Vorbind despre nevoile copilului Shefali Tsabary ne atrage atenția că ne-am
îndepărtat de nevoile reale ale copilului și am adoptat orbește niște standarde
artificiale inventate de societate:
”Excessively supervised and overly trained, our
children have become the subject of rigorous pursuit by an army of parents and
teachers who are zealous about eradicating the wondrous aimlessness of
childhood. Adult notions of order, organization, and optimization supersede the
child’s natural way of learning
and developing.”
”Supravegheați excesiv și supra instruiți, copiii
noștri au devenit subiectul eforturilor unei armate de părinți și profesori
care acționează zelos pentru a eradica minunata lipsă de scopuri a copilăriei. Noțiunile
adulte de ordine, organizare și optimizare înlocuiesc modul natural al
copilului de a învăța și a se dezvolta.”
În momentul în care parentingul este mai puțin
despre copil și experiența acestuia privind copilăria și mai mult despre ideea
părintelui despre ce ar trebui să fie copilăria, am deraiat de la ceea ce este
cu adevărat creșterea copiilor.
Desigur că părinții simt o presiune pe ei ca
propriii copii să ajungă bine. Acest lucru nu este ceva nou. Ce s-a schimbat în
zilele noastre este că părinții nu se mai mulțumesc cu ”bine”. Copiii lor
trebuie să exceleze, trebuie să ajungă ceva cu care să se poată mândri în fața
familiei și prietenilor sau pe Facebook. Copiii au ajuns niște trofee.
”The pressure to produce a prodigy child is so
contageous we are all drowning in it. Parents are anxious, teachers are
stressed and children move further and further away from their authentic
nature.”
”Presiunea de a produce un copil minune a atât de
contagioasă încât ne înecăm cu toți în ea. Părinții sunt anxioși, profesorii
sunt stresați, iar copiii se îndepărtează din ce în ce mai mult de natura lor
autentică.”
Presiunea pe care o punem pe copii pentru a avea
succes este doar agenda ego-ului nostru care vrea validare pentru noi ca
părinți și un trofeu pentru noi părinții pe care să-l vadă toată lumea. Nu e de
mirare că avem tot mai mulți copii diagnosticați cu tulburări anxioase, ADHD sau
tulburare opoziționistă.
Mulți părinți sunt seduși de ideea că valoarea copilului
stă doar în performanța acestuia. Doar că această abordare îl transformă pe
copil într-un cal de curse pe care părintele pariază mereu. Iar unul din
domeniile în care această viziune se regăsește cel mai pregnant este în
domeniul academic, cu consecințe dramatice uneori. Copiii nu mai vor să meargă
la școală, dezvoltă simptome fizice pentru a evita școala când știu că urmează
un test sau că vor fi ascultați, întreaga lor identitate este definită de note,
iar o notă mai slabă decât bine și foarte bine este o catastrofă și înseamnă
sfîrșitul lumii.
”How sad that our children learn to define
themselves with superficial identities, not realizing that they don’t need to borrow
an identity at all because they already have one of their very own.”
”Cât este de trist că copiii noștri învață să se
definească pe ei înșiși prin identități superficiale, nerealizând că nu au
nevoie să împrumute o identitate pentru că au deja una care este a lor.”
Shefaly Tsabary ne vorbește despre cuvântul
”potențial” ca o sabie cu două tăișuri. Am înțeles-o atât de bine pentru că
mi-am amintit de un elev de-al meu căruia mulți profesori, inclusiv eu pe
atunci, i-au spus că ”are potențial”, că poate mai mult (implicând cumva că
motivul pentru care nu reușește este pentru că e leneș, nu pune osul, nu pentru
că nu l-ar duce capul sau n-ar putea dacă ar vrea).
”Toată lumea îmi spune asta!” mi-a replicat
furios, dar în privirile lui am văzut altceva... ceva ce mi-a comunicat un alt
mesaj: ”nimeni nu mă vede așa cum sunt acum, unde sunt acum...”. Elevul acesta
m-a învățat că a-l privi ca ”potențial” este în ultimă instanță o gravă formă
de invalidare. Noi nu-l vedeam deloc unde era în acel moment, cine era atunci,
în clipa aceea în care nimic nu părea să meargă în viața lui, în care totul era
greu, în care era mereu pus la colț și criticat că nu e ceva ce noi toți păream
că vedem în el, dar care nu era realitatea lui.
Shefaly Tsabary spune același lucru: a-l trata pe
celălalt ca potențial îi comunică mesajul că ”nu valorezi nimic încă” sau ”te
pot aprecia doar dacă devi acel potențial pe care-l văd în tine.” Cu alte
cuvinte, ceea ce ești acum nu e ceea ce poți fi sau ce ar trebui să fii.
Nu se argumentează aici împotriva ideii că toată
lumea poate face progrese dacă dorește, ci se subliniază faptul că acest set
mental al părintelui subminează exprimarea spontană a copilului în momentul
prezent.
Care e soluția?
Shefaly Tsabary vorbește despre rădăcina
cuvântului ”potențial”, potență/ putere care nu este ceva din viitor, ci ceva
ce posedăm deja și care ne poate propulsa spre un viitor mai bune. Orice va
veni ulterior este bazat pe ceva ce este deja din abundență în copil, nu ceva
ce trebuie să inoculăm: vigoare, capacitate, energie, putere. Copiii posedă
vitalitate din abundență aici și acum. Așa că dacă dorim să accentuăm
potențialul copilului ceea ce avem de făcut este să ne focalizăm pe puterile
inerente pe care copilul le deține deja aici și acum, nu pe gândirea magică
despre ce ar putea deveni cândva.
Copiii nu dețin doar o singură calitate, ci sunt
mereu și în mod fluid capabili de multiple expresii de sine atât obișnuite, cât
și spreciale. Ar trebui să le permitem să se exprime liberi fără a-i presa să ne
facă pe plac. Copiii nu au nici o problemă în a fi obișnuiți. Senzația noastră
de lipsă este cea care ne face să avem nevoie ca ei să fie etichetați ca
extraordinari. Ei nu au această nevoie, ego-ul nostru dorește asta. Când putem ”îmbrățișa”
(embrace, cuvânt greu de tradus cu ceva corespundent în română... pentru mine
semnifică o acceptare completă) prezentul ca potent și plin de capacități, nu
avem nevoie să ne proiectăm în viitor.
Shefaly Tsabary ne propune o reorganizare a
priorităților referitoare la dezvoltarea copilului în calitate de părinți ce implică
o schimbare de perspectivă. Imaginați-vă o mână în care fiecare deget
reprezintă un aspect important al dezvoltării: realizările externe (note, rezultate
la concursuri etc)- degetul mic. Celelalte 4 degete se referă la conexiunea cu:
sinele, familia, comunitatea, un scop.
Când facem un pas înapoi în raport cu așteptările
noastre pentru copii și avem răbdare să așteptăm ca ființa lor interioară să
iasă la iveală le oferim un dar inestimabil: conștientizarea sinelui. (self-awareness). Aceasta le va permite să
se accepte exact așa cum sunt. Încrezători în ceea ce descoperă că sunt, vor
prelua hățurile a ceea ce doresc să facă cu viața lor. Pentru că se raportează
la propriile repere în fiecare situație, se bucură de faptul că deciziile le
aparțin. Astfel, nu mai este nevoie să-i admonestăm cu biciul sau să-i momim cu zăhărelul
sperând că frica sau plăcerea îi va determina să interiorizeze ce e bine și ce
e rău. Iar disciplinarea copiilor își va recăpăta semnificația originală, aceea
de a ghida cu înțelepciune, spre deosebire de ce a ajuns să însemne; un set de
tehnici și strategii de control.
Schimbarea perspectivei de la controlul exterior la controlul
interior le va permite să-și gândească alegerile în locul unei abordări
care-i forțează de fapt să se supună voinței adultului. Faptul că adultul este
suporterul hotărât al copilului întărește conexiunea adult-copil și îl ajută
să-și dezvolte încrederea în valoarea personală, ceea ce îi hrănește
creativitatea, inițiativa și sentimentul puterii și competenței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu