Ca să încep să răspund trebuie să-l pomenesc pe Khalil Gibran:
”Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri. (...)”
Nu pot să formulez un răspuns în câteva fraze... drept pentru care deschid o serie de postări despre Shefali Tsabary și concepția ei despre parenting.
Și dacă tot am spus că mi-e dragă cartea ei The Awakened Family o să urmez capitolele din ea.
În deschiderea cărții Shefali Tsabary ne îndeamnă să învățăm o nouă cale de a ne crește/educa copiii. De ce-am avea nevoie de o nouă cale? Eu zic că de la răspunsul la această întrebare poți decide dacă această carte este pentru tine sau nu.
Dacă consideri că totul a fost și este OK în relația cu propriii tăi părinți și în relația ta cu propriii copii, atunci nu e neapărat pentru tine. Probabil că nu o să-ți vorbească...încă. Poate vei reveni asupra acestei decizii cândva. Însă, acum probabil că o vei abandona oricum. So, don't bother!
Dacă însă relațiile tale cu părinții sau copiii sunt problematice, tensionate sau chiar toxice, cartea merită deschisă.
O altă întrebare de esență din acest prim capitol cred că e aceasta: ”Is it your child, or is it you?” (problema este copilul tău sau tu?).
Din nou, de răspunsul la această întrebare depinde abordarea pe care o vom avea în relația cu copiii.
Dacă problema e copilul sau comportamentul acestuia atunci abordările tradiționale, autoritare, punitive sunt reacția obișnuită. Aceste strategii se bazează pe ideea că e nevoie să controlăm copilul, să-l determinăm să facă ceva sau să nu facă ceva.
Dacă, în schimb, plasăm problema în curtea părintelui, așa cum propune Shefali Tsabary, strategiile de utilizat vor viza schimbarea adultului, nu a copilului. Și, din start, se vor ridica sprâncenele intrigate: Eu trebuie să mă schimb? WTF?!
Shefali Tsabary merge atât de departe încât să susțină că nu noi îi creștem pe copii, ci ei ne cresc pe noi. Dacă încă aveți sprâncenele sus este ocazia perfectă să introducem în scenă principalul vinovat și persona non grata: the ego.
Și dacă tot am spus că mi-e dragă cartea ei The Awakened Family o să urmez capitolele din ea.
În deschiderea cărții Shefali Tsabary ne îndeamnă să învățăm o nouă cale de a ne crește/educa copiii. De ce-am avea nevoie de o nouă cale? Eu zic că de la răspunsul la această întrebare poți decide dacă această carte este pentru tine sau nu.
Dacă consideri că totul a fost și este OK în relația cu propriii tăi părinți și în relația ta cu propriii copii, atunci nu e neapărat pentru tine. Probabil că nu o să-ți vorbească...încă. Poate vei reveni asupra acestei decizii cândva. Însă, acum probabil că o vei abandona oricum. So, don't bother!
Dacă însă relațiile tale cu părinții sau copiii sunt problematice, tensionate sau chiar toxice, cartea merită deschisă.
O altă întrebare de esență din acest prim capitol cred că e aceasta: ”Is it your child, or is it you?” (problema este copilul tău sau tu?).
Din nou, de răspunsul la această întrebare depinde abordarea pe care o vom avea în relația cu copiii.
Dacă problema e copilul sau comportamentul acestuia atunci abordările tradiționale, autoritare, punitive sunt reacția obișnuită. Aceste strategii se bazează pe ideea că e nevoie să controlăm copilul, să-l determinăm să facă ceva sau să nu facă ceva.
Dacă, în schimb, plasăm problema în curtea părintelui, așa cum propune Shefali Tsabary, strategiile de utilizat vor viza schimbarea adultului, nu a copilului. Și, din start, se vor ridica sprâncenele intrigate: Eu trebuie să mă schimb? WTF?!
Shefali Tsabary merge atât de departe încât să susțină că nu noi îi creștem pe copii, ci ei ne cresc pe noi. Dacă încă aveți sprâncenele sus este ocazia perfectă să introducem în scenă principalul vinovat și persona non grata: the ego.
Ce este ego-ul?
”(...) a picture of ourselves we carry around in our head- a picture we hold of ourselves that may be far from who we are in our essential being. (...) ”Ego” as I'm using the term is an artificial sense of ourselves. It's an idea we have about ourselves based mostly on other people's opinions. It's the person we have come to believe we are and think of ourselves as. This self-image is layered over who we truly are in our essence. Once our self-image has formed in childhood, we tend to hold on to it for dear life.” Shefali Tsabary- The Conscious Parent
Cheia parentingului conștient constă în conștientizarea propriului ego. Nu vă lăsați înșelați de adjectivul ”propriu” dinaintea lui. Ego-ul nu e cine suntem cu adevărat. Se dă doar a fi ceva ce nu e. Pretinde doar o grămadă de lucruri. Și se naște din frică.
Shefali Tsabary spune așa:
”Whether you have inflated, grandiose ideas of your children and what they will accomplish in life, or whether you are frightened for them or disappointed in them, all of this ultimately is rooted in fear.”/ ”Fie că aveți idei îngâmfate, grandioase despre copiii voștri și ce vor realiza în viață, fie că vă e teamă pentru ei sau sunteți dezamăgiți de ei, toate acestea sunt în ultimă instanță înrădăcinate în frică.”
Cum se dezvoltă ego-ul?
Deși pare a se manifesta violent- fie față de sine, fie față de alții- ego-ul se naște dintr-o disperare tăcută a spiritului, din nevoia de a ne proteja de elementele de inconștiență din modul în care ne-au crescut părinții noștri. Un exemplu ar putea fi cazul în care părinții nu au fost alături de copii așa cum aceștia au avut nevoie din cauza propriilor probleme, iar copilul dezvoltă fie o complianță puternică, fie o atitudine rebelă în încercarea de a câștiga atenția părintelui având convingerea fie că trebuie să fie perfect sau să facă ceva rău ca să obțină ceea ce are nevoie.
Aceste căi false de a face față respingerii resimțite din partea părinților devin moduri de a fi care ne înlănțuiesc.
Deoarece ego-ul se formează atât de devreme, pe când eram copii, suntem atât de obișnuiți cu vocea lui din mintea noastră încât o confundăm cu propria identitate. De fapt este o identitate falsă pe care ne-am creat-o pentru a supraviețui în lume.
Din păcate această identitate falsă ne îndepărtează de ceea ce este și ne duce într-o zonă în care impunem realității să fie așa cum credem noi că trebuie să fie.
Și tocmai aici este locul unde copiii ne pot fi de mare ajutor în propriul proces de creștere, deoarece copiii au capacitatea de a ne atrage atenția asupra inconștienței de care dăm dovadă în modul în care-i creștem/ educăm. Dacă conștientizăm activitatea mentală și emoțională frenetică a ego-ului care strigă, dă ordine, trimite copilul la time-out, disciplinează, putem să o separăm de cine suntem noi de fapt. Dacă devenim conștienți de modul în care ego-ul ne subminează capacitatea de a fi prezent, suntem în stare să luăm în considerare care este răspunsul cel mai potrivit în raport cu un comportament anume sau într-o anumită situație. Acest răspuns nu mai este ancorat în frică, ci într-un acordaj (attunement) la nevoile copilului.
Ce se întâmplă de fapt când sunteți provocați de copil?
Shefali Tsabary ne oferă următorul răspuns:
”Whenever your children trigger you, you think you are responding from your adult self. However, you aren't. Even though you are thirty-nine years old, you go right back into the way you learned to behave as a child, reverting to the six-year old who had no way to speak up and assert herself. It's as if, emotionally, you're frozen in time. This is why you feel out of control on the one hand, yet paralyzed on the other.”
”Ori de câte ori vă provoacă copilul, aveți impresia că răspundeți din rolul de adult. Cu toate acestea, nu faceți asta. Deși aveți 39 de ani, vă întoarceți înapoi la modul în care ați învățat să vă comportați când erați copil, redevenind copilul de 6 ani care nu avea posibilitatea de a vorbi și de a se exprima. Este ca și cum, emoțional, sunteți înghețați în timp. De aceea simțiți că ați pierdut controlul pe de o parte, iar pe de altă parte vă simțiți paralizați.”
E nevoie să fim conștienți de faptul că trecutul ne influențează prezentul. Una e să fii blocat în trecut, cu totul alta să devii conștient de modul în care trecutul te afectează. A fi părinte ne oferă o oportunitate de a deveni conștienți de tiparele formate în copilărie pe care le avem. Copiii devin o oglindă în care putem privi pentru a vedea cum a fost când am fost noi copii. Acest lucru poate fi foarte dureros. Și ne putem pune întrebarea ce să facem cu durerea asta?
Tendința noastră, spune Shefali Tsabary, când ne simțim neajutorați și anxioși este să controlăm aceste emoții răbufnind asupra altora, în acest caz asupra copiilor. Adică, să ne ”proiectăm” durerea pe alții, așa încât să pară că ceilalți sunt cauza durerii noastre. În loc să reacționăm din cauza a ceea ce ne arată copiii despre noi înșine, răspunsul unui părinte conștient ar fi să privim în oglinda pe care ei ne-o ridică în față și să ne permitem să devenim conștienți de faptul că în multe feluri ne comportăm și noi ca niște copii. Aceasta este singura cale de a ne elibera de vechile tipare astfel încât să nu le transmitem mai departe. E nevoie de mult curaj pentru a rescrie scenariul vieții noastre, însă este singura cale, spune Shefali Tsabary, de a ne conecta conștient cu copiii noștri și din acest spațiu mindful să-i ajutăm să-și dezvolte sinele lor adevărat.
În concluzia primului capitol Shefali Tsabary ne oferă o întrebare care să ne ghideze în descoperirea de noi căi de relaționare cu copilul: ”Cum pot utiliza acest moment pe care-l am cu copilul pentru a învăța mai multe despre mine?”.
”(...) a picture of ourselves we carry around in our head- a picture we hold of ourselves that may be far from who we are in our essential being. (...) ”Ego” as I'm using the term is an artificial sense of ourselves. It's an idea we have about ourselves based mostly on other people's opinions. It's the person we have come to believe we are and think of ourselves as. This self-image is layered over who we truly are in our essence. Once our self-image has formed in childhood, we tend to hold on to it for dear life.” Shefali Tsabary- The Conscious Parent
Cheia parentingului conștient constă în conștientizarea propriului ego. Nu vă lăsați înșelați de adjectivul ”propriu” dinaintea lui. Ego-ul nu e cine suntem cu adevărat. Se dă doar a fi ceva ce nu e. Pretinde doar o grămadă de lucruri. Și se naște din frică.
Shefali Tsabary spune așa:
”Whether you have inflated, grandiose ideas of your children and what they will accomplish in life, or whether you are frightened for them or disappointed in them, all of this ultimately is rooted in fear.”/ ”Fie că aveți idei îngâmfate, grandioase despre copiii voștri și ce vor realiza în viață, fie că vă e teamă pentru ei sau sunteți dezamăgiți de ei, toate acestea sunt în ultimă instanță înrădăcinate în frică.”
Cum se dezvoltă ego-ul?
Deși pare a se manifesta violent- fie față de sine, fie față de alții- ego-ul se naște dintr-o disperare tăcută a spiritului, din nevoia de a ne proteja de elementele de inconștiență din modul în care ne-au crescut părinții noștri. Un exemplu ar putea fi cazul în care părinții nu au fost alături de copii așa cum aceștia au avut nevoie din cauza propriilor probleme, iar copilul dezvoltă fie o complianță puternică, fie o atitudine rebelă în încercarea de a câștiga atenția părintelui având convingerea fie că trebuie să fie perfect sau să facă ceva rău ca să obțină ceea ce are nevoie.
Aceste căi false de a face față respingerii resimțite din partea părinților devin moduri de a fi care ne înlănțuiesc.
Deoarece ego-ul se formează atât de devreme, pe când eram copii, suntem atât de obișnuiți cu vocea lui din mintea noastră încât o confundăm cu propria identitate. De fapt este o identitate falsă pe care ne-am creat-o pentru a supraviețui în lume.
Din păcate această identitate falsă ne îndepărtează de ceea ce este și ne duce într-o zonă în care impunem realității să fie așa cum credem noi că trebuie să fie.
Și tocmai aici este locul unde copiii ne pot fi de mare ajutor în propriul proces de creștere, deoarece copiii au capacitatea de a ne atrage atenția asupra inconștienței de care dăm dovadă în modul în care-i creștem/ educăm. Dacă conștientizăm activitatea mentală și emoțională frenetică a ego-ului care strigă, dă ordine, trimite copilul la time-out, disciplinează, putem să o separăm de cine suntem noi de fapt. Dacă devenim conștienți de modul în care ego-ul ne subminează capacitatea de a fi prezent, suntem în stare să luăm în considerare care este răspunsul cel mai potrivit în raport cu un comportament anume sau într-o anumită situație. Acest răspuns nu mai este ancorat în frică, ci într-un acordaj (attunement) la nevoile copilului.
Ce se întâmplă de fapt când sunteți provocați de copil?
Shefali Tsabary ne oferă următorul răspuns:
”Whenever your children trigger you, you think you are responding from your adult self. However, you aren't. Even though you are thirty-nine years old, you go right back into the way you learned to behave as a child, reverting to the six-year old who had no way to speak up and assert herself. It's as if, emotionally, you're frozen in time. This is why you feel out of control on the one hand, yet paralyzed on the other.”
”Ori de câte ori vă provoacă copilul, aveți impresia că răspundeți din rolul de adult. Cu toate acestea, nu faceți asta. Deși aveți 39 de ani, vă întoarceți înapoi la modul în care ați învățat să vă comportați când erați copil, redevenind copilul de 6 ani care nu avea posibilitatea de a vorbi și de a se exprima. Este ca și cum, emoțional, sunteți înghețați în timp. De aceea simțiți că ați pierdut controlul pe de o parte, iar pe de altă parte vă simțiți paralizați.”
E nevoie să fim conștienți de faptul că trecutul ne influențează prezentul. Una e să fii blocat în trecut, cu totul alta să devii conștient de modul în care trecutul te afectează. A fi părinte ne oferă o oportunitate de a deveni conștienți de tiparele formate în copilărie pe care le avem. Copiii devin o oglindă în care putem privi pentru a vedea cum a fost când am fost noi copii. Acest lucru poate fi foarte dureros. Și ne putem pune întrebarea ce să facem cu durerea asta?
Tendința noastră, spune Shefali Tsabary, când ne simțim neajutorați și anxioși este să controlăm aceste emoții răbufnind asupra altora, în acest caz asupra copiilor. Adică, să ne ”proiectăm” durerea pe alții, așa încât să pară că ceilalți sunt cauza durerii noastre. În loc să reacționăm din cauza a ceea ce ne arată copiii despre noi înșine, răspunsul unui părinte conștient ar fi să privim în oglinda pe care ei ne-o ridică în față și să ne permitem să devenim conștienți de faptul că în multe feluri ne comportăm și noi ca niște copii. Aceasta este singura cale de a ne elibera de vechile tipare astfel încât să nu le transmitem mai departe. E nevoie de mult curaj pentru a rescrie scenariul vieții noastre, însă este singura cale, spune Shefali Tsabary, de a ne conecta conștient cu copiii noștri și din acest spațiu mindful să-i ajutăm să-și dezvolte sinele lor adevărat.
În concluzia primului capitol Shefali Tsabary ne oferă o întrebare care să ne ghideze în descoperirea de noi căi de relaționare cu copilul: ”Cum pot utiliza acest moment pe care-l am cu copilul pentru a învăța mai multe despre mine?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu