The Awakened Family- Our Parenting Myths #1 Parenting is About the Child

That’s a hard one to swallow I’d say!

Păi cum să nu fie parentingul despre copil??? Dar despre ce altceva ar putea fi? sare mintea condiționată imediat.

Shefali Tsabary relatează cum oamenii sunt șocați la auzul afirmației ei că ”abordarea centrată pe copil este rădăcina dezamăgirilor, îngrijorărilor și a disfuncționalităților din familii.”

Cum așa?

Ideea care stă la baza acestei abordări este că trebuie să ne creștem copiii astfel încât ei să fie excepționali. Un întreg pantheon de ”experți” (autori, psihologi, psihiatrii, educatori, companii care dezvoltă teste, tutori, consultanți, companii farmaceutice, bloggeri etc) se hrănesc din această obsesie a părinților de a crește un copil excepțional.

La workshopurile pe care le conduce autoarea adresează de obicei părinților întrebarea: ”ce obiective aveți pentru copilul dvs.?” Răspunsurile se grupează de obicei în câteva categorii clasice: să fie fericit, să aibă succes. Prin aceste răspunsuri, fără să-și dea seama, părinții pornesc de la premiza sau transmit mesajul că pe undeva copiilor le lipsesc aceste lucruri momentan. Este oare însă așa? Realitatea este complet diferită: Părinții sunt incapabili să vadă că propriul copil are deja aceste lucruri!

Cuvântul obiective în sine poartă greutatea planificării pentru viitor și ”creării” copilăriei ca și când ar fi un proiect cu un rezultat specific. Presiunea pusă pe copil de a ajunge la un anumit rezultat creaază tensiuni care îi împing și pe părinți la reacții disproporționate.

Doar atunci când ne vom putea conecta cu copiii noștri așa cum sunt în prezent, privindu-i ca fiind exact ce e nevoie să fie în acest moment, le vom putea oferi parentingul de care au nevoie. Parentingul conștient este schimbarea de la a potrivi copilul cu fantezia noastră despre el, la a ne potrivi dorințele legate de copil cu ceea este copilul de fapt.

Dar ce e atât de rău în a ne dori să creștem un copil care să exceleze?

Ați observat cât de mulți copii sunt anxioși în zilele noastre?  Sau chiar depresivi? A ajuns o normalitate să ne diagnosticăm și medicamentăm copiii de mici.

Atunci când copiii trebuie să ducă povara de a fi într-un anumit mod pentru a-l mulțumi pe părinte este imposibil să nu fie anxioși. În loc să fie liberi să se dezvolte natural și spontan în conformitate cu sinele lor autentic, investesc eforturi în lupta pentru a primi aprobarea părintelui și a-i câștiga iubirea. Acești copii sunt copleșiți de presiunea de a se mula pe sine pentru a atinge standardele părinților.

”Cum credeți că este să trebuiască să trăiești în permanență conform ideilor altora despre cum trebuie să fii?”

Pe de altă parte și părinții au ajuns să dezvolte anxietăți legate de faptul că ar putea fi ceva în neregulă cu modul în care se dezvoltă copilul social și academic: că e prea timid sau prea leneș sau prea impulsiv sau prea sensibil. Shefali Tsabari numește asta ”tirania lui prea”.

Dacă copilul nu reușește din diverse motive să se conformeze idealului pe care l-a creionat părintele, dezamăgirea acestuia din urmă poate avea efecte dăunătoare asupra copilului. Foarte mulți copii suferă de sentimente de vinovăție sau trăiesc în rușine pentru că nu au reușit să performeze conform așteptărilor părinților recurgând la diverse comportamente pentru a reuși să scape de aceste sentimente negative (sunt neatenți la școală, au izbucniri de furie sau chiar își întorc furia spre ei înșiși recurgând la comportamente de auto-vătămare). Când copiii trăiesc astfel de emoții, ajung să se deconecteze de sine.

O altă întrebare de baraj pe care ne-o adresează autoarea este aceasta: ”Este parentingul un act altruist cu adevărat?”

Mulți părinți trăiesc cu convingerea că ceea ce fac pentru copii este complet altruist motiv pentru care aceștia ar trebui să fie recunoscători.

Destul de puțin din ceea ce fac părinții este altruist de fapt, iar a rămâne la convingerea că ceea ce facem facem doar pentru copii, chiar sacrificându-ne pe noi înșine, ne hrănește un sentiment de îndreptățire care poate fi devastator pentru copil.

Departe de a fi un act altruist aducerea pe lume a unui copil începe cu o doză mare de ego deoarece de multe ori decizia de a avea un copil izvorăște dintr-o dorință de a împlini și umple un gol din noi, problemă ce sperăm că va fi rezolvată cu ajutorul acestei fantezii despre cum va fi să avem o familie și să fim părinți. Societatea nu vede vreo legătură între ego și dorința de a avea o familie/ a deveni părinte. Ba chiar martirizează  părinții seducându-i cu imaginea înnobilării lor prin aducerea pe lume a unui copil. De aici se naște convingerea că posedăm copilul și tot de aici expresii de genul: ”Nu-mi spune mie nimeni ce am voie și ce nu am voie să fac cu copilul meu!” sau una și mai dură pe care sunt destul de convinsă că am auzit-o toți în România: ”Eu te-am făcut, eu te omor!”

Când copilul se revoltă ulterior împotriva tiraniei părintelui, părintele se simte victimizat- ca și când ar fi rănit de copil. Pe deasupra mai are și așteptarea ca societatea să adune cioburile parentingului lui inconștient și să-i repare copilul. Asta-i vizează în special pe profesori și pe psihologi.

Copiii care simt presiunea de a-i proteja pe propriii părinți de dezamăgire își abandonează vocea autentică pentru a le face pe plac. Abandonarea autenticității are implicații masive asupra copiilor care pot fi evitate doar dacă părintele devine conștient de cât de nealtruist și obsedat de îndeplinirea agendei părintelui este de fapt parentingul.

Acest capitol se încheie cu o provocare: Dare to Raise Yourself First! la care vă invit să răspundeți toți.

Shefali Tsabari spune ceva ce n-o să fie pe placul multora și anume, că este nevoie ca părintele să fie ”crescut” mai întâi. Să ne punem, așadar, pe noi sub lupă, nu pe copii. Oare de ce? Pentru că majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un grad mare de inconștiență, fapt ce ne-a cauzat multe daune emoționale. De asemenea, pentru că persoana asupra căreia avem control și pe care o putem influența suntem noi înșine. Avariați de propriile probleme și complexe părinții noștri au fost ”misattuned” (dezacordați) față de cine am fost noi când am fost copii. Se nasc astfel adevărate tipare transgeneraționale de invalidare care ne configurează modul în care vedem lumea.

A nu fi văzut așa cum ești generează o foame insațiabilă de validare, aprobare și apartenență. Acest gol interior geme de durere. Când durerea pe care o avem este ignorată sau neobservată, ea crește. Durerea naște și mai multă durere. Inconștiența naște și mai multă inconștiență. Durerea este ca și cum am purta o mască și nu realizăm că masca a devenit ceea ce suntem.

Durerea nu dispare decât atunci când o abordăm direct aducând-o la lumina conștiinței. Doar când realizăm faptul că recreăm tipare din copilărie putem să ne ocupăm de sursa nefericirii actuale.

Când reacționăm la ceea ce face copilul de fapt se reactivează durerea din trecut  pe care am îngropat-o deoarece n-am știut ce să facem cu ea. Iese acum la suprafață în toată splendoarea cu furia unui animal înfometat care nu mai vrea să stea legat în lanțuri. Această durere reziduală ne determină să reacționăm neadecvat fără să ne dăm seama adesea că facem asta.

Reacționăm cel mai puternic în relațiile cele mai apropiate, în special cu copiii, dar și cu partenerii. Parentingul conștient subliniază faptul că copiii acționează ca o oglindă pentru ceea ce nu vedem la noi înșine. Dacă nu luăm în serios ceea ce ne arată despre cât de răniți am fost și că nu ne-am ocupat de asta, îi vom crește astfel încât vor manifesta același comportament imatur ce reflectă durerea nerezolvată. Aceasta este esența călătoriei profunde a parentingului.

În loc să ne focalizăm pe defectele reale sau percepute ale copiilor, adevărata provocare este să preluăm conducerea procesului de transformare, asumându-ne responsabilitatea pentru comportamentul copilului ca o reflexie a propriului nostru comportament. În loc să încercăm să-i reparăm pe ei, ni se cere să ne orientăm spre interior și să identificăm ce anume din psihicul nostru trebuie rezolvat.

Parentingul conștient este o practică, un angajament de zi cu zi. Părintele conștient poate va face tot atâtea greșeli ca și un alt părinte. Diferența constă în faptul că își asumă responsabilitatea pentru ele și își pune întrebarea : ”Ce spun aceste greșeli despre zonele în care este nevoie să cresc și să mă dezvolt eu?”