Iată că am spus-o! Cu toții avem nevoi de dependență chiar și cei care ne
credem cei mai independenți. Înainte să-mi săriți la beregată toți cei care
sunteți căpitanii vapoarelor voastre, amintiți-vă de momentele acelea în care
v-ați săturat să fiți puternici/puternice, ați obosit să țineți mereu toate
pânzele sus și vă vine să vă prăbușiți pur și simplu în brațele cuiva care să
nu facă altceva decât să vă țină așa, ca-ntr-un cocon.
Înainte să fim un eu, suntem un noi. Copilul este
legat simbiotic de mamă înainte de tăierea cordonului ombilical, iar pentru unii
acest cordon ombilical (simbolic) nu se taie întreaga viață. Nu acesta e însă
tipul de nevoi de dependență la care vroiam să mă refer că ar trebui să ni le
conștientizăm. Deși, conștientizarea faptului că suntem într-o astfel de
relație de dependență ne-ar putea ajuta și în acest caz J.
Nevoile de dependență la care mă gândeam sunt
acele conexiuni profunde pe care le
avem sau nu cu ceilalți. În cazul în care le avem, ele sunt un sol fertil
pentru propria dezvoltare și vindecare de răni vechi. În cazul în care nu le
avem, acest lucru ne condamnă la izolare și singurătate.
Când suntem în
grandiozitatea noastră nu ne putem conecta cu ceilalți la nivel profund. De ce?
Pentru că nu suntem în contact cu sinele nostru adevărat, vulnerabil, uman.
Mergem la înaintare doar cu masca pe
care ne-am construit-o ca să ne ascundem vulnerabilitățile de ceilalți, dar
implicit și de noi înșine tocmai pentru că a fost atât de dureros în trecut să
fim expuși și ridiculizați, respinși, ignorați.
Ori emoțiile negative, printre care și rușinea,
pe care mi le generează acest scenariu al izolării și respingerii mă pot ajuta
să-mi țin grandiozitatea în frâu. Să nu mă mai las pradă fanteziei că sunt
auto-suficient și nu am nevoie de nimeni cu care îmi justific izolarea și
singurătatea.
Nu este altă cale de a ne conecta profund
cu ceilalți decât arătându-ne așa cum suntem, cu bune și cu rele. Ca adulți,
însă, avem mult mai multe abilități de a cântări și a decide în fața cui și cu
cine facem sau nu asta. În fond, nimeni nu e iubit de toată lumea. E suficient
să găsești haita ta.
Dacă te conectezi cu ceilalți prin intermediul sinelui fals mai devreme sau mai târziu
lumea se va prinde că nu ești ce vrei să pari a fi. Oricum vei trăi în
permanență cu frica de a fi descoperit (sindromul impostorului).
Prin urmare, este util să dezvoltăm în noi ceea ce
Carl Rogers numea congruență, mai pe
românește să se poată spune despre noi că ”ce-i în gușă,
și-n căpușă”. Congruența este un concept legat de autenticitate, de capacitatea
noastră de a fi în exterior cât mai mult din ceea ce suntem în interior.
Sunt șanse mari ca oamenii să ne placă, dacă pot
avea încredere în noi. Iar unul din pilonii încrederii (atât a încrederii în
sine, cât și a încrederii altora în noi) este dependabilitatea.
Să se poată baza pe mine, că ce zic aia fac.
Pentru a cultiva dependabilitatea începutul este întotdeauna în noi înșine. De
câte ori nu ne-am propus lucruri și nu ne-am ținut de treabă? De câte ori ne-am
zis: ”De mâine mă apuc de...” sau ”De luni mă las de...”. Și nu am făcut ce am
zis că facem... De fiecare dată când facem asta ne transmitem nouă înșine loud
and clear mesajul: ”Nu mă pot baza pe
mine.”
Și în curând vor observa și ceilalți asta și vor
trage și ei concluzia că nu se pot baza pe tine.
Desigur că sunt multe motive pentru care nu ne
ținem de ceea ce ne propunem, dar asta este subiectul altui articol. J
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu