The Awakened Family #2 How the Culture Sets Up Parents to Fail

Al doilea capitol al cărții lui Shefali Tsabary ne pune în fața unei aparente dileme: ce au nevoie copiii și ce cred părinții că ar trebui să fie copiii, deși răspunsul este oferit încă din prima frază:

”Children don’t need us to lead them into an awakened state cause they are already awake. Our task is to foster their natural awareness, providing a context in which it can blossom.”

”Copiii nu au nevoie să-i conducem spre o stare de conștientizare, deoarece ei sunt deja acolo. Sarcina noastră este să încurajăm conștientizarea lor naturală, oferind un context în care poate înflori.”

Pentru mine fraza asta spune totul. Dar se pare că nu e așa pentru toată lumea. Motiv pentru care Shefali Tsabary se adâncește în explicații.

Prima distincție între ce facem în prezent cu copiii și ”the new way” constă în renunțarea la ideea că ceea ce are părintele de făcut este să controleze copilul. Motivul? Pentru că este o abordare înrădăcinată în frică și împiedică progresul copiilor.

Pare simplu, dar nu e... din mai multe motive. Majoritatea acestor motive își au originea în ceea ce am învățat din cultura în care trăim și anume faptul că dacă nu ne străduim să controlăm lucrurile și să obținem un anumit rezultat nu facem ce ar trebui să facem. Astfel obsesia activităților devine antidotul pentru frică. Copiii sunt tratați ca un obiect pe care-l posedăm și pe care-l împingem spre un viitor pe care ni-l imaginăm.

Este atât de dificil să avem încredere că dacă îi ghidăm pe copii în propriul proces de auto-realizare, în loc să-i presăm să se supună ideilor noastre despre cum trebuie să fie, vor înflori.

”Control is dificult to give up. If you try to do so, your ego will bombard you with fearful messages reminding you of all the reasons you wanted control in the first place.”

”Este dificil să renunțăm la control. Dacă încercăm să facem asta, ego-ul ne va bombarda cu mesaje anxioase care ne amintesc de toate motivele pentru care am dorit controlul de la început.”

Obsedați de atingerea scopurilor și promisiunea atașată a unui viitor ”fericit” pentru copiii lor părinții ajung să micro-managerieze viețile acestora. De la presiunea de a avea anumite note, la alergătura de la o activitate la alta: sport, instrument, dans, cântat etc. o lume care este despre a face.

Și toate acestea deoarece ne temem că vom pierde vreun start important și nu vom atinge succesul măsurat după standardele acestei societăți. Ce se întâmplă în acest moment pălește în raport cu ceea ce urmează să fie. Astfel, Shefali Tsabary consideră că rădăcina conflictului între părinți și copii este faptul că părinții sunt în viitor, în timp ce copiii sunt în prezent.

Desigur că a nu ne gândi la viitor este o dovadă de lipsă de responsabilitate. Nu însă și atunci când ne ocupăm cu viitorul în detrimentul prezentului. Târâți de la o activitate la alta copiii nu mai au timp să fie pur și simplu.

”When our children are allowed to relish each moment without constantly having an agenda thrust upon them, they come alive to their native intelligence, heartfelt desires and natural inclinations  and interests.”

”Când copiilor noștri li se permite să se bucure de fiecare moment fără a avea o agendă impusă constant, aceștia se trezesc la inteligența lor nativă, la dorințele lor sincere și înclinațiile și interesele lor naturale.”

Ce se întâmplă atunci când copiii sunt conectați la inteligența lor nativă și la dorințele, înclinațiile și interesele lor? Aunci vor explora lumea pornind de la o stare de curiozitate inerentă. Cu alte cuvinte, atunci devine inutilă strădania de a-i ”motiva”, cuvânt care ascunde de fapt metode de tipul: a forța copilul, a-i oferi recompense, a-l disicplina pentru a-l direcționa spre o acțiune ce produce câștiguri pe termen scurt, dar în final are efect de bumerang. Orice am obține astfel este inferior potențialului copilului. Iar resentimentele asociate unor astfel de metode nu au cum să ridice spiritele și să inspire.

Dar ce au nevoie copiii de la părinți totuși?

Ultimul model de Iphone? Haine de marcă?

Autoarea consideră că eșecul părinților vine din lipsa înțelegerii a ceea ce au nevoie cu adevărat copiii de la noi pentru a înflori. Shefali Tsabary spune că orice copil are nevoie să știe 3 lucruri:

#1 Sunt văzut (așa cum sunt)?

#2 Sunt valoros?

#3 Contez?

Atunci când un copil simte că este văzut așa cum este el, crede că este valoros și că contează pentru ceea ce este ca persoană, nu doar pentru performanțe și realizări, atunci se poate bucura de sentimentul de încredere că își poate gestiona viața care se traduce într-un entuziasm autentic cu privire la lucrurile care-l atrag. Cu alte cuvinte, spune Shefali Tsabary, iubirea lor naturală față de propria persoană se manifestă ca iubirea vieții.

Părintele are nevoie să fie el/ea în contact cu propria viață interioară pentru a putea să  joace cu succes acest rol pentru copil. Dacă acest lucru nu se întâmplă, copiii lasă la o parte sinele lor autentic și dezvoltă un sine fals, ego-ul. Dacă părintele nu este conectat profund cu propriile dorințe, cu scopul vieții sale se va simți deconectat, plictisit și cel mai probabil singur. Pentru că aceste nevoi importante nu-i sunt satisfăcute, ajunge să utilizeze copilul pentru a-și îndeplini propriile vise. În loc să-i încurajăm pe copii să facă ceea ce își doresc ei în viață, îi distragem de la asta pentru a ne alina sentimentele noastre de inadecvare, dorințele noastre neîndeplinite și propria singurătate.

”Mă vezi pe mine?” este marea întrebare pe care ne-o pun copiii în fiecare zi. ”Mă poți recunoaște pe mine așa cum sunt, diferit de visele și așteptările tale pentru mine, de agenda pe care o ai pentru mine?”