The Awakened Family #3 The Invisible Triggers of Our Reactivity

Capitolul 3 din cartea lui Shefali Tsabary reprezintă, într-un fel, începutul călătoriei spre o existență conștientă. Ca de obicei autoarea se oprește la o întrebare relevantă pe care i-au adresat-o mulți părinți care au manifestat un interes pentru abordarea pe care o propune:
”Ce ar trebui să conștientizez?”

Răspunsul la această întrebare este întotdeauna: ”începe cu ceea ce se întâmplă în acest moment.” (ceea ce îmi amintește de Jon Kabat-Zinn- tot ce se întâmplă, se întâmplă acum! Chiar dacă ne gândim la trecut sau suntem neliniștiți cu privire la ceva din viitor, o facem în momentul de acum).

Un prim pas important este să începem să ne conștientizăm factorii declanșatori (triggers). Iar un exercițiu simplu prin care putem să facem asta este să facem o listă cu lucrurile care ne supără. 

La aceasta oamenii de obicei purced să listeze lucruri pe care le fac alții (inclusiv propriii copii) care-i deranjează: Exemplu: ”Mă enervez când copilul nu își strânge jucăriile.” Aceste răspunsuri denotă faptul că-i învinovățim pe ceilalți (inclusiv pe copii) pentru reacțiile noastre.

Aici Shefali Tsabary face o afirmație potențial inflamatorie: ”Copiii nu ne declanșează niciodată reacțiile. Factorul declanșator se află întotdeauna în noi, înrădăcinat în trecutul nostru dureros și problemele cu care ne-am luptat în copilărie.”

Problema nu este comportamentul copilului, ci de ce reacționăm așa cum o facem. Dacă nu am avea o sensibilitate interioară, nu am reacționa inconștient la ceva ce face altcineva.

Îmi aduc aminte acum de un vers dintr-o poezie scrisă de Theije Twijnstra, numită ”Zorg dat je Vrij Blijft” (caută să rămâi liber) care sună așa: ”Je kunt de ander alleen aanraken op de plek waar hij al gekwetst was.” Ceea ce înseamnă: ”Nu poți să-l atingi pe celălalt decât în locul unde a fost deja rănit.”

Un părinte conștient privește reacțiile sale la comportamentul copilului ca un semnal de trezire și orientare spre interior. Apoi, în loc să externalizăm ceea ce simțim în baza programelor din trecut asupra copiilor, alegem să ne îmbrățișăm emoțiile și să reflectăm în tăcere la ceea ce trăim. Acest proces de reflecție ne permite să ne decuplăm de la seducția copleșitoare a reacției oarbe, dominată de trecut, pentru a fi complet prezenți la nevoile copilului din fața noastră.

Pentru a ajunge la rădăcinile reacțiilor noastre nu este suficient să rămânem la scuze de genul: ”Am fost obosit/ă.”, ”Am avut o zi grea la muncă.”, ”Nu reușesc să-mi controlez furia.”. E nevoie să devenim conștienți de gândurile, sentimentele, acțiunile noastre, de tot ceea ce aducem în fiecare moment. Conștientizarea înseamnă să utilizăm o lentilă prin care se vede în ambele sensuri: înspre exterior, dar și înspre interior.

Majoritatea oamenilor au fost antrenați să utilizeze doar vederea spre exterior și să se focalizeze pe a face. Cartea de față este un instrument prin care modul ”a face” este infuzat cu grația și înțelepciunea modului ”a fi”. Pentru că în viață avem nevoie de ambele, atât de a face, câr și de a fi, de acțiune, dar și de insight-ul din spatele acțiunii. Doar la confluența acestor două aspecte se naște adevărata conștientizare.

Un alt mare adevăr este că nimeni nu poate face pe altcineva mai conștient decât este.

Parentingul conștient sau viața trăită conștient în general este o experiență trăită pe care o putem descoperi prin intermediul disponibilității, dedicării și curiozității. Este o întreprindere profund personală care nu se face bătând toba în sat, ci mai degrabă în liniște și solitudine. Iar punctul de pornire este mintea sau mai exact convingerile după care ne ghidăm viața.

Și aici este și prima capcană, pentru că nu este deloc ușor să identificăm aceste convingeri, mai ales când ele se suprapun așa de mult peste ceea ce gândește ”toată lumea” așa încât au devenit lucruri pe care nu le mai chestionăm și probabil nu le-am chestionat vreodată.

Un mare salt are loc atunci când realizăm pentru prima dată până în măduva oaselor că noi nu suntem gândurile și convingerile noastre. Una din analogiile care îmi place foarte mult este asta: tu ești cerul, gândurile sunt norii sau tu ești oceanul, gândurile sunt valurile.

Cred că este o epifanie importantă momentul în care cineva realizează că gândurile și convingerile noastre nu sunt decât niște contructe și că trăim viața pe care ego-ul nostru și-a imaginat-o pentru noi.

Prin urmare, suntem în fața unei decizii: vom continua să trăim viața dictată de tiparele stereotipe din trecut sau vom alege să le înlocuim cu ceva al nostru. Acest lucru presupune să ne asumăm responsabilitatea pentru modul în care ne trăim viața și ne comportăm în calitate de părinți.

Deși nu zice nimeni că este o cale ușoară autoarea spune că din momentul în care a pornit pe acest drum calea s-a luminat fără efort și fără prea multe probleme atunci când a apelat la harta corectă. Dar care este harta corectă?

Shefali Tsabary spune că harta corectă este ceva ce avem cu toții deja în noi și că singurul lucru pe care este nevoie să-l facem este să ne adresăm întrebarea care ne va ghida întotdeauna în direcția bună:

”Ce este adevărat pentru mine și copilul meu în acest moment?”

Este ceva ce ne va pune bețe în roate dacă nu ne oprim să le îndepărtăm din start: miturile care ni s-au inoculat de către societate privind ce are un părinte de făcut în relație cu copilul, cum trebuie crescuți copiii și ce trebuie aceștia să ajungă. Desigur, să alegi o altă cale te poate duce în exil, motiv pentru care mulți părinți și dacă au momente în care văd și simt că ceva nu e OK în ceea ce fac se întorc repede la vechile obiceiuri de teamă că lumea îi va ostraciza. Este clar că pentru a ne trezi din această transă colectivă și a schimba ceva este nevoie de curaj.

Shefali Tsabary spune că îi este adresată uneori întrebarea: ”Ce îți dorești să devină copilul tău?” pe care o găsește înșelătoare deși aparent inocentă la suprafață. Este înșelătoare pentru că ascunde iluzia că avem control asupra a ceea ce vor deveni copiii noștri și hrănește dorința părinților de a-i micro-manageria pe aceștia pentru a-i transforma în produsul acțiunilor lor.

Răspunsul autoarei la întrebare este elocvent pentru filosofia ei privind creșterea și educarea copiilor:

”My goal as a parent is to raise a child who is firmly rooted in who she is, certain of her inherent worth, able to express herself with authenticity, and be grounded in her relationship with me.”

”Scopul meu ca părinte este să cresc un copil care este ancorat în ceea ce este el/ea, sigur de valoarea lui/ei inerentă, capabil de a se exprima cu autenticitate și să fiu cu picioarele pe pământ în relația ei cu mine.”

A Higher View On Problems

The problematic situations in your life are not chance or haphazard. They are specifically yours, designed specifically for you by a part of you that loves you more than anything else. The part of you that loves you more than anything else has created roadblocks to lead you to yourself. Without something pricking you in the side, saying, “Look here! This way!” you are not going to go the right direction. The part of you that designed this loves you so much that it doesn’t want you to lose the chance. It will go to extreme measures to wake you up, and it will make you suffer greatly if you don’t listen. What else can it do? That is its purpose. How much suffering and difficulty it brings you is immaterial in relation to the fulfillment and satisfaction you will have when you actually struggle and see the fruits of the struggle. You can look at your problems as difficulties to be gotten rid of as fast as possible with the least struggle, or you can look at them from the perspective of the part of you that is guiding you to yourself. If you look at them from that more accurate, more finely tuned perspective, the new issues that then arise have a new value. They have nutrition that you need. The whole process works with the utmost purity, the most complete intelligence and compassion. The most difficult things that happen to you are, on the deepest level, the most compassionate.

A.H. Almaas- Diamond Heart Book One

The Awakened Family #2 How the Culture Sets Up Parents to Fail

Al doilea capitol al cărții lui Shefali Tsabary ne pune în fața unei aparente dileme: ce au nevoie copiii și ce cred părinții că ar trebui să fie copiii, deși răspunsul este oferit încă din prima frază:

”Children don’t need us to lead them into an awakened state cause they are already awake. Our task is to foster their natural awareness, providing a context in which it can blossom.”

”Copiii nu au nevoie să-i conducem spre o stare de conștientizare, deoarece ei sunt deja acolo. Sarcina noastră este să încurajăm conștientizarea lor naturală, oferind un context în care poate înflori.”

Pentru mine fraza asta spune totul. Dar se pare că nu e așa pentru toată lumea. Motiv pentru care Shefali Tsabary se adâncește în explicații.

Prima distincție între ce facem în prezent cu copiii și ”the new way” constă în renunțarea la ideea că ceea ce are părintele de făcut este să controleze copilul. Motivul? Pentru că este o abordare înrădăcinată în frică și împiedică progresul copiilor.

Pare simplu, dar nu e... din mai multe motive. Majoritatea acestor motive își au originea în ceea ce am învățat din cultura în care trăim și anume faptul că dacă nu ne străduim să controlăm lucrurile și să obținem un anumit rezultat nu facem ce ar trebui să facem. Astfel obsesia activităților devine antidotul pentru frică. Copiii sunt tratați ca un obiect pe care-l posedăm și pe care-l împingem spre un viitor pe care ni-l imaginăm.

Este atât de dificil să avem încredere că dacă îi ghidăm pe copii în propriul proces de auto-realizare, în loc să-i presăm să se supună ideilor noastre despre cum trebuie să fie, vor înflori.

”Control is dificult to give up. If you try to do so, your ego will bombard you with fearful messages reminding you of all the reasons you wanted control in the first place.”

”Este dificil să renunțăm la control. Dacă încercăm să facem asta, ego-ul ne va bombarda cu mesaje anxioase care ne amintesc de toate motivele pentru care am dorit controlul de la început.”

Obsedați de atingerea scopurilor și promisiunea atașată a unui viitor ”fericit” pentru copiii lor părinții ajung să micro-managerieze viețile acestora. De la presiunea de a avea anumite note, la alergătura de la o activitate la alta: sport, instrument, dans, cântat etc. o lume care este despre a face.

Și toate acestea deoarece ne temem că vom pierde vreun start important și nu vom atinge succesul măsurat după standardele acestei societăți. Ce se întâmplă în acest moment pălește în raport cu ceea ce urmează să fie. Astfel, Shefali Tsabary consideră că rădăcina conflictului între părinți și copii este faptul că părinții sunt în viitor, în timp ce copiii sunt în prezent.

Desigur că a nu ne gândi la viitor este o dovadă de lipsă de responsabilitate. Nu însă și atunci când ne ocupăm cu viitorul în detrimentul prezentului. Târâți de la o activitate la alta copiii nu mai au timp să fie pur și simplu.

”When our children are allowed to relish each moment without constantly having an agenda thrust upon them, they come alive to their native intelligence, heartfelt desires and natural inclinations  and interests.”

”Când copiilor noștri li se permite să se bucure de fiecare moment fără a avea o agendă impusă constant, aceștia se trezesc la inteligența lor nativă, la dorințele lor sincere și înclinațiile și interesele lor naturale.”

Ce se întâmplă atunci când copiii sunt conectați la inteligența lor nativă și la dorințele, înclinațiile și interesele lor? Aunci vor explora lumea pornind de la o stare de curiozitate inerentă. Cu alte cuvinte, atunci devine inutilă strădania de a-i ”motiva”, cuvânt care ascunde de fapt metode de tipul: a forța copilul, a-i oferi recompense, a-l disicplina pentru a-l direcționa spre o acțiune ce produce câștiguri pe termen scurt, dar în final are efect de bumerang. Orice am obține astfel este inferior potențialului copilului. Iar resentimentele asociate unor astfel de metode nu au cum să ridice spiritele și să inspire.

Dar ce au nevoie copiii de la părinți totuși?

Ultimul model de Iphone? Haine de marcă?

Autoarea consideră că eșecul părinților vine din lipsa înțelegerii a ceea ce au nevoie cu adevărat copiii de la noi pentru a înflori. Shefali Tsabary spune că orice copil are nevoie să știe 3 lucruri:

#1 Sunt văzut (așa cum sunt)?

#2 Sunt valoros?

#3 Contez?

Atunci când un copil simte că este văzut așa cum este el, crede că este valoros și că contează pentru ceea ce este ca persoană, nu doar pentru performanțe și realizări, atunci se poate bucura de sentimentul de încredere că își poate gestiona viața care se traduce într-un entuziasm autentic cu privire la lucrurile care-l atrag. Cu alte cuvinte, spune Shefali Tsabary, iubirea lor naturală față de propria persoană se manifestă ca iubirea vieții.

Părintele are nevoie să fie el/ea în contact cu propria viață interioară pentru a putea să  joace cu succes acest rol pentru copil. Dacă acest lucru nu se întâmplă, copiii lasă la o parte sinele lor autentic și dezvoltă un sine fals, ego-ul. Dacă părintele nu este conectat profund cu propriile dorințe, cu scopul vieții sale se va simți deconectat, plictisit și cel mai probabil singur. Pentru că aceste nevoi importante nu-i sunt satisfăcute, ajunge să utilizeze copilul pentru a-și îndeplini propriile vise. În loc să-i încurajăm pe copii să facă ceea ce își doresc ei în viață, îi distragem de la asta pentru a ne alina sentimentele noastre de inadecvare, dorințele noastre neîndeplinite și propria singurătate.

”Mă vezi pe mine?” este marea întrebare pe care ne-o pun copiii în fiecare zi. ”Mă poți recunoaște pe mine așa cum sunt, diferit de visele și așteptările tale pentru mine, de agenda pe care o ai pentru mine?”

The Awakened Family- #1 Learning a New Way

De ce să o citiți / ascultați pe Shefali Tsabary?

Ca să încep să răspund trebuie să-l pomenesc pe Khalil Gibran:

”Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri. (...)”

Nu pot să formulez un răspuns în câteva fraze... drept pentru care deschid o serie de postări despre Shefali Tsabary și concepția ei despre parenting.
Și dacă tot am spus că mi-e dragă cartea ei The Awakened Family o să urmez capitolele din ea.

În deschiderea cărții Shefali Tsabary ne îndeamnă să învățăm o nouă cale de a ne crește/educa copiii. De ce-am avea nevoie de o nouă cale? Eu zic că de la răspunsul la această întrebare poți decide dacă această carte este pentru tine sau nu.
Dacă consideri că totul a fost și este OK în relația cu propriii tăi părinți și în relația ta cu propriii copii, atunci nu e neapărat pentru tine. Probabil că nu o să-ți vorbească...încă. Poate vei reveni asupra acestei decizii cândva. Însă, acum probabil că o vei abandona oricum. So, don't bother!
Dacă însă relațiile tale cu părinții sau copiii sunt problematice, tensionate sau chiar toxice, cartea merită deschisă.

O altă întrebare de esență din acest prim capitol cred că e aceasta: ”Is it your child, or is it you?” (problema este copilul tău sau tu?).
Din nou, de răspunsul la această întrebare depinde abordarea pe care o vom avea în relația cu copiii.
Dacă problema e copilul sau comportamentul acestuia atunci abordările tradiționale, autoritare, punitive sunt reacția obișnuită. Aceste strategii se bazează pe ideea că e nevoie să controlăm copilul, să-l determinăm să facă ceva sau să nu facă ceva.

Dacă, în schimb, plasăm problema în curtea părintelui, așa cum propune Shefali Tsabary, strategiile de utilizat vor viza schimbarea adultului, nu a copilului. Și, din start, se vor ridica sprâncenele intrigate: Eu trebuie să mă schimb? WTF?!
Shefali Tsabary merge atât de departe încât să susțină că nu noi îi creștem pe copii, ci ei ne cresc pe noi. Dacă încă aveți sprâncenele sus este ocazia perfectă să introducem în scenă principalul vinovat și persona non grata: the ego.

Ce este ego-ul?
”(...) a picture of ourselves we carry around in our head- a picture we hold of ourselves that may be far from who we are in our essential being. (...) ”Ego” as I'm using the term is an artificial sense of ourselves. It's an idea we have about ourselves based mostly on other people's opinions. It's the person we have come to believe we are and think of ourselves as. This self-image is layered over who we truly are in our essence. Once our self-image has formed in childhood, we tend to hold on to it for dear life.” Shefali Tsabary- The Conscious Parent

Cheia parentingului conștient constă în conștientizarea propriului ego. Nu vă lăsați înșelați de adjectivul ”propriu” dinaintea lui. Ego-ul nu e cine suntem cu adevărat. Se dă doar a fi ceva ce nu e. Pretinde doar o grămadă de lucruri. Și se naște din frică.

Shefali Tsabary spune așa:

”Whether you have inflated, grandiose ideas of your children and what they will accomplish in life, or whether you are frightened for them or disappointed in them, all of this ultimately is rooted in fear.”/ ”Fie că aveți idei îngâmfate, grandioase despre copiii voștri și ce vor realiza în viață, fie că vă e teamă pentru ei sau sunteți dezamăgiți de ei, toate acestea sunt în ultimă instanță înrădăcinate în frică.”

Cum se dezvoltă ego-ul?

Deși pare a se manifesta violent- fie față de sine, fie față de alții- ego-ul se naște dintr-o disperare tăcută a spiritului, din nevoia de a ne proteja de elementele de inconștiență din modul în care ne-au crescut părinții noștri. Un exemplu ar putea fi cazul în care părinții nu au fost alături de copii așa cum aceștia au avut nevoie din cauza propriilor probleme, iar copilul dezvoltă fie o complianță puternică, fie o atitudine rebelă în încercarea de a câștiga atenția părintelui având convingerea fie că trebuie să fie perfect sau să facă ceva rău ca să obțină ceea ce are nevoie.

Aceste căi false de a face față respingerii resimțite din partea părinților devin moduri de a fi care ne înlănțuiesc.

Deoarece ego-ul se formează atât de devreme, pe când eram copii, suntem atât de obișnuiți cu vocea lui din mintea noastră încât o confundăm cu propria identitate. De fapt este o identitate falsă pe care ne-am creat-o pentru a supraviețui în lume.

Din păcate această identitate falsă ne îndepărtează de ceea ce este și ne duce într-o zonă în care impunem realității să fie așa cum credem noi că trebuie să fie.

Și tocmai aici este locul unde copiii ne pot fi de mare ajutor în propriul proces de creștere, deoarece copiii au capacitatea de a ne atrage atenția asupra inconștienței de care dăm dovadă în modul în care-i creștem/ educăm. Dacă conștientizăm activitatea mentală și emoțională frenetică a ego-ului care strigă, dă ordine, trimite copilul la time-out, disciplinează, putem să o separăm de cine suntem noi de fapt. Dacă devenim conștienți de modul în care ego-ul ne subminează capacitatea de a fi prezent, suntem în stare să luăm în considerare care este răspunsul cel mai potrivit în raport cu un comportament anume sau într-o anumită situație. Acest răspuns nu mai este ancorat în frică, ci într-un acordaj (attunement) la nevoile copilului.

Ce se întâmplă de fapt când sunteți provocați de copil?

Shefali Tsabary ne oferă următorul răspuns:

”Whenever your children trigger you, you think you are responding from your adult self. However, you aren't. Even though you are thirty-nine years old, you go right back into the way you learned to behave as a child, reverting to the six-year old who had no way to speak up and assert herself. It's as if, emotionally, you're frozen in time. This is why you feel out of control on the one hand, yet paralyzed on the other.”

”Ori de câte ori vă provoacă copilul, aveți impresia că răspundeți din rolul de adult. Cu toate acestea, nu faceți asta. Deși aveți 39 de ani, vă întoarceți înapoi la modul în care ați învățat să vă comportați când erați copil, redevenind copilul de 6 ani care nu avea posibilitatea de a vorbi și de a se exprima. Este ca și cum, emoțional, sunteți înghețați în timp. De aceea simțiți că ați pierdut controlul pe de o parte, iar pe de altă parte vă simțiți paralizați.”

E nevoie să fim conștienți de faptul că trecutul ne influențează prezentul. Una e să fii blocat în trecut, cu totul alta să devii conștient de modul în care trecutul te afectează. A fi părinte ne oferă o oportunitate de a deveni conștienți de tiparele formate în copilărie pe care le avem. Copiii devin o oglindă în care putem privi pentru a vedea cum a fost când am fost noi copii. Acest lucru poate fi foarte dureros. Și ne putem pune întrebarea ce să facem cu durerea asta?

Tendința noastră, spune Shefali Tsabary, când ne simțim neajutorați și anxioși este să controlăm aceste emoții răbufnind asupra altora, în acest caz asupra copiilor. Adică, să ne ”proiectăm” durerea pe alții, așa încât să pară că ceilalți sunt cauza durerii noastre. În loc să reacționăm din cauza a ceea ce ne arată copiii despre noi înșine, răspunsul unui părinte conștient ar fi să privim în oglinda pe care ei ne-o ridică în față și să ne permitem să devenim conștienți de faptul că în multe feluri ne comportăm și noi ca niște copii. Aceasta este singura cale de a ne elibera de vechile tipare astfel încât să nu le transmitem mai departe. E nevoie de mult curaj pentru a rescrie scenariul vieții noastre, însă este singura cale, spune Shefali Tsabary, de a ne conecta conștient cu copiii noștri și din acest spațiu mindful să-i ajutăm să-și dezvolte sinele lor adevărat.

În concluzia primului capitol Shefali Tsabary ne oferă o întrebare care să ne ghideze în descoperirea de noi căi de relaționare cu copilul: ”Cum pot utiliza acest moment pe care-l am cu copilul pentru a învăța mai multe despre mine?”.

Gog- Giovanni Papini

Îl iubesc pe Gog din adolescență. Încă mai am ediția veche ”Romanul secolului XX” de la Editura Univers, Cine e Gog? ”Rege în Magog” :)))) 

”(...) un semisălbatic plin de neliniști, care avea la dispoziția sa bogățiile unui împărat. Un urmaș al canibalilor, care pusese stăpânire- fără să-și piardă grosolănia- pe cel mai de temut instrument de creație și de distrugere al lumii moderne.

Ignorant la culme, el dori să fie inițiat în misterele cele mai rafinate ale unei culturi în puterfacție. Aproape sedentar până atunci, dori deodată să cunoască toate țările, el, care n-avea nici o patrie adevărată. Bestial prin origine și prin vocație, el dori să-și procure toate formele epicureismului cerebral al timpurilor noastre. Mi se păru că în această risipă neînfrânată el dobândise un simț pervers pentru cele mai extreme ideologii, dar, în același timp, își întărise barbaria originară.(...)”

A-l însoți pe Gog în incursiunile lui prin ”capodoperele literaturii”, tărâmul ”filozofiei chinezești” sau ”hârtiei” ca simbol al unei lumi care ori ”se știe trecătoare” ori dă dovadă de o ”imbecilitate nepăsătoare” presupune să ne asumăm niște riscuri dacă ținem seama că încă din primele pagini aflăm că la finalul călătoriilor sale Gog era la casa de nebuni. Mai cheltuiese și trei pătrimi din avere ca să-și alunge plictiseala cu ”rarități și voluptăți”. Totuși vă invit să o faceți, e o călătorie unică, oarecum absurdă, însă de neuitat.

Eckhart Tolle on Love (or Surrender= Accept Completely What Is)

”What is conventionally called “love” is an ego strategy to avoid surrender. You are looking to someone to give you that which can only come to you in the state of surrender. The ego uses that person as a substitute to avoid having to surrender. The Spanish language is the most honest in this respect. It uses the same verb, te quiero, for “I love you” and “I want you.” To the ego, loving and wanting are the same, whereas true love has no wanting in it, no desire to possess or for your partner to change. The ego singles someone out and makes them special. It uses that person to cover up the constant underlying feeling of discontent, of “not enough,” of anger and hate, which are closely related. These are facets of an underlying deep seated feeling in human beings that is inseparable from the egoic state.

When the ego singles something out and says “I love” this or that, it’s an unconscious attempt to cover up or remove the deep-seated feelings that always accompany the ego: the discontent, the unhappiness, the sense of insufficiency that is so familiar. For a little while, the illusion actually works.

Then inevitably, at some point, the person you singled out, or made special in your eyes, fails to function as a cover up for your pain, hate, discontent or unhappiness which all have their origin in that sense of insufficiency and incompleteness. Then, out comes the feeling that was covered up, and it gets projected onto the person that had been singled out and made special - who you thought would ultimately “save you.” Suddenly love turns to hate. The ego doesn’t realize that the hatred is a projection of the universal pain that you feel inside. The ego believes that this person is causing the pain. It doesn’t realize that the pain is the universal feeling of not being connected with the deeper level of your being - not being at one with yourself.

The object of love is interchangeable, as interchangeable as the object of egoic wanting. Some people go through many relationships. They fall in love and out of love many times. They love a person for a while until it doesn’t work anymore, because no person can permanently cover up that pain.

Only surrender can give you what you were looking for in the object of your love. The ego says surrender is not necessary because I love this person. It’s an unconscious process of course. The moment you accept completely what Is, something inside you emerges that had been covered up by egoic wanting. It is an innate, indwelling peace, stillness, aliveness. It is the unconditioned, who you are in your essence. It is what you had been looking for in the love object. It is yourself.

#7 De ce nu funcționează auto-flagelarea?

Mulți adulți care au în spate experiențe de neglijare sau chiar abandon se învârt într-un cerc vicios ca un câine care-și vânează propria coadă sau ca miticul Ouroboros care se auto-devorează.  Acest cerc vicios este unul din motivele pentru care nu reușesc să se schimbe, deși realizează cât de inutil, epuizant și în cele din urmă degradant este acest ”joc infernal” pe care-l fac.

Cercul vicios sună cam așa: ori de câte ori fac o greșeală, chiar și una pe care alții ar cataloga-o drept minoră, sunt scăldați de o ploaie fierbinte de rușine în raport cu propria persoană dublată de concluzia fermă că sunt o ființă caracterizată de o monumentală lipsă de valoare (worthlessness).  Din aceste tipuri de situații ies întotdeauna devastați și copleșiți.

În pasul doi fac ceea ce au învățat de la alții care au făcut lucrurile astea cu ei când erau mici, fără capacitatea de a discerne, neajutorați. Se auto-flagelează. Își aplică singuri loviturile acum, nu musai cu biciul, că știm și metode mai subtile și mai pervazive de a ne tortura.

Care este rostul acestor practici?

Păi, ideea ar fi că așa vom reuși să ne corectăm toate neajunsurile și să ajungem ființa aceea (mitologică) perfectă care nu va mai avea nici un defect, adică nu va mai face nici o greșeală. De ce să vrem să nu mai facem nici o greșeală? Ca să nu mai riscăm, să nu mai dăm nimănui (nici măcar nouă înșine) șansa de a ne surpinde... făcând ceva mai puțin decât perfect. Și ce dacă cineva sau chiar noi înșine ne-am (sur)prinde asupra acestui fapt? Atunci vom fi respinși, exilați, imposibil de iubit.

Să analizăm această fantezie. Pentru că e nevoie de la bun început să ne punem de acord că genul literar în care se încadrează este fantezia.

Chiar dacă multor adulți le plac fanteziile, o diferență majoră între ei și copii este că deși ne place acest gen, nu mai credem că este realitate. Copiii, însă, cred în povești cu toată ființa lor. De aceea suspectez că cea/cel care crede încă în aceste fantezii este copilul din noi. El/ea este chiar cel/cea care a născocit povestea asta (de groază if you asked me).

Și dacă au umblat vreodată printre noi zeii au plecat. Poți cutreiera Olimpul de-al lungul și de-a latul, nu mai e nici un Zeus, nici o Hera sau vreun Hefaistos. Și pe vremea când erau printre noi zeii erau cu zeii și muritorii cu muritorii. Chiar dacă s-au mai întâmplat mixaje, nu s-au născut zei din aceste împreunări, ci...titani, care erau tot muritori, cât or fi fost ei de puternici.

Să luăm aminte așadar: oricât ne-am biciui sau ne-ar biciui alții, nu vom deveni zei ever.

Unele popoare (cred că despre indienii Navajo era vorba), ca să-și aducă aminte de această chestiune de esență (că nu sunt zei, ci muritori supuși greșelii), au următorul ritual: ori de câte ori fac un lucru (ex. țes un covor), fac o mică greșeală la model în mod intenționat.

Cea de-a doua problemă cu povestea asta este că pentru orice greșeală se primește pedeapsa capitală. Până și justiția imperfectă cum e ea creată de oameni prevede niște gradiente ale pedepsei funcție de gravitatea faptelor. Ori, în povestea noastră, oamenii sunt executați pentru orice abatere.

Și asta mă conduce la o altă problemă: abatere în raport cu ce? Cine a stabilit care este codul perfecțiunii? Dacă l-ar fi aflat cineva poate am fi devenit zei deja J)))

Știe cineva care sunt toate regulile? Vă rog să mi le spuneți și mie. Altfel, dacă admitem că de fapt nu le cunoaștem, trebuie să admitem și că ne trăim viețile după niște reguli arbitrare stabilite de niște copii care cred în fantezii.

Nu vă cer să abandonați copilul din voi. Asta facem de fapt ori de câte ori ne auto-flagelăm. Biciuim copilul care încă nu se descurcă așa de bine la niște sarcini și îl renegăm pentru că ne face de rușine. Vă propun exact opusul. Să vă împrieteniți cu aspectul acesta imperfect din voi, care e și va fi toată viața a work in progress. Să aplicați ceea ce hoarde de cercetători și terapeuți cântă de mult pe mai multe voci. Când îți cumperi o plantă de multe ori o primești cu instrucțiuni privind îngrijirea ei. E drept că în privința copiilor nu ne oferă nimeni asta, însă dacă vrei ca o plantă să crească, tot ce ai de făcut este să creezi mediul prielnic în care aceasta va prolifera. Iar despre mediul prielnic în care înfloresc copiii se mai știe câte ceva. Și se știe sigur că NU include biciul și vorbele de ocară.

Ultima problemă pe care o am cu fantezia asta este ideea că ceilalți ne vor iubi doar dacă suntem acea mitologică ființă perfectă. Sau că ne vor admira doar în aceste condiții. Amintiți-vă când ați simțit ultima dată că iubiți pe cineva (sper sincer că aveți un astfel de moment pe care vi-l puteți (re)aduce aminte). Amintiți-vă câteva caracteristici, comportamente, aspecte ale persoanei respective care vă erau/ vă sunt în mod special dragi. Șansele sunt mari ca acele lucruri să fie ceva departe de perfect, mai degrabă lucruri care erau sau sunt într-un mod particular drăguțe și cel mai probabil asta doar în ochii voștri, nu în opinia generală (dacă există așa ceva, eu una mă îndoiesc).

În loc de concluzii...

Știu că e greu să-i spui unui copil că nu există Moș Crăciun... e poate una din cele mai dificile conversații pe care o are de purtat un părinte cu copilul lui. Poate unii dintre noi nu suntem  dispuși încă să renunțăm în totalitate la această fantezie. Dar și să admitem în sinea noastră că este o fantezie e un bun început care ne va da încet, încet libertatea să alegem dacă vrem să ne bazăm viața pe ea sau nu, chiar dacă pe undeva ne mai permitem să credem puțin în ea. Totuși, mai devreme sau mai târziu copiii află că Moș Crăciun sunt de fapt părinții lor. Pentru unii atunci s-a terminat magia. Alții aleg să continue o parte din poveste, dar în alt mod, mai asumat, cultivând Spiritul Crăciunului, devenind mai buni, mai umani, apreciind bunătatea din ei și din ceilalți, sărbătorind lucrurile cu adevărat importante. Ca adulți știu că nu mai e nevoie să aștepte după nici un Moș Crăciun întârziat pentru că au acum puterea de a oferi copilului din ei darurile după care a tânjit atât de mult în trecut.

#6 Cum recunoaștem rușinea toxică la noi și la ceilalți

Pentru a reuși să schimbăm ceva e nevoie să identificăm acel lucru și să-l recunoaștem.

Fiind o emoție, rușinea are by default niște manifestări fiziologice, niște modalități de gândire caracteristice asociate și niște tendințe comportamentale.  Mulți dintre noi roșim când ne este rușine. Ne gândim că am fost surpinși cu garda jos, s-a descoperit ceva inacceptabil despre noi și am vrea să ne înghită pământul dacă s-ar putea sau măcar să o putem lua la fugă pentru a ne ascunde undeva și a nu mai ieși niciodată de acolo.

            Pentru că rușinea apare întotdeauna în prezența reală sau imaginată a altora, anxietatea socială, timiditatea se dezvoltă ca reacție, probabil, la suferința produsă de astfel de situații în care am fost expuși, vulnerabili la evaluările critice ale altora.

            Cum arată rușinea toxică?

            Rușinea toxică, cea care ne paralizează, este un sentiment pervaziv că suntem defecți (flawed) ca persoane. Nu mai este o emoție care ne semnalizează limitele, ci devine o stare de a fi în care ne simțim fără valoare (worthless), ratați ca ființe umane. Rușinea toxică fragmentează sinele, ne face praf. E ca și când am avea în noi o hemoragie internă permanentă care ne sleiește de puteri continuu.

            Rușinea toxică aduce cu sine mecanisme de protecție care îi vor împiedica pe alții să ne vadă sinele interior, dar ne vor împiedica și pe noi înșine să ne vedem sinele ratat. Astfel sinele devine obiectul propriului dezgust, ceva în care nu poți avea încredere, pe care nu te poți baza. Rușinea toxică este trăită ca o tortură interioară, ca o boală a sufletului.

            Sentimentul de izolare față de ceilalți este în tandem cu cel de alienare față de propriul eu. Dacă nu ne-a fost permis să manifestăm anumite părți ale noastre, considerate inacceptabile și rușinoase, pentru a fi acceptați am alienat acele părți din noi. Le-am renegat sau pur și simplu le-am retezat din rădăcină ca posibilități de a fi.

            Părțile alienate din noi sunt de obicei proiectate în relații. Ele pot deveni bazele stereotipurilor și prejudecăților. Sunt aspecteșe pe care le urâm sau le invidiem la ceilalți. Ele pot căpăta o ”viață proprie” ca o personalitate seaparată sau chiar ca personalități multiple. Alienarea propriului sine conduce și la o senzație de irealitate, sentimentul pervaziv că nu aparții nicăieri, stări depresive construite pe durerea pierderii propriului sine autentic.

            Există și un metanivel: rușinea față de rușine. Oamenii vor admite multe (vinovăție, frică etc) înainte de a admite că le e rușine. Rușinea toxică e însoțită de sentimentul de izolare și singurătate, de senzația de absență și gol interior.

            Din păcate la acest nivel rușinea toxică nu mai funcționează ca o emoție, ea devine o identitate.

            Această internalizare a rușinii toxice este un proces gradual care are loc pe parcusul unei perioade de timp în care ajungem să ne identificăm cu modele de viață bazate pe rușine, când suntem respinși, ridiculizați, abandonați și ajungem încet, încet să ne abandonăm pe noi înșine pentru că e prea greu să fim cu noi așa broken cum suntem, până când în final ajungem să devenim un colaj de amintiri rușinoase.

            Cu toții avem nevoia de a aparține (to belong), de a fi parte din ceva mai mare decât noi. Doar nevoile de supraviețuire au prioritate înaintea acestei nevoi. Apartenența ne conferă securitate și protecție. Dacă părinții copilului au infiltrată în identitatea lor rușinea toxică și o mai și utilizează ca metodă de educație sunt șanse mari ca și copilul să se identifice cu aceste modele de viață.

            Părinții care nu sunt în contact cu emoțiile lor nu pot funcționa ca oglinzi sănătoase în care copiii să se privească și să se descopere pe sine. Astfel, apare un prim abandon care poate fi dublat de neglijare sau de un abuz de orice tip sau de ”înghițire” (enmeshment) în nevoile părinților.

            Al doilea abandon este cel care are loc în procesul alienării sinelui ca preț al acceptării (iubirii) celorlalți. Este de fapt modul în care noi ne abandonăm pe noi înșine. Probabil că cel mai dureros aspect la rușinii toxice este această respingere a sinelui de către sine.

            Dacă lucrurile s-ar opri aici ar fi destul de rău. Însă ele merg mai departe L.

            Evadarea din sine aduce cu ea crearea unui sine fals. Acesta va fi mereu o versiune a grandiozității de care vorbeam în articolele anterioare: more or less than human. Sinele fals poate fi un perfecționist sau un neglijent, un erou sau un țap ispășitor. Odată născut sinele fals, sinele adevărat stă la adăpost, ascuns. După ani și ani și straturile de scuturi de apărare și prefăcătorii sunt atât de dense încât persoana pierde contactul în totalitate cu ceea ce este ea cu adevărat.

            Unul din aspectele paradoxale ale rușinii toxice este că poate fi factorul motivator și al super-achieverului și al loserului, și al starului și al ratatului, și al celui puternic, dar și al pateticului.

            Multe din problemele psihologice ale oamenilor sunt legate de rușinea toxică.

            Astfel, putem vorbi despre codependență ca o stare în care sinele autentic este necunoscut sau ținut în umbră, astfel că sentimentul sinelui, al stimei de sine, al încrederii că contezi, conexiunii cu ceilalți este distorsionat impactând calitatea relațiilor cu ceilalți și, evident, cu sine. Fericirea este în afară. Starea de bine și validarea sunt în afară. Nu pot fi generate în interior. John Bradshow considera că rușinea internalizată stă la baza co-dependenței.

            Rușinea toxică stă la baza tuturor comportamentelor compulsive/ adictive definite ca relații patologice cu experiențe care modifică dispoziția (mood-altering experiences) cu consecințe dăunătoare asupra vieții. Drive-ul în cazul oricărei adicții este legat de sinele fragmentat, convingerea că ești defect ca persoană. Conținutul adicției este o încercare de a stabili o relație intimă. Workaholicul cu munca, alcoolicul cu alcoolul au o relație de iubire al cărei scop este evitarea sentimentului de singurătate și durere din profunzimi. Din păcate consecințele dăuntoare generează și mai multă rușine care hrănește mai departe cercul vicios al adicției.

            Cercul vicios începe cu convingerea pe care o au toți dependenții: că nimeni nu i-ar putea dori sau iubi așa cum sunt. Nici ei înșiși nu se pot iubi pe ei, darămite altcineva. Astfel, ajung la convingerea distorsionată că dacă vor munci mai mult, dacă vor face mai mulți bani, dacă vor mânca, bea, face sex etc/ se vor simți mai bine. Rușinea îi transformă în human doings din human beings.

            Valoarea personală este măsurată utilizând repere din exterior, niciodată din interior. Obsesia mentală cu relația adictivă este prima modificare a dispoziției, dat fiind că gândirea ne deconectează de ceea ce simțim. Acesta este stadiul de acting out sau ritual al adicției. Ceea ce urmează este rușinea în raport cu propriul comportament și consecințele dăunătoare asupra vieții: mahmureala, infidelitatea, epuizarea, obezitatea, portofelul gol etc. Rușinea față de rușine este o deplasare a afectului, o transformare a rușinii față de sine în rușinea față de acting-out și față de consecințe. Aceasta intensifică identiatea bazată pe rușine. ”Nu sunt bun de nimic, ceva nu e în regulă cu mine” rulează ca o placă stricată în mintea noastră și capătă soliditate în sistemul nostru de convingeri. Rușinea toxică hrănește adicția și astfel se regenerează.

            Ba mai mult decât atât, rușinea toxică pare a fi imposibil de remediat. Dacă sunt defect, nu se poate face nimic în privința mea. Prin urmare generează o stare de impotență. O dată internalizată devine autonomă funcțional, adică poate fi generată intern, doar imaginându-ne situații, fără vreun stimul exterior. Posibilitatea de a putea repara ceva pare blocată, de unde puterea incredibilă a rușinii toxice de a funcționa ca un ”soul murderer”.

#5 Când exprimă copiii prima dată semnele rușinii în procesul dezvoltării?

Mario Jacoby citează studiile a doi autori Tomkins (1963) și Spitz (1965) care au observat și investigat acest aspect ajungând la concluzia că primele semne se manifestă în jurul vârstei de 6-8 luni, Spitz descriindu-le ca ”frica de fețe străine” sau ”anxietatea de la 8 luni”, iar Tomkins ca ”semne ale refuzului contactului”.

Mario Jacoby lansează ipoteza că frica sau rușinea copilului poate fi generată nu doar de fața unui străin, ci și de fața mamei care îi poate părea străină copilului din diferite motive (schimbare de look, diverse emoții etc). Acest lucru ar explica și asocierea între oglindirea neacordată și susceptibilitatea la rușine. Când părintele nu împărtășește interesul comunicat cu mult entuziasm al copilului, figura acestuia va părea străină copilului, va avea un efect de alienare, având ca rezultat respingerea copilului, întreruperea contactului, senzația de a fi împins înapoi în sine, rușinarea copilului. Această lipsă de împărtășire a interesului nu este nevoie să fie exprimată în cuvinte pentru a avea impact.

Tomkins (1963) consideră astfel rușinea ca o emoție înnăscută diferită de frică, tot o emoție înnăscută. De asemenea, autorul consideră că rușinea apare întotdeauna după manifestarea interesului pentru ceva și are funcția de a stabili granițe în raport cu acest interes și nevoia de explorare/ bucuria extravagantă asociate, care în caz contrar ar deveni excesive.

 Mario Jacoby remarcă asemănarea între acest afect și ceea ce Winnicott numea ”preocupare” care conform acestui din urmă autor se manifestă la aceeași vârstă și formează baza respectului pentru ceilalți care se dezvoltă ulterior.

Oamenii, în general, spune Jacoby, nu își doresc să fie considerați intruzivi, curioși, nepăsători sau deranjanți. Some would strongly disagree, though.

#4 Relația rușine-încredere în întâlnirea cu un altul

”Shame resides on the borderline between self and other. It plays a critical role in the mediation of interpersonal closeness and distance, sensitively gauging my feelings about how close I can and want to let someone come. Of course, trust enters into the equation as well. I must trust that the others will respect my self-esteem and integrity if I decide not to conceal from them “the naked truth” of who I really am. Fear of being hurt by an intimate encounter has to do with the fear of being exposed, ridiculed, and shamed—whether in an obvious or a subtle way. Interpersonal contact requires that one develop a high degree of sensitivity to the “right” balance of closeness and distance—a job in which the feeling of shame can be of substantial help. How often have I been tormented by the shame of having revealed too much about myself to someone whom I later decided had not earned my trust?”

Mario Jacoby- Shame and the Origins of Self-Esteem

#3 Aspectul sănătos al rușinii (5)

 □ rușinea ca mediator între individualitate și conformism

Mario Jacoby, în cartea lui Shame and the Origins of Self-Esteem, vorbește despre două funcții ale rușinii pe care le putem lua în considerare la capitolul aspecte sănătoase. Rușinea este în același timp un gardian al individualizării, cât și al adaptării sociale. Deși se referă la domenii/ sarcini de dezvoltare aparent diferite, aceste două funcții pot intra în conflict.

În calitate de gardian al procesului individualizării rușinea mă ajută să-mi protejez intimitatea, să mă separ de lume și să țin pentru mine cele mai personale fantezii și gânduri, viața mea interioară. Astfel rușinea este un protector al acestui sanctuar interior și un filtru al lucrurilor pe care le arăt și le împărtășesc despre mine. Acest prag poate fi mai jos sau mai înalt, mai rigid sau mai flexibil decât al altora. Rușinea este cea care susține caracterul distinct al individualității mele și sentimentul identității individuale. În altă ordine de idei, o tendință excesivă de a simți rușine conduce la tulburări în sfera contactului cu ceilalți și la izolare socială.

În egală măsură, rușinea este un instrument puternic al adaptării sociale fiind declanșată de frica de critică din partea celorlalți și senzația că ești un ciudat. Societatea este cea care impune un grad de discreție individului, ce este adecvat conform normelor ei, motiv pentru care rușinea este un factor important în socializarea copiilor. Astfel societatea sancționează nuditatea, tolerează acte sexuale doar în privat și pedepsește ofensele aduse decenței publice. Confesiunile publice ale sentimentelor private generează adesea reacții de jenă sau tăceri inconfortabile. Astfel, rolul rușinii este de a păzi astfel de granițe stabilite de comun acord pe care cineva le poate încălca doar cu riscul sancțiunilor sociale și expunerii personale. Prin urmare, rușinea joacă un rol important în conformismul social.

Într-o măsură mai mare sau mai mică, dorințele individuale ajung să se bată cap în cap cu așteptările societății în viața fiecăruia dintre noi. Iar rușinea își intră în acest rol complex ca un mediator între individualitate și conformism. Poate că mi-am mușcat limba și nu m-am exprimat într-un oarecare grup pentru că m-am temut de reacțiile pe care le-ar putea avea acei oameni, însă nu voi scăpa atât de ușor, căci mă va bântui rușinea în raport cu eșecul de a mă afirma așa cum sunt, trădarea în raport cu valorile și principiile mele. Va câștiga de fiecare dată rușinea cu care pot trăi, pe care o pot duce. Cu costurile aferente.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (4)

□  aspectul sănătos al rușinii ne ajută să ne cultivăm smerenia

Ați urcat vreodată pe un vârf de munte? Ori de câte ori am făcut asta, am fost cuprinsă de un sentiment incredibil de reverență (awe) în fața nemărginirii ce se întindea în fața mea. Dacă s-a mai întâmplat și să vină și o furtună, cu atât mai mult mi-am dat seama cât de mici și neînsemnați suntem în fața stihiilor. Orice îngâmfare personală aș fi avut, se prăbușea zgomotos în prăpăstiile ființei mele. Cred că la asta se referă John Bradshow când vorbește despre modul în care rușinea sănătoasă ne poate ajuta să ne cultivăm smerenia. Să privim, așadar, întotdeauna și peisajul general (the big picture): Cât de importante sunt reușitele și eșecurile mele în peisajul general? Cât de importante vor fi lucrurile care mă bântuie acum peste 10 ani, 20 de ani, 100 de ani, 1000 de ani? Cât de mult văd din peisajul general? M-aș duce cu întrebările și mai încolo, dar am zis să rămân, totuși pe teritoriul confortabil al psihologiei J.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (3)

 □  aspectul sănătos al rușinii nu ne permite să credem că le știm pe toate

Una din frânele cele mai importante din calea creativității este convingerea că avem dreptate și că le știm pe toate. Cum așa?! Pentru că atunci când suntem omniscienți, nu mai avem curiozitatea să investigăm, să decoperim ceva nou. La ce bun?!

Fără să ne dăm seama chiar, suntem absorbiți de implacabilul lucrurilor știute și sigure și nu mai depunem nici cel mai mic efort pentru a manifesta un interes pentru ceva. Rămânem astfel împietriți în îndreptățirea (righteousness) noastră, uitând că și dacă floarea din fața noastră este tot un trandafir, nu este de fapt la fel cu nici un alt trandafir pe care l-om fi văzut înainte. Și dacă nu ne permitem să-l privim în unicitatea lui, ne auto-condamnăm la o viață, anostă, plictisitoare în care totul este more of the same. Seen that, done that. Nothing new under the sun. Boring. Depressive. Dead.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (2)

□  fără semnalul pe care ni-l dă aspectul sănătos al rușinii nu am fi în contact cu nevoia noastră de dependență

Iată că am spus-o! Cu toții avem nevoi de dependență chiar și cei care ne credem cei mai independenți. Înainte să-mi săriți la beregată toți cei care sunteți căpitanii vapoarelor voastre, amintiți-vă de momentele acelea în care v-ați săturat să fiți puternici/puternice, ați obosit să țineți mereu toate pânzele sus și vă vine să vă prăbușiți pur și simplu în brațele cuiva care să nu facă altceva decât să vă țină așa, ca-ntr-un cocon.

Înainte să fim un eu, suntem un noi. Copilul este legat simbiotic de mamă înainte de tăierea cordonului ombilical, iar pentru unii acest cordon ombilical (simbolic) nu se taie întreaga viață. Nu acesta e însă tipul de nevoi de dependență la care vroiam să mă refer că ar trebui să ni le conștientizăm. Deși, conștientizarea faptului că suntem într-o astfel de relație de dependență ne-ar putea ajuta și în acest caz J.

Nevoile de dependență la care mă gândeam sunt acele conexiuni profunde pe care le avem sau nu cu ceilalți. În cazul în care le avem, ele sunt un sol fertil pentru propria dezvoltare și vindecare de răni vechi. În cazul în care nu le avem, acest lucru ne condamnă la izolare și singurătate.

           Când suntem în grandiozitatea noastră nu ne putem conecta cu ceilalți la nivel profund. De ce? Pentru că nu suntem în contact cu sinele nostru adevărat, vulnerabil, uman. Mergem la înaintare doar cu masca pe care ne-am construit-o ca să ne ascundem vulnerabilitățile de ceilalți, dar implicit și de noi înșine tocmai pentru că a fost atât de dureros în trecut să fim expuși și ridiculizați, respinși, ignorați.

             Ori emoțiile negative, printre care și rușinea, pe care mi le generează acest scenariu al izolării și respingerii mă pot ajuta să-mi țin grandiozitatea în frâu. Să nu mă mai las pradă fanteziei că sunt auto-suficient și nu am nevoie de nimeni cu care îmi justific izolarea și singurătatea.

Nu este altă cale de a ne conecta profund cu ceilalți decât arătându-ne așa cum suntem, cu bune și cu rele. Ca adulți, însă, avem mult mai multe abilități de a cântări și a decide în fața cui și cu cine facem sau nu asta. În fond, nimeni nu e iubit de toată lumea. E suficient să găsești haita ta.

Dacă te conectezi cu ceilalți prin intermediul sinelui fals mai devreme sau mai târziu lumea se va prinde că nu ești ce vrei să pari a fi. Oricum vei trăi în permanență cu frica de a fi descoperit (sindromul impostorului).

Prin urmare, este util să dezvoltăm în noi ceea ce Carl Rogers numea congruență, mai pe românește  să se poată spune despre noi că ”ce-i în gușă, și-n căpușă”. Congruența este un concept legat de autenticitate, de capacitatea noastră de a fi în exterior cât mai mult din ceea ce suntem în interior.

Sunt șanse mari ca oamenii să ne placă, dacă pot avea încredere în noi. Iar unul din pilonii încrederii (atât a încrederii în sine, cât și a încrederii altora în noi) este dependabilitatea.

Să se poată baza pe mine, că ce zic aia fac. Pentru a cultiva dependabilitatea începutul este întotdeauna în noi înșine. De câte ori nu ne-am propus lucruri și nu ne-am ținut de treabă? De câte ori ne-am zis: ”De mâine mă apuc de...” sau ”De luni mă las de...”. Și nu am făcut ce am zis că facem... De fiecare dată când facem asta ne transmitem nouă înșine loud and clear mesajul: ”Nu mă pot baza pe mine.”

Și în curând vor observa și ceilalți asta și vor trage și ei concluzia că nu se pot baza pe tine.

Desigur că sunt multe motive pentru care nu ne ținem de ceea ce ne propunem, dar asta este subiectul altui articol. J