joi, 30 iulie 2020

Re(cadrarea)- rame noi

Așadar, ce e nou pe piață?
Mie îmi pace o anumită ramă/ cadru inspirat tot din înțelepciunea populară care zice: ”Cine e de năcaz e și de râs.” Am găsit că rama aceasta se aplică cu succes oricărui tablou. Pentru o aplicare eficientă, căutați elementele comice din orice situație. Vă asigur, sunt acolo!

Un fel de meta-ramă/ cadru e una în care ne punem întrebarea: Ce poveste îmi spun acum? Posibile răspunsuri: Îmi spun povestea ”câte de frustrat am fost”, ”cât de răi și stupizi sunt oamenii”, ”cât de nedreaptă e lumea în care trăim” etc. Sau poate aș putea spune o altă poveste bazată pe aceste fapte.
Nu vă invit să inventați o poveste cusută cu ață albă. Nu ne-ar ajuta la nimic pentru nu am putea-o crede. Vă invit să explorați unghiuri, aspecte pe care le ignorați de obicei în poveștile pe care vi le spuneți despre situații/ persoane.

O altă ramă pe care o puteți utiliza este încadrarea situației ca un joc. Da, da ați citit bine. Cred că adesea luăm prea în serios toate lucrurile și ne creăm astfel o tensiune inutilă. Nu toate lucrurile sunt chiar așa de serioase, pe bune! Îmi amintesc de un moment fascinant pe care l-am trăit la un ghișeu al ANAF-ului. Cred că deja aveți o reacție predictibilă doar la mențiunea ”ANAF”. Ei bine, eram la o coadă (întotdeauna e o coadă infernală) și țin minte că era foarte cald. Peste tot erau grămezi de hârtii, inclusiv pe holul unde stăteam noi, clienții, și, evident în chichinețele unde stăteau angajații. În plus, oameni circulau de colo colo purtând hârtii de la un ghișeu la altul, de la o clădire la alta, cu fețe confuze și chinuite, furioși, frustrați, epuizați, gata să renunțe. Când îmi vine rândul s-a întâmplat ceva ce nu-mi pot explica nici acum. Privirea mea s-a intersectat pentru o clipă cu cea a doamnei de la ghișeu. Și, în mod ciudat, am avut o realizare bruscă că și pentru ea e absurd totul și ea e frustrată ca și noi cei de cealaltă parte a baricadei. Și am simțit că gândește exact același lucru. Și am izbucnit amândouă într-un râs pe care nu ni l-am putut controla câteva minute. Lumea se uita la noi de parcă ne-am pierdut mințile. Dar pentru mine și femeia aceea momentul respectiv în care am realizat împreună absurdul lucrurilor a fost un fel de insulă mentală în care ne-am conectat cu ceva profund și uman din noi, iar interacțiunea ulterioară a fost de o cu totul altă factură: lejeră, chiar aș putea zice caracterizată de un fel de complicitate împărtășită, un raport între doi oameni care s-au văzut și s-au întâlnit într-un loc de unde toată șarada care se desfășura sub ochii noștri și din care făceam și noi parte era un joc macabru.

O altă posibilă ramă pe care o putem aplica unei situații provocatoare este aceea a unui test. Poate că este un test al răbdării noastre, un test al imaginației și creativității noastre de a găsi soluții iscusite, un test al abilităților noastre pe care le putem mobiliza sau al oricăror alte resurse dosite pe care le deținem și acum ni se oferă oportunitatea să le scoatem de la naftalină. Sau poate fi un test al capacității noastre de a dezvolta noi abilități necesare pentru a face față cu succes provocării care ni s-a pus în cale. Această din urmă ramă îmi place în mod deosebit pentru că este una profund transformatoare. Dacă celelalte două ne ajută să ne îmbogățim perspectiva asupra situațiilor exterioare, aceasta din urmă ne ajută să realizăm o alchimie a interiorului nostru.

Exercițiu

Probați aceste rame în viața voastră și (re)cadrați-vă tablourile din galeria personală. Abia aștept să aud ce ați descoperit.






marți, 28 iulie 2020

(Re)cadrarea

Dacă tot m-am oprit la stoici zilele astea mi-am zis hai să scriu și despre (re)cadrare.
(Re)cadrarea este o tehnică îmbrățișată de mai multe curente terapeutice, în speță de terapia cognitivă, dar adevărul este că e o învățătură veche îmbrăcată în haine noi, ca multe altele.
Înainte de a vă spune cu ce se mănâncă aș vrea să fac un scurt preambul fundamentat tot pe ideile stoicilor. Înainte să învățăm cum să lucrăm cu anumite tehnici asupra minții noastre nu strică să știm câte ceva despre cum funcționează ea. Majoritatea oamenilor iau de bun faptul că anumite situații/ persoane/ evenimente le produc reacții emoționale sau comportamentale. Adică, regăsim adesea în vocabularul nostru expresii de tipul: ”M-a enervat pentru că mi-a tăiat calea.”, ”Copilul mă scoate din sărite.”, ”Mi-e frică de câini.” etc

Încă de pe vremea lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu se știa că 

oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înțeleg/interpretează ei ceea ce li se întâmplă…” Epictet (filozof grec care a trăit între anii 55-135).

Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi nu suntem niciodată în contact direct cu ”realitatea”, ci reacționăm prin anumite stări sau recurgem la anumite comportamente, acțiuni la o imagine pe care ne-am făcut-o despre ”realitatea” cu care ne întâlnim, imagine care este în capul nostru și de multe ori e foarte diferită de ”realitatea” de afară. Pun ”realitatea” în ghilimele pentru că nimeni nu cred că știe care este marea, adevărata realitate, dat fiind că toți operăm doar cu aceste imagini despre realitate create de mintea noastră.

Dacă este să luăm exemplul de mai sus legat de frica de câini, noi nu reacționăm la câinele din fața noastră, ci la ce imagine ne-am format în mintea noastră despre câini, bazată pe trecut, în cazul de față probabil o imagine a unor ființe agresive, gata să ne rupă în bucăți. O altă persoană, cu o altă istorie despre câini, îi poate vedea ca niște ființe drăgălașe și iubitoare și nu simte nicio frică când vede un câine.

De aici ar trebui să decurgă o mare... hai să-i zic grijă, deși cuvântul inițial care mi-a venit a fost smerenie, în raport cu ceea ce susținem sus și tare că ar fi adevărul și dreptatea. Să ne amintim, așadar, că acestea nu sunt decât perspectiva noastră îngustă, măruntă și particulară asupra unei situații/ persoane.

Dacă ar fi după mine, v-aș invita să nu îmbrățișați nicio perspectivă ca marele adevăr, ci să rămâneți cu mintea deschisă și flexibilă la variatele fațete ale lumii bogate și complexe în care trăim.

Și pentru a face legătura cu titlul, aceste perspective sunt asemănate cu niște rame sau cadre pe care le aplicăm situațiilor sau persoanelor schimbând astfel impresia pe care ne-o lasă.



Sunt câteva perspective/cadre mai îndrăgite de către oameni, pe care însă majoritatea le consideră adevărul și dreptatea lor, drept pentru care aceste perspective le ghidează judecățile și acțiunile într-un mod adesea caracterizat drept automat. Iar dacă zic automat, probabil cuvântul ”ghidează” nu-și are loc în propoziția de mai sus. Probabil ar trebui să zic ”determină” sau ”comandă”.

Iată câteva mostre:
  • Învinovățirea- ceilalți sunt de vină pentru ceea ce mi s-a întâmplat, au făcut acest lucru intenționat și cu răutate
  • Incompetența- ceilalți sunt pur și simplu incapabili să-și facă treaba așa cum ar trebui
  • Frustrarea- nu suport ca lucrurile să nu-mi reușească așa cum vreau eu, când vreau eu, cum vreau eu
Vă recunoașteți în ele? Fiecare dintre noi le-a utilizat cu siguranță.

Uneori cadrele acestea sunt orientate spre sine și atunci sună cam așa: ”Eu sunt incapabil să-mi fac treaba așa cum ar trebui, să mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți/ mele despre cum ar trebui să fac lucrurile”

În egală măsură toxic.

Dar să ne amintim că acestea sunt doar niște rame/ cadre pe care am învățat să le aplicăm. Cu siguranță nu sunt singurele care există pe piață. Și, cel mai important, putem aplica altele.

Și doar pentru că o viață am aplicat același tip de ramă tuturor tablourilor din viața mea în virtutea inerției și a convingerii că asta este marea, adevărata ramă, nu înseamnă că trebuie să îmi continuu existența în acest mod. Multe persoane au ajuns să îndrăgească aceste rame, să le considere o emanație autentică a personalității lor. Well, asta este un alt truc pe care mintea îl utilizează asupra noastră. Tot ce are aplicată ștampila ”al meu” (iar noi știm că posesivitatea noastră se extinde nu doar asupra ideilor pe care le avem, ci și asupra obiectelor și, în mod trist, asupra persoanelor din jurul nostru) e ceva de care greu ne desprindem. Resimțim asta ca o pierdere (cel mai degrabă a controlului, adică a siguranței) și nu ne place deloc să pierdem. Avem o aversiune la așa ceva. Așa că ținem cu dinții de toate acestea, chiar dacă ne fac viața un iad. Măcar este răul pe care-l știm.

Exercițiu

Poate fi foarte simplu să vă reîmprospătați colecția de rame, dar pentru a face asta, este nevoie să observați că ramele pe care le-ați utilizat până acum sunt învechite, demodate și chiar dăunătoare pentru galeria personală de tablouri de viață. Așadar, ca un prim pas, observați cu atenție ce rame aplicați momentan.

Într-o postare viitoare vă voi prezenta o colecție nouă din care puteți alege.

Vizualizarea negativă


Probabil majoritatea ați auzit de vizualizare ca tehnică de a aduce viitorul în prezent, de a ne ajuta să ne atingem obiectivele și a ne ține în contact cu ele în fața obstacolelor întâlnite pe drum.
Ei bine, există și tehnica numită vizualizare negativă și nu este ceva de dată recentă, ci ceva ce ne parvine tocmai de la stoici.

Este foarte simplă, dar uimitor de eficientă. Pe scurt, presupune să te gândești cum ar fi dacă viața ta ar fi ceva mai rea decât este acum, dacă s-ar petrece ceva care ți-ar înrăutăți viața. Atenție, ideea nu este să și desfășurăm scenariul în detaliu și să-l trăim în plan imaginar, ci pur și simplu să ne permitem, mai ales atunci când avem o zi mai nashpa să ne imaginăm ca într-un flash cum ar fi dacă viața noastră ar fi mai rea, după care să ne orientăm atenția spre circumstanțele vieții noastre actuale. Încercați și observați ce efecte are.

Există și o explicație științifică pentru eficiența acestei tehnici în efectul ancorării pus în evidență prin niște studii iscusite de Amos Tversky și Daniel Kahneman în 1974. Se pare că informațiile care ajung primele în mintea noastră influențează evaluările ulterioare pe care le facem în procesul luării deciziei. Astfel, o ancoră oferită de flash-urile modurilor în care viața noastră ar putea lua o turnură negativă nedorită ne pot face să ne evaluăm circumstanțele curente în termeni mai favorabili.

duminică, 26 iulie 2020

Wabi Sabi


Îmi place foarte mult să găsesc concepte din diverse culturi care ne pot oferi perspective profunde asupra vieții. Desigur, pentru că ele sunt născute de o altă cultură este nevoie de un efort de a ne elibera de structurile conceptuale proprii culturii în care ne-am născut pentru a face loc acestui altceva. În ultimă instanță cred că este un proces prin care ne putem redescoperi universalitatea, dar presupune să nu stăm agățați cu dinții de vreo ideologie națională. Unii vor simți că astfel își pot pierde nu doar controlul, ci și identitatea. Pentru mine, însă, este un drum care duce în profunzimile ființei, acolo unde formele particulare de exprimare a spiritului nu s-au născut încă.

Wabi sabi este, în esență, o atitudine în raport cu viața pe care suntem invitați să o cultivăm. Este un concept din cultura japoneză și, pentru a-i pătrunde sensul, diverși autori au ales să vorbească despre fiecare din cei doi termeni separat, mai întâi, pentru ca apoi să dea o noimă alăturării lor. Este nevoie să ne reamintim, însă, că întregul este întotdeauna mai mult decât suma părților.

Așadar, wabi se referă la a găsi frumusețea în simplitate și o bogăție spirituală și o serenitate în detașarea de lumea materială. Wabi implică o liniște care are aerul ridicării deasupra mondenului. Este o acceptare a realității și ceea ce vine odată cu asta; ea ne permite să realizăm faptul că oricare ar fi situația, există o frumusețe care se ascunde undeva în ea.
Wabi descrie sentimentul generat de recunoașterea frumuseții în simplitate. Este senzația unei mulțumiri găsite departe de lumea materialistă. În cele din urmă, wabi este un mindset care apreciază smerenia, simplitatea și frugalitatea ca rute spre liniște și mulțumire. Esența lui wabi este profund conectată cu ideea acceptării faptului că adevăratele noastre nevoi sunt simple și cu a fi modest și recunoscător pentru frumusețea care există acolo unde suntem.

În schimb sabi se referă mai degrabă la trecerea timpului, la faptul că toate lucrurile cresc și apoi se descompun și la modul în care trecerea timpului alterează natura vizuală a acelor lucruri. Cuvântul sabi se referă la frumusețea profundă și calmă care emerge odată cu trecerea timpului. Vizual recunoaștem acest lucru ca patina, ca semnele antichității. Sabi este o condiție creată de timp, nu de mâna omului, este eleganța rafinată a vârstei, este frumusețea care se revelează în procesele utilizării și descompunerii.

În concluzie, conceptul de wabi sabi este profund conectat cu tipul de frumusețe care ne reamintește de natura trecătoare a vieții: toate lucrurile, incluzând aici viața însăși, sunt nepermanente, incomplete și imperfecte. Imperfecțiunea este starea naturală a tuturor lucrurilor, inclusiv a noastră.

Și pentru că sunt adepta fermă a implementării ”teoriilor” ca o condiție sine qua non pentru a da viață informațiilor pe care le deținem vă invit să descoperiți în ce fel puteți cultiva această atitudine în viața voastră  sau poate să remarcați, cu surprindere, în ce modalități acest concept este deja parte din viața voastră fără să fi știut acest lucru.

Vă dau un exemplu din viața mea:

Fierul de călcat al bunicii mele


joi, 23 iulie 2020

Cum să facem față înțelept incertitudinii


Incertitudinea este dificil de tolerat, știm cu toții asta, și pentru a scăpa de ea suntem dispuși să acceptăm ”sugestii”, interpretări și teorii cusute cu ață albă doar pentru a căpăta un iz de sentiment de siguranță și control. Așa cum scriam într-o postare anterioară, atunci când creierul nostru nu reușește să obțină controlul cognitiv, recurge la controlul perceptiv, asigurându-și iluzia controlului prin distorsionarea realității.
Dar aceasta nu este musai calea pe care vrem să o luăm în confruntarea cu incertitudinea, deși avem mecanismele pentru a realiza asta încorporate în hardul nostru.
Kelly McGonigal, profesor la Stanford University, ne propune o abordare în 3 pași care ne oferă mai mult spațiu mental și emoțional pentru a integra incertitudinea (care este inerentă lumii în care trăim oricum) și a ne oferi opțiuni mai sănătoase în acest tip de situații dominate de incertitudine cu care ne vom întâlni vrem, nu vrem:

Pasul #1 Afirmă identitatea care este provocată (challenged) în această situație (ex. părinte bun, partener bun, manager eficient etc)
Situațiile caracterizate de incertitudine mare riscă să ne pună în lumină dificultățile sau chiar incompetența de a le face față, iar acest lucru este cel care ne face să alergăm după o structură, o siguranță care să ne ghideze un răspuns ”corect”.

Pasul #2 Recunoaște care sunt dificultățile asociate (ex. a simți emoțiile negative, a evita durerea, a fi copleșit sau chiar paralizat și incapabil de a purcede spre un curs de acțiune)
Oferă-ți acel spațiu plin de compasiune în care să poți recunoaște aceste lucruri fără rușine și vinovăție, să-ți accepți umanitatea și neputința fără să vrei să le ascunzi cu orice preț. Dacă e după mine aș zice că acesta e cel mai dificil lucru de făcut pentru majoritatea oamenilor: a intra în contact cu propria vulnerabilitate fără să activăm instant scuturi defensive și fațade de competență și putere. Totuși este o condiție sine qua non pentru a ajunge să ne ocupăm de adevăratele probleme și nu de problemele ”sinelui fals”.

Pasul #3 Comută de la (nevoia de) control la alegere
Acest pas mi se pare extraordinar pentru că ne orientează de la a ne supune (unei interpretări, unui așa-zis lider care să ne scoată din rahat, unei teorii salvatoare etc) din frică, spre posibilitatea de a alege cum să răspundem (adică responsabilitate și libertate).
Ne putem ghida în acest proces după câteva întrebări:
Ce pot alege în această situație?
Ce doresc să aduc în această situație?
Ce persoană vreau să fiu în această situație?
Cu alte cuvinte cum pot alege un răspuns la această situație care să reflecte scopurile, valorile mele, să susțină relațiile care sunt importante pentru mine, în timp ce realizez, cu înțelepciune, că sunt lucruri dincolo de capacitatea mea de acțiune și înțelegere, iar în fața acestor lucruri nu pot decât să-mi recunosc micimea. Adică, așa cum spune Kelly McGonigal: pot face tot ce-mi stă în putință, dar nu pot face totul.


miercuri, 8 iulie 2020

Cum de-au înflorit teoriile conspirației în ultima vreme

Well, chiar există o explicație destul de simplă, deși va fi inconvenientă pentru mulți. Citind ieri din cartea lui Roy F. Baumeister despre sensuri ale vieții, mi-a atras atenția un subcapitol numit funcții ale sensului. Adică, de ce avem nevoia de a da sens, de ce facem asta? Iar prima funcție despre care vorbește autorul este controlul mediului fizic și social. Cu alte cuvinte, dăm sens lucrurilor pentru că asta ne ajută să înțelegem lumea în care trăim și să facem predicții despre evoluția lucrurilor așa încât să ne adaptăm mai bine.
Până aici nimic problematic. E important să ne putem mișca bine prin lume, să navigăm eficient prin diferite contexte fizice sau sociale.
Doar că apoi am dat peste un articol scris de Jennifer Whitson și Adam Galinsky în 2008 și publicat în revista Science și următorul paragraf:

Experiencing a loss of control led participants to desire more structure and to perceive illusory patterns. The need to be and feel in control is so strong that individuals will produce a pattern from noise to return the world to a predictable place.”
***
Experiențierea pierderii controlului i-a făcut pe participanți să își dorească mai multă structură și să perceapă tipare iluzorii. Nevoia de a fi și a se simți în control este atât de puternică încât oamenii vor produce tipare din zgomot pentru a putea face din nou lumea predictibilă.”

Creierul nu suportă incertitudinea. Acolo unde nu va putea obține sentimentul controlului în mod obiectiv (și în vremurile acestea este mai mult ca oricând foarte greu de făcut asta), va încerca să obțină controlul perceptiv: va vedea coerență și sens și dacă nu poate fi vorba de așa ceva.

vineri, 3 iulie 2020

Sam Harris- Trezirea

Trezirea (Sam Harris) - carti Libraria EuSunt.ro

Pe lângă asigurarea supraviețuirii noastre, civilizația este o mașinărie uriașă inventată de mintea umană pentru a-i ajusta propriile stări. (...) Se pare că în cea mai mare parte a timpului ne clătinăm între a vrea și a nu vrea. Astfel, se pune întrebarea firească: se reduce viața doar la atât? Am putea să ne simțim oare mai bine (în orice sens al lui mai bine) decât obișnuim să ne simțim? Este posibil să găsim împlinire de durată în pofida inevitabilității schimbării?
Viața spirituală începe cu bănuiala că răspunsul ar putea fi afirmativ.