Pentru
a reuși să schimbăm ceva e nevoie să identificăm acel lucru și să-l
recunoaștem.
Fiind o
emoție, rușinea are by default niște manifestări fiziologice, niște modalități
de gândire caracteristice asociate și niște tendințe comportamentale. Mulți
dintre noi roșim când ne este rușine. Ne gândim că am fost surpinși cu garda
jos, s-a descoperit ceva inacceptabil despre noi și am vrea să ne înghită
pământul dacă s-ar putea sau măcar să o putem lua la fugă pentru a ne ascunde
undeva și a nu mai ieși niciodată de acolo.
Pentru că rușinea apare întotdeauna
în prezența reală sau imaginată a altora, anxietatea socială, timiditatea se
dezvoltă ca reacție, probabil, la suferința produsă de astfel de situații în
care am fost expuși, vulnerabili la evaluările critice ale altora.
Cum
arată rușinea toxică?
Rușinea toxică, cea care ne
paralizează, este un sentiment pervaziv că suntem defecți (flawed) ca
persoane. Nu mai este o emoție care ne semnalizează limitele, ci devine o stare de a fi în care ne simțim fără valoare (worthless), ratați ca
ființe umane. Rușinea toxică fragmentează sinele, ne face praf. E ca și când am
avea în noi o hemoragie internă permanentă care ne sleiește de puteri continuu.
Rușinea toxică aduce cu sine
mecanisme de protecție care îi vor împiedica pe alții să ne vadă sinele
interior, dar ne vor împiedica și pe noi înșine să ne vedem sinele ratat. Astfel sinele devine
obiectul propriului dezgust, ceva în care nu poți avea încredere, pe care nu te
poți baza. Rușinea toxică este trăită ca o tortură interioară, ca o boală a
sufletului.
Sentimentul de izolare față de
ceilalți este în tandem cu cel de alienare față de propriul eu. Dacă nu ne-a
fost permis să manifestăm anumite părți ale noastre, considerate inacceptabile
și rușinoase, pentru a fi acceptați am alienat acele părți din noi. Le-am
renegat sau pur și simplu le-am retezat din rădăcină ca posibilități de a fi.
Părțile alienate din noi sunt de
obicei proiectate în relații. Ele pot deveni bazele stereotipurilor și prejudecăților.
Sunt aspecteșe pe care le urâm sau le invidiem la ceilalți. Ele pot căpăta o
”viață proprie” ca o personalitate seaparată sau chiar ca personalități
multiple. Alienarea propriului sine conduce și la o senzație de irealitate,
sentimentul pervaziv că nu aparții nicăieri, stări depresive construite pe
durerea pierderii propriului sine autentic.
Există și un metanivel: rușinea față de rușine. Oamenii vor
admite multe (vinovăție, frică etc) înainte de a admite că le e rușine. Rușinea
toxică e însoțită de sentimentul de izolare și singurătate, de senzația de absență și gol interior.
Din păcate la acest nivel rușinea
toxică nu mai funcționează ca o emoție, ea devine o identitate.
Această internalizare a rușinii
toxice este un proces gradual care are loc pe parcusul unei perioade de timp în
care ajungem să ne identificăm cu modele de viață bazate pe rușine, când suntem
respinși, ridiculizați, abandonați și ajungem încet, încet să ne abandonăm pe
noi înșine pentru că e prea greu să fim cu noi așa broken cum suntem, până când
în final ajungem să devenim un colaj de amintiri rușinoase.
Cu toții avem nevoia de a aparține
(to belong), de a fi parte din ceva mai mare decât noi. Doar nevoile de
supraviețuire au prioritate înaintea acestei nevoi. Apartenența ne conferă
securitate și protecție. Dacă părinții copilului au infiltrată în identitatea
lor rușinea toxică și o mai și utilizează ca metodă de educație sunt șanse mari
ca și copilul să se identifice cu aceste modele de viață.
Părinții care nu sunt în contact cu
emoțiile lor nu pot funcționa ca oglinzi sănătoase în care copiii să se
privească și să se descopere pe sine. Astfel, apare un prim abandon care poate
fi dublat de neglijare sau de un abuz de orice tip sau de ”înghițire”
(enmeshment) în nevoile părinților.
Al doilea abandon este cel care are
loc în procesul alienării sinelui ca preț al acceptării (iubirii) celorlalți.
Este de fapt modul în care noi ne abandonăm pe noi înșine. Probabil că cel mai
dureros aspect la rușinii toxice este această respingere a sinelui de către sine.
Dacă lucrurile s-ar opri aici ar fi
destul de rău. Însă ele merg mai departe L.
Evadarea din sine aduce cu ea
crearea unui sine fals. Acesta va fi
mereu o versiune a grandiozității de care vorbeam în articolele anterioare: more or less than human. Sinele fals
poate fi un perfecționist sau un neglijent, un erou sau un țap ispășitor. Odată
născut sinele fals, sinele adevărat stă la adăpost, ascuns. După ani și ani și
straturile de scuturi de apărare și prefăcătorii sunt atât de dense încât
persoana pierde contactul în totalitate cu ceea ce este ea cu adevărat.
Unul din aspectele paradoxale ale
rușinii toxice este că poate fi factorul motivator și al super-achieverului și
al loserului, și al starului și al ratatului, și al celui puternic, dar și al
pateticului.
Multe din problemele psihologice ale
oamenilor sunt legate de rușinea toxică.
Astfel, putem vorbi despre
codependență ca o stare în care sinele autentic este necunoscut sau ținut în
umbră, astfel că sentimentul sinelui, al stimei de sine, al încrederii că
contezi, conexiunii cu ceilalți este distorsionat impactând calitatea relațiilor
cu ceilalți și, evident, cu sine. Fericirea este în afară. Starea de bine și
validarea sunt în afară. Nu pot fi generate în interior. John Bradshow
considera că rușinea internalizată stă la baza co-dependenței.
Rușinea toxică stă la baza tuturor
comportamentelor compulsive/ adictive definite ca relații patologice cu
experiențe care modifică dispoziția (mood-altering experiences) cu consecințe
dăunătoare asupra vieții. Drive-ul în cazul oricărei adicții este legat de
sinele fragmentat, convingerea că ești defect ca persoană. Conținutul adicției este
o încercare de a stabili o relație intimă. Workaholicul cu munca, alcoolicul cu
alcoolul au o relație de iubire al cărei scop este evitarea sentimentului de
singurătate și durere din profunzimi. Din păcate consecințele dăuntoare
generează și mai multă rușine care hrănește mai departe cercul vicios al
adicției.
Cercul vicios începe cu convingerea
pe care o au toți dependenții: că nimeni
nu i-ar putea dori sau iubi așa cum sunt. Nici ei înșiși nu se pot iubi pe
ei, darămite altcineva. Astfel, ajung la convingerea distorsionată că dacă vor
munci mai mult, dacă vor face mai mulți bani, dacă vor mânca, bea, face sex etc/
se vor simți mai bine. Rușinea îi transformă în human doings din human beings.
Valoarea personală este măsurată
utilizând repere din exterior, niciodată din interior. Obsesia mentală cu
relația adictivă este prima modificare a dispoziției, dat fiind că gândirea ne
deconectează de ceea ce simțim. Acesta este stadiul de acting out sau ritual al
adicției. Ceea ce urmează este rușinea în raport cu propriul comportament și
consecințele dăunătoare asupra vieții: mahmureala, infidelitatea, epuizarea,
obezitatea, portofelul gol etc. Rușinea față de rușine este o deplasare a
afectului, o transformare a rușinii față de sine în rușinea față de acting-out
și față de consecințe. Aceasta intensifică identiatea bazată pe rușine. ”Nu sunt bun de nimic, ceva nu e în regulă cu
mine” rulează ca o placă stricată în mintea noastră și capătă soliditate în
sistemul nostru de convingeri. Rușinea toxică hrănește adicția și astfel se
regenerează.
Ba mai mult decât atât, rușinea
toxică pare a fi imposibil de remediat. Dacă sunt defect, nu se poate face
nimic în privința mea. Prin urmare generează o stare de impotență. O dată
internalizată devine autonomă funcțional, adică poate fi generată intern, doar
imaginându-ne situații, fără vreun stimul exterior. Posibilitatea de a putea
repara ceva pare blocată, de unde puterea incredibilă a rușinii toxice de a funcționa
ca un ”soul murderer”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu