Îndrăznesc să dezvolt ideea că există și așa ceva J. Și mă gândesc la câteva lucruri care
mi-au rămas de la John Bradshow și de la care am pornit în acest demers.
□ Aspectul sănătos al rușinii
ne (re)amintește că nu suntem omnipotenți, deși uneori ne comportăm de parcă am
crede că suntem.
 |
| Icar |
Nu voi intra într-un debate cu cei care
privesc lucrurile prin prisma spiritualității și care ar afirma că suntem
ființe spirituale care au ales să aibă o experiență terestră, dar că în esență
suntem nemuritori și nelimitați. Vorbesc prin prisma nivelului la care ne aflăm
majoritatea dintre noi care dacă ne dăm drumul de pe bloc crezând că putem
zbura vom sfârși plăcintă pe trotuar. În acest mod de a fi, este o certitudine
faptul că avem multe limite. Desigur că multe lucruri s-ar putea spune despre
ce percepem sau considerăm o limită și faptul că multe din limitele pe care
considerăm că le avem chiar și la acest nivel sunt doar în mintea noastră. Rușinea
ne pune totuși o frână atunci când ne considerăm prea fantastici, more than human și failabilitatea din
noi își arată mutra în cele mai nepotrivite momente, amintindu-ne că suntem totuși
oameni, adică la fel cu ceilalți. Rușinea ne pune multe frâne și în cazul
celălalt când ne considerăm less than
human. Ideea ar fi să ajungem la concluzia că suntem human, adică la realizarea că nimic din ce e omenesc nu ne e străin.
Pentru ca apoi să putem merge în direcția lui not just human cu o altă abordare.
Îmi vine în minte ideea de ancorare (grounding).
Ca o paranteză de fiecare dată când citesc cuvântul grounding mă gândesc la împământare J, iar în acest caz nici nu e chiar departe
de adevăr. Cred că atunci când ne aventurăm în valurile vieții cu toții avem
nevoie de această împământare în omenescul din noi, în ceea ce avem în comun cu
toți ceilalți. Pentru că ambele versiuni în care putem să o luăm razna, atât
cea în care ne umflăm în pene și ne considerăm niște zei, cât și cea în care ne
considerăm viermi presupun să ne deconectăm exact de la acest aspect din noi:
umanitatea noastră. Iar consecința este că astfel ne deconectăm și ne izolăm singuri
de ceilalți.
De ce am nevoie de rușine ca să mă oprească de la
aceste derapaje? Și frica ar putea participa la castingul pentru a juca acest
rol. Poate că am nevoie de rușine pentru că rușinea este o emoție care mă
obligă să-mi reevaluez propriul eu. Este hard-core. Nu cred că teama mă
confruntă atât de mult cu configurația eului meu așa cum o face rușinea. Nici
sentimentele de vinovăție nu mă forțează atât de mult să mă reconfigurez cum o
face rușinea. Vinovăția îmi comunică mesajul că ceva ce am făcut contravine
unor principii ale mele, însă îmi lasă intactă o mare parte din eu care e
catalogată ca fiind OK. Rușinea, în schimb, mă confruntă cu posibilitatea ca
eul meu în sine, în întregime și în cele mai profunde cotloane ale mele să fie suferind,
bolnav. Nu rău. Dacă aș zice că eul meu e rău, asta ar fi rușinea toxică care
mă lasă helpless în fața acestei constatări. Dar dacă zic că este suferind de o
”boală a eului” numită grandiozitate,
presupun, pe undeva, că în principiu mă pot vindeca (deși unele boli sunt cronice
sau fatale :), dar e nevoie să întreprind ceva în direcția asta.
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu