Ziua #48 De ce nu reușim să facem ceea ne propunem și ce ne-ar putea ajuta (#8 giving up way too soon)

Azi mă voi concentra pe aspectele care ne fac să cedăm cu prea multă ușurință în fața dificultăților.

Prototipul pentru mine este tot sportul și fac referire din nou la exemplul pe care l-am mai dat legat de jogging. Adesea când încep să alerg după o perioadă de pauză destul de repede ajung la acel punct pe care-l numesc punctul critic în care îmi vine să renunț. Din experiență știu acum că acesta nu este nici pe departe punctul de la care nu mai rezist de fapt așa că aleg să ignor impulsul de a renunța și alerg distanța pe care mi-am propus-o anyway.

Acum am găsit și studii care să susțină asta: se pare că mușchii trimit creierului semnale că li se termină resursele cu ceva timp înainte ca acest lucru să se chiar întâmple. Deci, nu-i credeți de la prima avertizare.

Așadar, care sunt factorii care ne pot determina să renunțăm prea repede?

#1 Slăbiciunea voinței zice Roy F. Baumeister, opusul puterii voinței, acea capacitate de a ne auto-disciplina și a rezista tentațiilor, impulsurilor care ne cheamă în alte direcții. Această caracteristică este asimilată unei trăsături de caracter, dar este afectată de anumite stări. De exemplu, dacă suntem foarte obosiți, epuizați, stresați, deși în general suntem tari pe poziție, suntem mai predispuși să cedăm.

Sunt și vești bune, așa cum menționam și în altă postare, această trăsătură este ca un mușchi, se poate dezvolta dacă ne propunem provocări constante.

#2 Incapacitatea de a ne concentra atenția pe altceva decât pe senzațiile de oboseală, de epuizare, de sfârșeală sau pe emoțiile negative pe care ni le generează confruntarea cu dificultăți pe drumul spre atingerea scopului.

Și aici putem să ne antrenăm și să învățăm cum să ne orientăm deliberat atenția. Tehnicile de mindfulness sunt antrenamentul ideal.

#3 Probleme legate de transcendență, adică de a vedea dincolo de situația de față, de tentațiile de moment, de a ne conecta cu rezultatul final al eforturilor noastre, cu recompensa de la capătul drumului.

Reamintirea frecventă a standardelor și motivelor pentru care le-am ales este foarte utilă în acest sens.

#4 Neajutorarea învățată (Seligman, 1975) care se referă la faptul că un istoric de experiențe de lipsă a controlului în special legate de eșec sau traume, determină persoana să renunțe la încercarea de a controla ceva. Persoana devine pasivă, renunță să mai încerce, este incapabilă să învețe să exercite control asupra mediului chiar și atunci când există posibilitatea de a controla.

Se pare că și în acest caz controlul atențional joacă un rol cheie prin faptul că performanța acestor persoane este afectată de ceea ce în psihologie se numește interferență cognitivă, adică de tot felul de gânduri fără legătură cu sarcina, despre sine și cum nu sunt în stare să se descurce bine la ce au de făcut. Astfel, orientarea atenției mereu spre interior și spre aceste gânduri în loc să se orienteze spre rezolvarea sarcinilor este cea care compromite rezultatele. Aceste gânduri sunt asociate cu emoții negative și cu dorința de a evada din situație și din activitate.

Astfel, redirecționarea atenției dinspre sine, spre altceva este foarte eficientă pentru a persista în fața dificultăților.

#5 Incapacitatea de a amâna gratificarea sau toleranța slabă la frustrare- amânarea gratificării este o capacitate esențială care stă la baza multor reușite în viață. Așa cum a arătat cu mult timp în urmă studiul longitudinal realizat de Walter Mischel (1975), în care a oferit unor copii o prăjitură imediat sau 2 după un timp, copiii care au ales să aștepte pentru a primi două prăjituri mai târziu au avut mai mult succes în viață. Este interesant și cum au reușit copiii să aștepte. Se pare că și-au distras atenția de la prăjiturile din fața lor prin diverse strategii: au cântat în gând, au inventat jocuri cu propriile degete, și-au acoperit ochii cu palmele ca să nu vadă prăjiturile sau au încercat să adoarmă.

Pe scurt au găsit strategii pentru a evita factorii declanșatori ai impulsului, poftei de a mânca prăjitura.

Astfel, concentrarea pe tentație, pe caracteristicile atrăgătoare ale acesteia, minimalizarea recompenselor viitoare, incapacitatea de transcendență a stimulilor prezenți, imersiunea în realitatea imediată sunt clar căi spre eșecul strategiilor de control.

#6 Renunțarea strategică- uneori oamenii renunță imediat după ce au primit un feedback negativ sau își dau seama că nu vor avea o performanță strălucită pentru a-și menține stima de sine și a se proteja de o lovitură și mai mare în cazul în care ar fi eșuat la final. Este întotdeauna o decizie deliberată prin care persoana capitulează sau abandonează chiar dacă contribuie și alți factori ca oboseala sau descurajarea.

#7 Auto-sabotarea- uneori oamenii nu se pregătesc suficient, procrastinează, își pun singuri bețe în roate, dar la o analiză mai profundă toate acestea nu sunt decât strategii prin care se protejează de eșec. Cum? Păi în cazul în care eșuează pot da vina pe faptul că s-au apucat doar în ultimul moment, că nu au avut timp etc. Iar dacă reușesc, pot să-și însușească merite în plus, dat fiind că au reușit în ciuda tuturor acestor lucruri.