Despre granițe personale (episodul #1)

Granițe care nu sunt limite

Foto credit: thequeentonie.com

Cineva spunea: a avea granițe sănătoase înseamnă ”să-ți cunoști și să-ți înțelegi limitele”. Majoritatea celor care vorbesc despre relații abordează ideea granițelor personale sănătoase insistând asupra necesității impunerii și respectării acestora pentru a evita epuizarea și sentimentul că ai fost utilizat și manipulat de ceilalți sau că riști să fii rejectat pentru că nu le-ai satisfăcut așteptările cu gama de sentimente aferente: frică, vinovăție, resentimente, disconfort, stres.

De la început trebuie să spun că nu îmi place acest concept și că am căutat să înțeleg sensul în care este utilizat de cei care îl vehiculează ca o abilitate necesară pentru a putea avea relații bune cu tine și cu ceilalți. Probabil că ce mă deranjează este de fapt forma în care este îmbrăcată ideea pe care o susțin toți acești autori- ideea de granițe- pentru că granițele îmi amorsează instant ideea de limite și întrebarea: De ce aș vrea să îmi impun limite? Păi nu ar trebui să ne depășim limitele, să explorăm teritorii noi, să ne permitem aventuri în afara cunoscutului și stabilitului? Nu ar trebui să exersăm zi de zi strechingul zonei noastre de confort, care într-o primă instanță ar putea fi chiar propria piele? (Asta dacă am reușit să ne simțim confortabil în propria piele-lucru mare și râvnit de mulți)

Păi nu tocmai cei care au sfidat limitele și au depășit frontierele au fost cei care au schimbat lumea și au dus orizonturile tuturor mai departe? Ca să nu mai spunem că limitele pe care ni le trasăm sunt de multe ori doar în capul nostru...

E cunoscută povestea bietului elefant care este priponit de mic cu un țăruș și după chiar dacă crește mare nici măcar nu mai încearcă să se elibereze, pentru că i-a întrat în cap că nu poate de pe vremea când chiar nu putea.

Lecția asta ne învață că e sănătos să-ți mai testezi din când în când limitele pe care ți le-ai pus cândva căci s-ar putea să nu mai fie de actualitate.

Să fie oare altfel de limite cele despre care se vorbește?

Unii autori spun că îți poți identifica limitele fiind atent la ceea ce simți și că ar fi anumite emoții cum ar fi: disconfortul, vinovăția și resentimentele care ar fi indicative atunci când ne sunt încălcate limitele. Dar disconfort simți și atunci când încerci să ieși din ”zona de confort”. Orice streching e inconfortabil, dar acest inconfortabil efort este necesar nu doar ca să ieși din locul în care lâncezeai până acum (fie că vorbim de canapeaua pe care zaci zi de zi, fie de setul de idei cu care jonglezi zi de zi), ci, pare-se și ca să stai acolo, să stăpânești acel loc, să-l umpli cu prezența ta..

Mi-a plăcut ceva ce a scris Adela Haru pe site-ul ei Life in balance și l-am și postat pe blog la eticheta ”lucruri care m-au pus pe gânduri”: ”Să spunem ce avem de spus, prin ceea ce suntem, prin viața noastră și prin ceea ce emană din noi, nu luând literă cu literă de la alții, nu imitând, doar pentru că asta ne scutește de inconfortabilul ”efort” de a fi noi înșine.”

Sunt de acord cu ea că a fi tu însuți presupune un inconfortabil efort și tind să cred că la acest gen de disconfort fac referire cei care scriu despre granițe personale, la efortul de a defini pentru tine și pentru exterior unde începi și unde te termini, ca și când fiecare ocupăm un fel de spațiu nu doar fizic, ci și atitudinal, emoțional, mental care ar trebui definit prin...granițe, delimitări.

Îmi place mai mult cuvântul delimitare decât graniță.

Delimitare= circumscriere, demarcare, demarcație, hotărnicire, limitare, marcare, mărginire

Deși include ideea de limită și de mărginire, parcă îmi sună mai degrabă ca o acțiune prin care îmi stabilesc un teritoriu, nu ceva prin care mă auto-îngrădesc, parcă e mai aproape de ideea de a lua în stăpânire un spațiu, pe care l-am cucerit într-un fel, mi l-am însușit printr-un efort de expansiune personală.

Și pentru că este al tău îl delimitezi. E drept, delimitările, dar și granițele au un caracter protectiv. Apăr prin asta ceea ce este înăuntru de exterior, în cazul în care exteriorul are intenții ofensive și își propune să mă cotropească într-un fel. Nu că noi înșine nu suntem sau nu putem fi propriii cotropitori, mai acerbi și mai cruzi decât ar putea fi alții!

”Circulați numai pe partea carosabilă a sufletului meu, barbarilor!” spunea Marin Sorescu

A mă delimita mi se pare că se referă pe undeva și la ideea de a mă dezice de niște lucruri, oameni, practici, atitudini. În fond, asta semnifică a te defini, ce ești și ce nu ești, la ce aderi, la ce nu aderi, cu cine te aduni și cu cine nu.

Unele din aceste delimitări de care vorbesc sunt ușor de perceput. De exemplu, marginile fizice ale spațiului personal, intim pot fi verificate printr-un exercițiu foarte simplu. Roagă pe cineva să se apropie progresiv de tine și observă când începi să simți o senzație de disconfort și cum aceasta se accetuează până când devine insuportabilă și trebuie să faci un pas înapoi.

Sau amintește-ți de acele persoane care îți adună scame imaginare de pe haine în timp ce îți vorbesc sau care te tot ating sau fac pași spre tine deși tu te tot tragi înapoi.

Mai greu e cu altfel de delimitări și cu exprimarea lor în exterior, care poate avea consecințe. De exemplu dacă cineva îți cere ceva, e greu uneori să spui NU, pentru că anticipezi consecințe asupra relației. Dar și atunci când spui DA, când de fapt răspunsul tău autentic era NU, există costuri măsurate în resentimente, în invalidarea a ceea ce ești, în suprimarea unor părți din tine pentru a executa acel DA. Adică a nu respecta ceea ce ești sperând că astfel te vor respecta alții. Destul de îndoielnic.

Conformismul, spunea Rollo May în cartea sa Descoperirea ființei, este tendința omului de a se lăsa absorbit în marea de oameni cu reacțiile și atitudinile lor colective, de a se lăsa înghițit de impersonalul lui ID, pierzându-și conștiința de sine, potențialitățile și toate acele note care-l făceau o ființă unică și autentică.

Individul devine prea exteriorizat mergând până acolo încât se pierde pe sine în participarea socială și în identificarea cu ceilalți, până se golește pe dinăuntru. Castrarea nu mai este principala temere a bărbaților și femeilor de azi. Cel mai de temut este astăzi să fii ostracizat, exclus din viața publică. Oamenii preferă să fie castrați- adică să renunțe la puterea lor- doar pentru a nu fi ostracizați. Adevărata amenințare nu este aceea de a nu fi acceptat, ci de a fi exclus din grup, de a fi lăsat singur, solitar. În această angajare socială exagerată, consistența individului se subțiază enorm, pentru că individul trebuie să fie tot timpul ca altcineva. Viața individului nu mai are un sens propriu, pentru că ea este importantă doar prin prisma sensului conferit de altcineva.

Iată deci că această ”castrare contemporană” are cele mai profunde consecințe care merg până la pierderea sensului propriu al existenței prin definirea mereu prin ceea ce așteaptă exteriorul de la noi și ”subțierea consistenței noastre”.

Aici mi s-a părut genială ideea lui Rollo May care spune așa: Valorile umane nu ne sunt date de natură, ci ne parvin ca sarcini de împlinit. Și continuă apoi: Ghinda devine stejar în orice condiții, fără să presupună o alegere. Pe când omul nu-și poate împlini ființa decât dacă își folosește voința.

O făptură poate să-și piardă ființa prin decizie, ceea ce un copac sau o piatră nu pot. Afirmarea propriei ființe instituie valoarea vieții. Individualizarea, valoarea și demnitatea nu sunt gegeben, deci nu sunt ”date” ca niște calități naturale, ci sunt aufgegeben, adică ne sunt alocate sub forma unei sarcini pe care trebuie s-o rezolvăm.

Dacă nu posezi ”curajul de a fi”, atunci îți pierzi propria ființă (Tillich).

Noi suntem ceea ce alegem să fim (Sartre).

Acesta este inconfortabilul efort în opinia mea- acela de a te manifesta și a ocupa spațiul tău în această lume, cu curajul și puterea pe care ți le conferă ancorarea în propriile valori și înălțarea sinelui cu demnitate înspre asumarea propriei unicități și individualități.

În timp, datorită condiționărilor din exterior la care ne supunem sau propriului surghiun ajungem să înstrăinăm părți din noi, să le suprimăm, să le neglijăm sau chiar să le exterminăm pentru că nu corespund cu o imagine pe care o au alții despre cum trebuie să fim pentru a fi acceptați sau cum credem noi că ar trebui să fim pentru a ne putea accepta pe noi înșine și a fi vrednici de iubirea celorlalți. Acestea sunt deciziile prin care ne ”pierdem ființa” transformând-o în neființă (lucruri pe care nu le-am lăsat să se nască sau chiar le-am ucis în noi) și murim o mie de morți înaintea celei finale, fiind mereu bântuiți de acele lucruri pe care le-am lăsat în umbră și de spaima că ceea ce am încuiat în beciurile neființei noastre e oricând gata să rupă lanțurile și să ne sară la beregată sau să facă rău altcuiva.