#2 Există rușine sănătoasă și rușine toxică?

Se pare că oamenii preocupați de această distincție, cercetători sau nu, au opinii foarte absolutiste care înclină în direcția că rușinea ca emoție nu poate fi decât toxică, că efectele ei sunt devastatoare asupra sinelui și că utilizarea ei ca metodă de educație și de influențare a celorlalți este unul din cele mai mari rele lucruri care există pe planetă.

Nu vă speriați, aceasta nu e o pledoarie pentru shaming ca practică de încurajat.

Recunosc că am fost destul de taken de argumentele lor. Citind poveștile oamenilor care au îndurat foarte multă rușine în viața lor, a început să-mi fie greu să continui să citesc și am simțit în mine tendința de a o lua la fugă, de a mă deconecta de povestea lor (sau mai degrabă de ceea ce activa în mine povestea lor, modul în care mă conecta cu propriile experiențe cu această emoție atât de unwanted).

M-am aliat și cu Dr. Harriet Lerner citată de Brené Brown în I Thought It Was Just Me care spunea că indiferent câte acțiuni condamnabile a făcut cineva,  dacă se vede sau o vedem ca fiind o persoană în totalitate rea, atunci nu are nici o șansă de reabilitare. Avem o șansă de reabilitare dacă putem construi în noi o platformă de valoare personală, adică să pot să găsesc în mine ceva bun și valoros pe care aș putea construi ceva diferit. Pentru ca să fac asta este nevoie să transform rușinea care-mi transmite mesajul ”Ești o persoană rea.”, în vinovăție care semnifică ”Ești o persoană bună care a făcut ceva rău.” Adică să mă separ pe mine ca persoană de comportamentul meu, practică sugerată și de terapiile cognitiv-comportamentale. Easier said than done, if you asked me, though. J

Totuși ceva a continuat să mă râcâie legat de ideea asta că rușinea este întotdeauna toxică.

Întrebarea care stătea la rădăcina râcâielii era: De ce am fost construiți să simțim rușine atunci? Și celelalte emoții au aspecte/ forme toxice, însă au și o incontestabilă valoare pentru supraviețuire. Desigur și ele pot fi utilizate în mod distructiv de ceilalți pentru a ne influența, dacă ne gândim doar la frică și câți oameni stau pitiți în umbra ei și cum este cultivată de instituții și așa-ziși lideri. Ce-o fi cu rușinea asta?!

Am luat cartea lui John Bradshaw Healing The Shame That Binds You care stătea demult pe raft așteptându-și momentul de a intra în scena intereselor mele. Și, parcurgând câteva pagini m-am oprit la 2 lucruri.

Primul este ceea ce spunea Erik Erikson și anume că dezvoltarea rușinii este parte din al doilea stadiu al dezvoltării psihosociale. În primul stadiu ”sarcina” în fața căreia se află copilul este să-și dezvolte un sentiment fundamental de încredere, care este nevoie să fie condimentat de o doză sănătoasă de... neîncredere. Nu avem nevoie doar să avem încredere în lume și în noi înșine deoarece asta ne-ar face până la urmă încrezuți. Poate că unii ar zice că mai bine să fii încrezut decât să nu ai încredere în tine. Te va duce mai departe. Poate. Dar vei avea și multe cucuie. De la zidurile în care te-ai aruncat cu capul înainte. Ceea ce te-ar putea proteja de asta este acea doză de neîncredere care te va determina să măsori de două ori înainte să tai sau să sari.

Încrederea în lume se construiește în cadrul legăturilor interpersonale. Lumea vine în viața noastră pentru prima dată sub forma familiei în care ne-am născut. Dacă avem noroc de niște părinți predictibili, care răspund la chemările noastre și care sunt acolo ca o oglindă în care putem începe să ne vedem se construiește o legătură emoțională, o punte de reciprocitate.

Simpla existență a acestei legături se bazează pe capacitatea noastră de a ne permite să fim vulnerabili prin faptul că ne acceptăm nevoia și ne permitem să avem nevoie de o altă persoană.  Copilul este din start vulnerabil, însă adultul se află în fața opțiunii de a se vulnerabiliza sau nu în fața altcuiva și va face asta în funcție de experiențele princeps cu starea de vulnerabilitate în fața lumii.

În cazul în care legătura este solidă copilul poate să-și asume riscul de a se aventura în lume. Și asta deoarece are încredere că legătura este trainică și nu se va dizolva dacă face asta. Și are încredere că poate construi astfel de punți cu alți oameni.

În jurul vârstei de 15 luni copilul este confruntat cu o nouă ”sarcină de dezvoltare”: să găsească echilibrul între ”a te agăța de ceva” și ”a lăsa ceva” ad literam, prin faptul că își dezvoltă echilibrul necesar mersului care presupune să te sprijini pe un picior în timp ce faci un pas cu celălalt (adică lași echilibrul anterior, îți permiți să te dezechilibrezi pentru a te reechilibra apoi), dar și metaforic, emoțional, fiind nevoie să renunțe la agățarea de părinte (a risca să piardă legătura care i-a conferit echilibru și siguranță până acum) pentru a ajunge la atracțiile lumii extinse dincolo de părinți. Erikson numește această sarcină de dezvoltare echilibrul între autonomie și rușine și îndoială.

În esență ceea ce are nevoie să învețe copilul în această etapă este ideea de limite (boundaries).

Al doilea lucru la care m-am oprit în cartea lui Bradshow este conceptul de grandiozitate. Acest concept cuprinde chintesența eșecului rezolvării eficiente a acestei sarcini de dezvoltare. Când ne gândim la grandiozitate, avem tendința să identificăm doar latura măreață a acesteia, partea de narcisism în care persoana se crede o ființă divină în jurul căreia se învârte întreg universul și ale cărei dorințe trebuie executate pentru că întreg Universul este la cheremul ei. Dar, surprinzător, mai există un pol al grandiozității, acela în care omul se consideră cel mai nenorocit și oropsit dintre toți muritorii, acela pe care nimeni nu-l poate ajuta să se ridice din nimicinicia lui.

Ambele versiuni nu au limite. Le văd pe ambele ca posibile dezvoltări din prea multă autonomie sau, în cazul doi, din prea multă rușine și îndoială. Ambele sunt toxice.

By the way și Albert Ellis considera grandiozitatea noastră ca principala problemă care stă la baza suferințelor noastre.

Cred că cheia rezolvării chestiunii privind posibilitatea existenței rușinii sănătoase se află aici, în capacitatea de a găsi acel echilibru între divin și infam. Cred că nu întâmplător când am ajuns cu clarificările din mintea mea în acest punct, am dat peste textul de mai jos:

”Atunci când vă aflați în echilibru, nu vă percepeți ca fiind separat de divinitate sau de umanitate, iar voința umană vă apare identică cu cea divină. Acela este momentul în care aveți o inspirație revelatoare care vă spune ce să faceți și ale cărei îndemnuri le urmați întocmai fără să reacționați.” John F. Demartini- Experiența noilor începuturi

În sens biblic, oamenii au aflat rușinea când au vrut să fie Dumnezei. Cred că sensul existenței fiecăruia din noi pe pământ include gestionarea a două aspecte practic ireconciliabile: scânteia divinului din noi cu ceea ce aș numi porceală, tot ceea ce înseamnă animalic, instinctual din noi. Soluția ar putea fi și în a ne delimita (à propos de limite) de niște lucruri și aici mă refer atât la sentimentul sau mai degrabă iluzia invulnerabilității pe care mi-o dă un exces de autonomie (sau mai bine zis auto-suficiență) cât și la de(căderile) din grația divină atunci când ne scufundăm prea mult în mocirla exitenței. În ambele cazuri putem simți rușine (jenă) și îndoială care este semnalul de alarmă că am luat-o pe arătură într-o direcție sau alta. Și aici pot sesiza valoarea de semnal și rolul în procesul de supraviețuire al rușinii. Căci știm unde ne pot duce și iluzia invulnerabilității și disperarea decăderii.

Cealaltă variantă la care cred că se referă Demartini și mulți înaintea lui, presupune o alchimie la care puțini vor avea curajul să se înhame. Presupune să faci să se întâlnească în tine Cerul cu Pământul într-o Nuntă Cosmică. Cine are urechi să audă, va auzi ce vreau să spun.

The Alchemical Wedding ~ A print of the original painting by Emily Balivet, 2012