Azi fac din nou un viraj dinspre antrenamentul mental
înspre lucruri care ne ancorează în real, în palpabil și în eternul ritm al
vieții
Întotdeauna mi-a plăcut să grădinăresc, dar întotdeauna am pus acest lucru
pe seama copilăriei mele în care făceam asta cu bunica mea. Am crescut printre
rondourile cu flori și prin grădină și cu copiii de pe stradă ne jucam adesea
prin pădure, așa că nu m-am întrebat niciodată dacă este ceva mai mult în
plăcerea de a fi în contact cu pământul și cu plantele. Zilele acestea, însă,
am dat peste un articol care spune că
multă lume s-a apucat de grădinărit în perioada aceasta, iar impulsul de a
grădinări (și probabil și cel de a bucătări și coace pâine) în vremuri grele
are rădăcini profunde.
Autoarea, Jennifer Atkinson, lector la Universitatea din Washington, a
ajuns la concluzia că grădinăritul ascunde o dorință ascunsă pentru apartenență
și conexiune, contact cu natura, exprimare a creativității și îmbunătățirea
sănătății. Deși în trecut oamenii se orientau spre grădinărit de teama că nu
vor avea ce mânca (de ex. în vremuri de război), în prezent este mai degrabă o
foame pentru contact, speranța pe care ne-o trezește reziliența naturii și
dorința de a ne angaja într-o activitate/muncă din care iese un produs concret.
Grădinăritul nu este doar un alt tip de muncă. Este o formă de exprimare
artistică. Îmi amintesc foarte bine rondoul meu cu flori din copilărie. Era o bucățică
de pământ care era a mea și o puteam modela după plăcerea inimii. Puteam să
plantez anumite flori sau altele, în variate combinații. Îmi aduc aminte că
preferam florile sălbatice pe care le aduceam din pădure.
Cred că ne conferă un sentiment important de control, chiar dacă vorbim
doar de o mică bucățică de lume pe care o putem modela după cum dorim și în
care putem exprima o imagine personală a frumuseții.
Autoarea articolului pune în opoziție sentimentul de gol pe care ni-l lasă
în această perioadă întâlnirile online din care mulți simt că lipsește ceva
esențial, prezența fizică a celuilalt, oportunitatea de a comunica prin
intermediul corpului, ceea ce ne făcea să populăm cafenelele și restaurantele
sau să ne simțim parcă parte a unei singure ființe vii când ne aflam în mulțime
la concerte.
Grădinăritul ne promite acest contact cu ceva real și ne implică întregul
corp în această conexiune. Deliciul simțurilor include căldura razelor
soarelui, mirosul crud al plantelor și al pământului, sunetele păsărilor și ale
insectelor care mișună pe acolo, o oboseală plăcută a corpului după efort. Deși
lumea virtuală are modalitățile ei de a ne absorbi, nu se compară cu experiența
de imersiune pe care ne-o provoacă grădinăritul.
Grădinarul nu este niciodată fără un scop, un orar și o misiune, spune
autoarea. Grădinile sunt o bună reamintire a faptului că există limite în a
face ceva fără prezența fizică. La fel ca și cu îmbrățișările, nu poți
grădinări prin intermediul unui ecran. Putem urmări tutoriale pe YouTube, putem
deprinde abilități din acestea, însă expertiza vine din a interacționa direct
cu plantele, a le învăța preferințele și neplăcerile, prin atingere, miros. Din
cărți ne putem lua anumite informații, dar doar contactul direct poate să îți
confere o înțelegere reală a unui organism viu.
Un alt aspect la care se referă articolul este bucuria pe care am simțit-o
când am văzut imagini cu pământul revenindu-și la viață în această perioadă
(deși multe s-au dovedit false ca cea cu delfinii din Veneția). Jennifer
Atkinson consideră că bucuria noastră vine din faptul că suntem dornici să
simțim semne ale rezilienței vieții care să ne hrănească speranța că vom
supraviețui, că ”totul va fi bine”.
Înainte de Paști am rupt o creangă de salcie. Nu-mi place să rup plante
pentru că am senzația clară că le omor făcând asta. Și îmi amintesc mereu de
spusele lui Buddha despre diferența între a-ți plăcea ceva și a iubi: dacă îți
place o floare o rupi, dacă o iubești, o uzi. Iubirea nu este despre a poseda
ceva, ci este despre a aprecia și cultiva ceva.
De data aceasta am simțit așa o dorință intensă de a o aduce în casă. Nu
mică mi-a fost mirarea când, după câteva zile, viața a explodat pur și simplu
din ea sub forma unor rădăcini lungi. V-o arăt și vouă:
M-a cuprins așa o bucurie că viața din ea a învins dorința mea egoistă de
a-mi aduce afară-ul în casă și am și purces la a o planta. Locuiesc la bloc
acum. Și poate mulți dintre voi v-ați gândit citind articolul că sigur, cei
care stau la case și au grădini pot face asta, dar noi care stăm la bloc? Ei
bine, asta nu a fost o problemă pentru mine. Am o grădină considerabilă în
ghivece și ce-i drept, am iubita mea pădure la o aruncătură de băț și o privire
pe geamul dormitorului. Și mă simt super privilegiată pentru asta. Iată câteva mostre:
Adevărul este că și în grădină și în realitate viața continuă să-și urmeze
cursul cu sau fără noi, unii spun și, dacă ne uităm cu atenție, trebuie să
recunoaștem că mult mai bine fără noi.
Și pentru că de fiecare dată vă
propun un exercițiu, asta este ceva
la care vă invit să meditați, în ce fel putem fi altfel în lume, mai în fluxul
viu al vieții nu împotriva curentului, după.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu