, să le considere o emanație autentică a personalității lor. Well, asta este un alt truc pe care mintea îl utilizează asupra noastră. Tot ce are aplicată ștampila ”al meu” (iar noi știm că posesivitatea noastră se extinde nu doar asupra ideilor pe care le avem, ci și asupra obiectelor și, în mod trist, asupra persoanelor din jurul nostru) e ceva de care greu ne desprindem. Resimțim asta ca o pierdere (cel mai degrabă a controlului, adică a siguranței) și nu ne place deloc să pierdem. Avem o aversiune la așa ceva. Așa că ținem cu dinții de toate acestea, chiar dacă ne fac viața un iad. Măcar este răul pe care-l știm.
Exercițiu
Poate fi foarte simplu să vă reîmprospătați colecția de rame, dar pentru a face asta, este nevoie să observați că ramele pe care le-ați utilizat până acum sunt învechite, demodate și chiar dăunătoare pentru galeria personală de tablouri de viață. Așadar, ca un prim pas, observați cu atenție ce rame aplicați momentan.
Într-o postare viitoare vă voi prezenta o colecție nouă din care puteți alege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu