Permise și vize
Vă mai amintiți de cozile pe la ambasade
la care stăteam pentru a obține o viză de călătorie în alte țări? Erau alte
vremuri...Chestiunea asta cu granițele personale mă duce cu gândul la permise
de ședere și vize de intrare. Întreg procesul de acordare a unui permis de
ședere sau a unei vize de intrare era un fel de triere a oamenilor care
prezentau oareșcare garanții că nu vor face prostii și că se vor întoarce în
țara lor când le expiră viza.
Ideea de bază este că atunci când intri
pe teritoriul altcuiva trebuie să accepți și să te supui regulilor acelui
ținut. Poate că la asta s-ar putea referi conceptul de ”granițe personale”, la
ideea unui fel de control al pașapoartelor (identității) posibililor doritori
de a intra în spațiul nostru personal sau intim pentru a le permite sau nu
accesul la peisajul nostru propriu cu condiția de a nu face prostii și de a se
întoarce în propria patrie din când în când știind că pot reveni aici, proces
prin care ambele părți se îmbogățesc.
Ca să permiți accesul cuiva pe teritoriile tale
este nevoie să deschizi o punte, o poartă spre tine. Iar acest lucru implică
întotdeauna un risc de a introduce un cal troian. Dacă ne-am trezit cu mulți
cai troieni în ultimul timp, poate că ar trebui să ne intensificăm linia
defensivă, să facem verificări mai minuțioase sau să verificăm și alte lucruri,
din alte surse.
Prin urmare este indicat să analizăm cu atenție ce permitem, ce oprim și ce
încurajăm. Aceste lucruri s-ar putea să nu fie chiar așa de ușor de decelat și
asta pentru că nu suntem chiar așa de conștienți de faptul că încurajăm anumite
comportamente ale altora spre exemplu.
Putem încuraja comportamente pentru că nu le oprim, nu spunem nimic, le
ignorăm, nu doar atunci când ne exprimăm bucuria, laudele sau aprecierea pentru
ceea ce face cineva. Nici măcar orice NU nu este de natură să interzică ceva,
mai ales dacă este cu jumătate de gură și cu zâmbetul pe buze.
Orice teritoriu are legile lui. Scrise și nescrise. Când călătorim în lumi
noi, ar fi bine să ne informăm despre aceste legi și e întotdeauna util dacă
legile sunt accesibile și transparente pentru că asta ne scutește de nenumărate
neplăceri sau chiar de chestiuni mai grave cum ar fi posibile condamnări sau
chiar executări. Mai mult, ne ajută atunci când dorim ceva indicându-ne cum
putem face pentru a-l obține.
Deși putem avea tendința
de a considera că dacă noi suntem relaxați în privința aplicării regulilor și
alții sunt așa, realitatea ne arată de multe ori că lucrurile nu stau așa peste
tot și ne trezim că ne modificăm propriul comportament pentru a evita amenzi pe
care nu ni le permitem.
Astfel, ceilalți ne învață
cum să ne comportăm, dar și noi îi învățăm pe ei cum să se comporte cu noi prin
ceea ce permitem, oprim sau încurajăm.
Pentru ca lucrurile să
funcționeze fără incidente este nevoie să fie îndeplinite câteva condiții:
·
Noi
și ceilalți să ne cunoaștem foarte bine teritoriul personal
·
Noi
și ceilalți să cunoaștem regulile personale și cele care se aplică altor
teritorii
·
Noi
și ceilalți să știm că avem dreptul și autoritatea, dar și responsabilitatea de
a aplica regulile
·
Noi
și ceilalți să dovedim consecvență în aplicarea regulilor.
O regulă care nu este aplicată cu consecvență nu mai este
o regulă.
Cred că este important să ne întrebăm care sunt motivele
pentru care permitem anumite lucruri pe care în fond nu ni le dorim. Răspunsul
la această întrebare este întotdeauna legat de niște frici pe care le avem: de
a fi rejectat/ abandonat, teama de singurătate, teama că nu ești destul de bun,
vrednic sau sentimente de vinovăție care ne-au fost inoculate (ex. nu ești o
mamă/ fiică/ soție bună dacă faci/ nu faci...) de așteptările celorlalți față
de noi. Teama în acest caz este legată de pierderea iubirii și aprecierii
celorlalți și valorizarea acceptării din partea altora mai mult decât ne
valorizăm propriile nevoi.
Multe vin și din felul în care am fost educați (ce e
permis, ce nu e permis), dar și această educație are la bază justificări care
stau în spatele lucrurilor permise/ nepermise chiar dacă aceste justificări nu
sunt explicite.
Unele dificultăți în relații care par să aibă de-a face
cu aceste granițe personale țin de concepții greșite perpetuate de ”mitologia
populară”. Una din aceste concepții este senzația că noi suntem responsabili
pentru fericirea/ nefericirea altora sau că alții sunt responsabili pentru a ne
face pe noi fericiți.
Pentru unii pare a fi greu să spună NU pentru că nu pot
să pună nevoile lor pe primul plan văzând asta ca un semn de egoism. Legat de
această idee următorul citat dintr-un articol scris de Jennifer
Twardowski mi s-a părut de esență:
Dacă spui ”da” celor care îți cer să le
dai din timpul și energia ta și tu nu ești plin de energie sau nu ai timp la
dispoziție atunci ceea ce dai vei dărui dintr-un loc al lipsei- iar aceasta
este întotdeauna o decizie bazată pe frică care subminează energia dintr-o
relație și nu servește nimănui. Totodată dezvoltă co-dependența ceea ce ne
determină să atragem oameni și situații care ne vor secătui pentru că noi
înșine nu ne onorăm nevoile și granițele. Doar atunci când ne simțim în
siguranță în vredncia noastră putem dărui și primi dintr-un loc al abundenței,
creând astfel relații care ne servesc.
If we say “yes” to others asking of our time and energy and we’ve not
filled ourselves up first, we are giving from a place of lack—which is a
fear-based choice that sours the energy in a relationship and doesn’t serve
either party. It also breeds codependency, and prompts us to attract people and
situations that drain us because we aren’t honoring our own needs and
boundaries. It is only when we are
secure in our own worth that we can give and receive from a place of abundance,
thereby creating relationships that serve us.
