Mulți adulți care au în spate experiențe
de neglijare sau chiar abandon se învârt într-un cerc vicios ca un câine
care-și vânează propria coadă sau ca miticul Ouroboros care se auto-devorează. Acest cerc vicios este unul din motivele
pentru care nu reușesc să se schimbe, deși realizează cât de inutil, epuizant
și în cele din urmă degradant este acest ”joc infernal” pe care-l fac.
Cercul vicios sună cam așa: ori de câte ori fac o
greșeală, chiar și una pe care alții ar cataloga-o drept minoră, sunt scăldați
de o ploaie fierbinte de rușine în raport cu propria persoană dublată de
concluzia fermă că sunt o ființă caracterizată de o monumentală lipsă de
valoare (worthlessness). Din aceste
tipuri de situații ies întotdeauna devastați și copleșiți.
În pasul doi fac ceea ce au învățat de la alții
care au făcut lucrurile astea cu ei când erau mici, fără capacitatea de a
discerne, neajutorați. Se auto-flagelează. Își aplică singuri loviturile acum,
nu musai cu biciul, că știm și metode mai subtile și mai pervazive de a ne
tortura.
Care este rostul acestor practici?
Păi, ideea ar fi că așa vom reuși să ne corectăm
toate neajunsurile și să ajungem ființa aceea (mitologică) perfectă care nu va mai avea nici un defect, adică nu va mai face
nici o greșeală. De ce să vrem să nu mai facem nici o greșeală? Ca să nu mai
riscăm, să nu mai dăm nimănui (nici măcar nouă înșine) șansa de a ne
surpinde... făcând ceva mai puțin decât perfect. Și ce dacă cineva sau chiar
noi înșine ne-am (sur)prinde asupra acestui fapt? Atunci vom fi respinși,
exilați, imposibil de iubit.
Să analizăm această fantezie. Pentru că e nevoie de la bun început să ne punem de acord
că genul literar în care se încadrează este fantezia.
Chiar dacă multor adulți le plac fanteziile, o
diferență majoră între ei și copii este că deși ne place acest gen, nu mai
credem că este realitate. Copiii, însă, cred în povești cu toată ființa lor. De
aceea suspectez că cea/cel care crede încă în aceste fantezii este copilul din
noi. El/ea este chiar cel/cea care a născocit povestea asta (de groază if you
asked me).
Și dacă au umblat vreodată printre noi
zeii au plecat. Poți cutreiera Olimpul de-al lungul și de-a latul, nu mai e
nici un Zeus, nici o Hera sau vreun Hefaistos. Și pe vremea când erau printre
noi zeii erau cu zeii și muritorii cu muritorii. Chiar dacă s-au mai întâmplat
mixaje, nu s-au născut zei din aceste împreunări, ci...titani, care erau tot
muritori, cât or fi fost ei de puternici.
Să luăm aminte așadar: oricât ne-am biciui sau
ne-ar biciui alții, nu vom deveni zei ever.
Unele popoare (cred că despre indienii Navajo era
vorba), ca să-și aducă aminte de această chestiune de esență (că nu sunt zei,
ci muritori supuși greșelii), au următorul ritual: ori de câte ori fac un lucru
(ex. țes un covor), fac o mică greșeală la model în mod intenționat.
Cea de-a doua problemă cu povestea asta este că
pentru orice greșeală se primește pedeapsa capitală. Până și justiția
imperfectă cum e ea creată de oameni prevede niște gradiente ale pedepsei
funcție de gravitatea faptelor. Ori, în povestea noastră, oamenii sunt
executați pentru orice abatere.
Și asta mă conduce la o altă problemă: abatere în
raport cu ce? Cine a stabilit care este codul
perfecțiunii? Dacă l-ar fi aflat cineva poate am fi devenit zei deja J)))
Știe cineva care sunt toate regulile? Vă rog să mi le spuneți și mie.
Altfel, dacă admitem că de fapt nu le cunoaștem, trebuie să admitem și că ne
trăim viețile după niște reguli arbitrare stabilite de niște copii care cred în
fantezii.
Nu vă cer să abandonați copilul din voi. Asta
facem de fapt ori de câte ori ne auto-flagelăm. Biciuim copilul care încă nu se
descurcă așa de bine la niște sarcini și îl renegăm pentru că ne face de rușine.
Vă propun exact opusul. Să vă împrieteniți cu aspectul acesta imperfect din
voi, care e și va fi toată viața a work
in progress. Să aplicați ceea ce hoarde de cercetători și terapeuți cântă
de mult pe mai multe voci. Când îți cumperi o plantă de multe ori o primești cu
instrucțiuni privind îngrijirea ei. E drept că în privința copiilor nu ne oferă
nimeni asta, însă dacă vrei ca o plantă să crească, tot ce ai de făcut este să
creezi mediul prielnic în care aceasta va prolifera. Iar despre mediul prielnic
în care înfloresc copiii se mai știe câte ceva. Și se știe sigur că NU include
biciul și vorbele de ocară.
Ultima problemă pe care o am cu fantezia asta este
ideea că ceilalți ne vor iubi doar dacă suntem acea mitologică ființă perfectă.
Sau că ne vor admira doar în aceste condiții. Amintiți-vă când ați simțit
ultima dată că iubiți pe cineva (sper sincer că aveți un astfel de moment pe
care vi-l puteți (re)aduce aminte). Amintiți-vă câteva caracteristici,
comportamente, aspecte ale persoanei respective care vă erau/ vă sunt în mod
special dragi. Șansele sunt mari ca acele lucruri să fie ceva departe de
perfect, mai degrabă lucruri care erau sau sunt într-un mod particular drăguțe
și cel mai probabil asta doar în ochii voștri, nu în opinia generală (dacă există așa ceva, eu una mă îndoiesc).
În loc de concluzii...
Știu că e greu să-i spui unui copil că nu există
Moș Crăciun... e poate una din cele mai dificile conversații pe care o are de
purtat un părinte cu copilul lui. Poate unii dintre noi nu suntem dispuși
încă să renunțăm în totalitate la această fantezie. Dar și să admitem în sinea
noastră că este o fantezie e un bun început care ne va da încet, încet
libertatea să alegem dacă vrem să ne bazăm viața pe ea sau nu, chiar dacă pe
undeva ne mai permitem să credem puțin în ea. Totuși, mai devreme sau mai
târziu copiii află că Moș Crăciun sunt de fapt părinții lor. Pentru unii atunci
s-a terminat magia. Alții aleg să continue o parte din poveste, dar în alt mod,
mai asumat, cultivând Spiritul Crăciunului, devenind mai buni, mai umani,
apreciind bunătatea din ei și din ceilalți, sărbătorind lucrurile cu adevărat
importante. Ca adulți știu că nu mai e nevoie să aștepte după nici un Moș
Crăciun întârziat pentru că au acum puterea de a oferi copilului din ei
darurile după care a tânjit atât de mult în trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu