Despre schimbare și răbdare de la lipthopsi

Azi a fost o zi specială. Și nu, nu pentru că e solstițiul de iarnă și intrăm în Era Vărsătorului (după unii). Bine, și de aceea. Sau că se vede conjuncția Jupiter-Saturn sau Steaua din Bethleem. Pentru că la noi nu se vede nimic pentru că a fost frig și înnorat toată ziua. Azi a fost o zi specială pentru că plimbându-mă prin casă am observat uimită că cu unul din lithopsi se petrece ceva. Dacă nu ai habar ce sunt lithopsii, wikipedia îți dă o primă idee. Dacă te prinde, cum m-a prins pe mine, o să dai și de alte informații soon enough.

Unul din lithopsi face un bebe!

Plantele acestea nu cresc în adevăratul sens al cuvântului, nu se fac neapărat mai mari. Dar sunt gestante, ”frunzele” (dacă se pot numi așa) exterioare hrănesc un pui care se află în interior în perioada asta a anului și care la un moment dat se naște. Și azi s-a născut primul pui. Sunt încă mesmerizată de mama natură care a creat așa ceva!

Bebele se hrănește din frunzele exterioare până când acestea se usucă complet, timp în care trebuie să lași planta în pace: nu o deranjezi, nu o uzi cu lunile, până în primăvară când se desăvârșește acest proces. 

De aia vă zic că învăț tot câte ceva de la lithopsii ăștia. Cum să lași în pace pe cineva. Cum să-i dai timp fără să-l tot sâcâi cu nerăbdarea ta, cu insistențele tale. Cum să-i respecți procesul. Hard core business.

Dar azi este despre mirare, despre cum schimbarea se produce uneori așa brusc și ceva pur și simplu erupe, rupe zăgazurile și se naște. Ai zice că plantele astea sunt ca pietrele, aproape că nu-ți vine să crezi că sunt vii. Parcă nu mișcă deloc, sunt imuabile. Așa că nu mică-mi fu mirarea când le-am făcut ieri niște poze și m-am uitat apoi la pozele pe care le făcusem când i-am primit. Take a look:

Viața înseamnă mișcare și schimbare. Chiar dacă este imperceptibilă, schimbarea se produce. Mereu. Și, probabil, e bine că se întâmplă așa. Că lucrurile se schimbă, chiar și atunci când credem că nimic nu s-a întâmplat.

Happy Age of Aquarius!

Desprăfuitul creierilor

De curând reflectam la faptul că suntem așa de mult blocați într-o anumită perspectivă asupra lumii, propriei persoane și a celorlalți încât cred că ne restricționăm extrem de mult existența chiar fără să ne dăm seama de acest lucru. Este clar mult mai simplu să aplicăm paradigmele cunoscute și acolo unde nu par să se potrivească să forțăm nițel colțurile ca să încapă. Totuși ceea ce încape undeva, nu neapărat aparține acolo. Să fiu sinceră nici nu știu dacă este leac pentru asta, mai ales că mulți dintre noi umblăm foarte mult doar pe drumuri cunoscute și vedem doar tot ce am văzut și până acum și uneori, chiar dacă e un elefant cât China in the room, preferăm să ne prefacem că nu există.

Putem supraviețui așa, după cum se vede, dar oare is this all there is? Pe mine mă bântuie întrebarea asta și nu mi se pare liniștitoare orbirea asta dobândită în raport cu lumea, cu viața, cu noi înșine sau cu ceilalți. Pentru că am ajuns să cred că aduce cu ea moartea pasiunii. Aduce senzația aceea că ești ”stuck” nici măcar nu știi în ce. Cert e că nu mai poți regăsi elementul acela vibrant ce caracterizează tot ce este viu.

Mă gândesc că o să-mi ziceți ceva de genul: dar cine are vreme să se mai gândească la asta, suntem prinși cu munca, cu copiii, cu treburile casnice. Așa e. Totuși, pe mine mă bântuie treaba asta și din când în când simt nevoia să-mi scutur praful de pe creier.

Am descoperit că pentru mine să mă expun la ceva nou e o nevoie de bază, care își cere drepturile periodic. În aceste vremuri de kakao mai greu cu experiențele noi în perimetrul locuinței și totuși...

Acum o lună mi-am cumpărat 10 lithopsi. Pasionată cu grădinăritul am fost de când eram copil și am avut mereu plante de apartament, dar lithopsii ăștia sunt niște plante mai speciale. Se mai numesc ”pietre vii” pentru că pot trăi luni de zile fără apă. Nu doar că pot trăi astfel, dar dacă le uzi așa cum ești obișnuit să uzi plantele obișnuite o să le omori. Here they are (some of them anyway):

De ce vă vorbesc despre lithopsi în contextul introducerii de mai sus?

Well, plantele astea au produs o adevărată luptă în mine între impulsul de a face ce fac de obicei cu plantele și ceea ce știu și am trăit pe pielea mea că îi voi omorî dacă fac ce îmi vine să fac. Lipsa lor de ”nevoi” mă pune în mare dificultate. Și mă mai pune pe gânduri... cât de des oferim de fapt celorlalți ceea ce credem noi că au nevoie de la noi, pornind probabil de la ceea ce noi avem nevoie? Sau ceea ce am fost obișnuiți să dăm pentru că a mers cu alții? Cât de mult această comoditate a perspectivei și conduitei noastre nu ucide în loc să hrănească, să susțină, să cultive?

Food for thought...

Atitudini constructive

 Din categoria atitudinilor de schimbat pentru a o duce mai bine: acceptarea radicală

extras din cartea lui Mathew MacKay, Jeffrey C. Wood și Jeffrey Brantely- Cum să-ți gestionezi emoțiile copleșitoare și să-ți recapeți autocontrolul

Admite situația în care ai ajuns, indiferent în ce constă ea, fără a judeca evenimentele și fără a le critica. Înțelege că situația ta actuală a apărut din cauza unui lung șir de evenimente care a început undeva în trecut.

Criticarea excesivă a unei situații te împiedică să iei măsurile necesare pentru a o schimba. Trecutul nu-l poți schimba. Iar dacă  îți petreci vremea luptând cu trecutul- sperând în van că furia ta va schimba rezultatul unui eveniment care a avut loc deja- vei fi blocat/ă și neajutorat/ă, ceea ce nu va duce la nicio îmbunătățire.

Indiferent pe cine învinovățești pentru suferința pe care o simți, durerea nu dispare și suferi în continuare. De fapt, în unele cazuri cu cât te înfurii mai tare, cu atât durerea se simte mai acut. Și orbirea ta în raport cu situația și ceea ce se petrece este și mai mare. Dacă te înfurii și te gândești că acea problemă nu ar fi trebuit să apară, pierzi din vedere că ea chiar a apărut și că este nevoie să-i faci față.

Probleme și soluții

 Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca oamenii să îmi ceară soluții în calitate de psihoterapeut/ trainer sau prieten-psiholog. Când oamenii au o problemă, când îi doare ceva fizic sau emoțional ar face orice ca să scape. Iar când ne doare foarte tare, am mânca și un rahat dacă am ști că asta ne-ar putea ajuta. În goana noastră după soluții aplicăm fără discernământ tot ce știm că ne-a ajutat vreodată sau ce ne mai spun vecinii, tovarășii și prietenii că ajută, adesea cu rezultate dezamăgitoare, după care concluzionăm ”Nimic nu funcționează în cazul meu!”, ”Am încercat totul și nu merge!”

Well... e destul de greu să o nimerim așa. E ca și când ne doare ceva și înghițim ”tot” ce avem în sertarul cu medicamente, da-de, da-de ceva se va potrivi și ne va ajuta, după care fulgerăm în stânga și în dreapta sau ne resemnăm sau ne împăunăm că nu există leac pentru noi.

Pregătesc aici terenul pentru o invitație la explorare, la curiozitate în raport cu problema și durerea care ne macină. Fuga asta după soluții nu este decât o groază și incapacitate de a tolera suficient incertitudinea, adică de a ne permite să stăm cu problema puțin înainte de a ne grăbi să o bombardăm cu ”intervenții”. Iar când zic să stăm cu problema nu vreau să spun să stăm pasivi și resemnați, ci să petrecem puțin timp cu acest vizitator nedorit și neinvitat pentru a afla ce hram poartă, de unde vine, ce îl face să rămână în ciuda adversităților și respingerii cu care este întâmpinat, dacă are vreun mesaj sau vreo informație (poate e poștașul :)))) sau vreun curier) pentru noi. Poate privindu-l mai cu atenție ne vom da seama că e un mușteriu mai vechi îmbrăcat cu haine noi care tot vrea să ne vândă ceva, vreo poveste de adormit copiii sau vreo poveste de amăgit adulții, cine știe?! Nu avem cum afla decât dacă ne luăm acest timp care pentru mulți poate părea o pierdere de vreme. Experiența m-a învățat că investind acest timp la început pentru a ne edifica asupra stării lucrurilor ajungem cu o relativă ușurință la direcțiile de acțiune rezonabile care derivă de acolo, precum și la soluțiile potrivite.

Cu recunoștință pentru oameni și momente speciale...

 

Anatomia responsabilității

MBA Research and Curriculum Center

Mi-a plăcut această ”anatomie a responsabilității”. Adesea utilizăm cuvinte în dialogurile cu ceilalți, bazându-ne că ei înțeleg exact același lucru ca și noi când spun acel cuvânt. Experiența ne arată că nu putem fi mai departe de adevăr. Așadar, un prim demers pentru a ne face înțeleși celorlalți este să ne definim termenii. Responsabilitatea ar putea presupune onestitate, respect/ compasiune, corectitudine, asumare, curaj. Dar povestea nu se termină nici aici. Căci ne putem întreba ce înseamnă să fii onest? Când putem zice despre cineva că este onest? Sau ce înseamnă să respecți pe cineva? Sau pe tine? Sau cum arată curajul pentru noi? Musai să ajungem la eșantioane destul de specifice de comportament. Când mi-am recunoscut partea de vină în situația X... când am spus ”Nu” unei cereri care contravine valorilor mele cele mai înalte..., când mi-am spus părerea deși îmi era teamă de reacția celorlalți... ajungem astfel la lucrurile (aparent) mărunte, la acele chestii mici pe care le ignorăm, că doar cine are vreme de irosit pe chestii mici și (aparent) neimportante?! Doar că tocmai că în aceste instanțe, prin aceste mini-decizii construim principii. Și desigur, nimeni nu e întotdeauna, în orice situație 100% corect, onest, curajos. Totuși, încotro înclină balanța? Adunăm ”dovezi” că suntem responsabili sau construim un edificiu șubred al responsabilității personale?

Good news? Bad news? Depinde cum privești lucrurile (as always)

Sonja Lyubomirsky, profesor la Universitatea din California, în cartea Pursuing Happiness: The Architecture of Sustainable Change prezintă factorii care influențează nivelele fericirii pe termen lung, conform studiilor. Imaginea arată așa:

factori genetici: 50%, circumstanțe de viață: 10%, acțiuni, convingeri: 40%

Pentru mine cel mai surprinzător lucru este procentul foarte mic pe care-l reprezintă circumstanțele de viață, în contextul în care este scuza preferată a multor oameni. Pe unii i-ar putea bloca partea dreaptă a graficului, acea zonă albastră care se traduce de multe ori prin cuvintele: ”Așa sunt eu și n-am ce-i face!” O parte foarte bună, din punctul meu de vedere, este faptul că în foarte mare măsură cei 40% gri țin de noi și avem ce face pentru a ne sălta nivelul fericirii prin acțiunile, deciziile noastre și convingerile pe care le îmbrățișăm. Unii zic că astfel ne putem influența și genele.

Fazele iubirii după John Gottman

 John Gottman consideră că există 3 faze naturale ale iubirii care pot fi asemănate cu niște momente de decizie de care depinde progresul relației spre aprofundare sau deteriorarea acesteia.

Este foarte clar că nu orice persoană poate genera cascada hormonală din faza #1. Trebuie să existe o potrivire la nivel de miros, aspect, senzație și alte simțuri din acestea primordiale.

Faza #2 se pare că este critică, aici se împotmolesc cele mai multe relații.

Cele mai multe certuri au loc în primii 2 ani de relație în care iubirea este afectată de frustrare, exasperare, dezamăgire, tristețe și furie. Succesul fazei #2 depinde de modul în care cuplurile se ceartă.

Dacă rata pozitivității în raport cu negativitatea depășește 5:1 în situațiile conflictuale, cuplul are șanse să rămână împreună.

Construirea încrederii înseamnă:

•  A ține cont de interesele partenerului
• A asculta suferința partenerului
• A-i arăta partenerului că atunci când este în suferință, lumea se oprește și tu îl/o asculți

Cât despre faza #3 angajamentul nu este altceva decât o alegere pe care o facem în fiecare zi atât a partenerului, cât și a relației.

Doar pentru că pare simplu, nu înseamnă musai că este și ușor.

Re(cadrarea)- rame noi

Așadar, ce e nou pe piață?

Mie îmi pace o anumită ramă/ cadru inspirat tot din înțelepciunea populară care zice: ”Cine e de năcaz e și de râs.” Am găsit că rama aceasta se aplică cu succes oricărui tablou. Pentru o aplicare eficientă, căutați elementele comice din orice situație. Vă asigur, sunt acolo!

Un fel de meta-ramă/ cadru e una în care ne punem întrebarea: Ce poveste îmi spun acum? Posibile răspunsuri: Îmi spun povestea ”câte de frustrat am fost”, ”cât de răi și stupizi sunt oamenii”, ”cât de nedreaptă e lumea în care trăim” etc. Sau poate aș putea spune o altă poveste bazată pe aceste fapte.

Nu vă invit să inventați o poveste cusută cu ață albă. Nu ne-ar ajuta la nimic pentru nu am putea-o crede. Vă invit să explorați unghiuri, aspecte pe care le ignorați de obicei în poveștile pe care vi le spuneți despre situații/ persoane.

O altă ramă pe care o puteți utiliza este încadrarea situației ca un joc. Da, da ați citit bine. Cred că adesea luăm prea în serios toate lucrurile și ne creăm astfel o tensiune inutilă. Nu toate lucrurile sunt chiar așa de serioase, pe bune! Îmi amintesc de un moment fascinant pe care l-am trăit la un ghișeu al ANAF-ului. Cred că deja aveți o reacție predictibilă doar la mențiunea ”ANAF”. Ei bine, eram la o coadă (întotdeauna e o coadă infernală) și țin minte că era foarte cald. Peste tot erau grămezi de hârtii, inclusiv pe holul unde stăteam noi, clienții, și, evident în chichinețele unde stăteau angajații. În plus, oameni circulau de colo colo purtând hârtii de la un ghișeu la altul, de la o clădire la alta, cu fețe confuze și chinuite, furioși, frustrați, epuizați, gata să renunțe. Când îmi vine rândul s-a întâmplat ceva ce nu-mi pot explica nici acum. Privirea mea s-a intersectat pentru o clipă cu cea a doamnei de la ghișeu. Și, în mod ciudat, am avut o realizare bruscă că și pentru ea e absurd totul și ea e frustrată ca și noi cei de cealaltă parte a baricadei. Și am simțit că gândește exact același lucru. Și am izbucnit amândouă într-un râs pe care nu ni l-am putut controla câteva minute. Lumea se uita la noi de parcă ne-am pierdut mințile. Dar pentru mine și femeia aceea momentul respectiv în care am realizat împreună absurdul lucrurilor a fost un fel de insulă mentală în care ne-am conectat cu ceva profund și uman din noi, iar interacțiunea ulterioară a fost de o cu totul altă factură: lejeră, chiar aș putea zice caracterizată de un fel de complicitate împărtășită, un raport între doi oameni care s-au văzut și s-au întâlnit într-un loc de unde toată șarada care se desfășura sub ochii noștri și din care făceam și noi parte era un joc macabru.

O altă posibilă ramă pe care o putem aplica unei situații provocatoare este aceea a unui test. Poate că este un test al răbdării noastre, un test al imaginației și creativității noastre de a găsi soluții iscusite, un test al abilităților noastre pe care le putem mobiliza sau al oricăror alte resurse dosite pe care le deținem și acum ni se oferă oportunitatea să le scoatem de la naftalină. Sau poate fi un test al capacității noastre de a dezvolta noi abilități necesare pentru a face față cu succes provocării care ni s-a pus în cale. Această din urmă ramă îmi place în mod deosebit pentru că este una profund transformatoare. Dacă celelalte două ne ajută să ne îmbogățim perspectiva asupra situațiilor exterioare, aceasta din urmă ne ajută să realizăm o alchimie a interiorului nostru.

Exercițiu

Probați aceste rame în viața voastră și (re)cadrați-vă tablourile din galeria personală. Abia aștept să aud ce ați descoperit.

(Re)cadrarea

Dacă tot m-am oprit la stoici zilele astea mi-am zis hai să scriu și despre (re)cadrare.

(Re)cadrarea este o tehnică îmbrățișată de mai multe curente terapeutice, în speță de terapia cognitivă, dar adevărul este că e o învățătură veche îmbrăcată în haine noi, ca multe altele.

Înainte de a vă spune cu ce se mănâncă aș vrea să fac un scurt preambul fundamentat tot pe ideile stoicilor. Înainte să învățăm cum să lucrăm cu anumite tehnici asupra minții noastre nu strică să știm câte ceva despre cum funcționează ea. Majoritatea oamenilor iau de bun faptul că anumite situații/ persoane/ evenimente le produc reacții emoționale sau comportamentale. Adică, regăsim adesea în vocabularul nostru expresii de tipul: ”M-a enervat pentru că mi-a tăiat calea.”, ”Copilul mă scoate din sărite.”, ”Mi-e frică de câini.” etc

Încă de pe vremea lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu se știa că 

”oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înțeleg/interpretează ei ceea ce li se întâmplă…” Epictet (filozof grec care a trăit între anii 55-135).

Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi nu suntem niciodată în contact direct cu ”realitatea”, ci reacționăm prin anumite stări sau recurgem la anumite comportamente, acțiuni la o imagine pe care ne-am făcut-o despre ”realitatea” cu care ne întâlnim, imagine care este în capul nostru și de multe ori e foarte diferită de ”realitatea” de afară. Pun ”realitatea” în ghilimele pentru că nimeni nu cred că știe care este marea, adevărata realitate, dat fiind că toți operăm doar cu aceste imagini despre realitate create de mintea noastră.

Dacă este să luăm exemplul de mai sus legat de frica de câini, noi nu reacționăm la câinele din fața noastră, ci la ce imagine ne-am format în mintea noastră despre câini, bazată pe trecut, în cazul de față probabil o imagine a unor ființe agresive, gata să ne rupă în bucăți. O altă persoană, cu o altă istorie despre câini, îi poate vedea ca niște ființe drăgălașe și iubitoare și nu simte nicio frică când vede un câine.

De aici ar trebui să decurgă o mare... hai să-i zic grijă, deși cuvântul inițial care mi-a venit a fost smerenie, în raport cu ceea ce susținem sus și tare că ar fi adevărul și dreptatea. Să ne amintim, așadar, că acestea nu sunt decât perspectiva noastră îngustă, măruntă și particulară asupra unei situații/ persoane.

Dacă ar fi după mine, v-aș invita să nu îmbrățișați nicio perspectivă ca marele adevăr, ci să rămâneți cu mintea deschisă și flexibilă la variatele fațete ale lumii bogate și complexe în care trăim.

Și pentru a face legătura cu titlul, aceste perspective sunt asemănate cu niște rame sau cadre pe care le aplicăm situațiilor sau persoanelor schimbând astfel impresia pe care ne-o lasă.

Sunt câteva perspective/cadre mai îndrăgite de către oameni, pe care însă majoritatea le consideră adevărul și dreptatea lor, drept pentru care aceste perspective le ghidează judecățile și acțiunile într-un mod adesea caracterizat drept automat. Iar dacă zic automat, probabil cuvântul ”ghidează” nu-și are loc în propoziția de mai sus. Probabil ar trebui să zic ”determină” sau ”comandă”.

Iată câteva mostre:

• Învinovățirea- ceilalți sunt de vină pentru ceea ce mi s-a întâmplat, au făcut acest lucru intenționat și cu răutate
• Incompetența- ceilalți sunt pur și simplu incapabili să-și facă treaba așa cum ar trebui
• Frustrarea- nu suport ca lucrurile să nu-mi reușească așa cum vreau eu, când vreau eu, cum vreau eu

Vă recunoașteți în ele? Fiecare dintre noi le-a utilizat cu siguranță.

Uneori cadrele acestea sunt orientate spre sine și atunci sună cam așa: ”Eu sunt incapabil să-mi fac treaba așa cum ar trebui, să mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți/ mele despre cum ar trebui să fac lucrurile”

În egală măsură toxic.

Dar să ne amintim că acestea sunt doar niște rame/ cadre pe care am învățat să le aplicăm. Cu siguranță nu sunt singurele care există pe piață. Și, cel mai important, putem aplica altele.

Și doar pentru că o viață am aplicat același tip de ramă tuturor tablourilor din viața mea în virtutea inerției și a convingerii că asta este marea, adevărata ramă, nu înseamnă că trebuie să îmi continuu existența în acest mod. Multe persoane au ajuns să îndrăgească aceste rame, să le considere o emanație autentică a personalității lor. Well, asta este un alt truc pe care mintea îl utilizează asupra noastră. Tot ce are aplicată ștampila ”al meu” (iar noi știm că posesivitatea noastră se extinde nu doar asupra ideilor pe care le avem, ci și asupra obiectelor și, în mod trist, asupra persoanelor din jurul nostru) e ceva de care greu ne desprindem. Resimțim asta ca o pierdere (cel mai degrabă a controlului, adică a siguranței) și nu ne place deloc să pierdem. Avem o aversiune la așa ceva. Așa că ținem cu dinții de toate acestea, chiar dacă ne fac viața un iad. Măcar este răul pe care-l știm.

Exercițiu

Poate fi foarte simplu să vă reîmprospătați colecția de rame, dar pentru a face asta, este nevoie să observați că ramele pe care le-ați utilizat până acum sunt învechite, demodate și chiar dăunătoare pentru galeria personală de tablouri de viață. Așadar, ca un prim pas, observați cu atenție ce rame aplicați momentan.

Într-o postare viitoare vă voi prezenta o colecție nouă din care puteți alege.

Vizualizarea negativă

Probabil majoritatea ați auzit de vizualizare ca tehnică de a aduce viitorul în prezent, de a ne ajuta să ne atingem obiectivele și a ne ține în contact cu ele în fața obstacolelor întâlnite pe drum.

Ei bine, există și tehnica numită vizualizare negativă și nu este ceva de dată recentă, ci ceva ce ne parvine tocmai de la stoici.

Este foarte simplă, dar uimitor de eficientă. Pe scurt, presupune să te gândești cum ar fi dacă viața ta ar fi ceva mai rea decât este acum, dacă s-ar petrece ceva care ți-ar înrăutăți viața. Atenție, ideea nu este să și desfășurăm scenariul în detaliu și să-l trăim în plan imaginar, ci pur și simplu să ne permitem, mai ales atunci când avem o zi mai nashpa să ne imaginăm ca într-un flash cum ar fi dacă viața noastră ar fi mai rea, după care să ne orientăm atenția spre circumstanțele vieții noastre actuale. Încercați și observați ce efecte are.

Există și o explicație științifică pentru eficiența acestei tehnici în efectul ancorării pus în evidență prin niște studii iscusite de Amos Tversky și Daniel Kahneman în 1974. Se pare că informațiile care ajung primele în mintea noastră influențează evaluările ulterioare pe care le facem în procesul luării deciziei. Astfel, o ancoră oferită de flash-urile modurilor în care viața noastră ar putea lua o turnură negativă nedorită ne pot face să ne evaluăm circumstanțele curente în termeni mai favorabili.

Wabi Sabi

Îmi place foarte mult să găsesc concepte din diverse culturi care ne pot oferi perspective profunde asupra vieții. Desigur, pentru că ele sunt născute de o altă cultură este nevoie de un efort de a ne elibera de structurile conceptuale proprii culturii în care ne-am născut pentru a face loc acestui altceva. În ultimă instanță cred că este un proces prin care ne putem redescoperi universalitatea, dar presupune să nu stăm agățați cu dinții de vreo ideologie națională. Unii vor simți că astfel își pot pierde nu doar controlul, ci și identitatea. Pentru mine, însă, este un drum care duce în profunzimile ființei, acolo unde formele particulare de exprimare a spiritului nu s-au născut încă.

Wabi sabi este, în esență, o atitudine în raport cu viața pe care suntem invitați să o cultivăm. Este un concept din cultura japoneză și, pentru a-i pătrunde sensul, diverși autori au ales să vorbească despre fiecare din cei doi termeni separat, mai întâi, pentru ca apoi să dea o noimă alăturării lor. Este nevoie să ne reamintim, însă, că întregul este întotdeauna mai mult decât suma părților.

Așadar, wabi se referă la a găsi frumusețea în simplitate și o bogăție spirituală și o serenitate în detașarea de lumea materială. Wabi implică o liniște care are aerul ridicării deasupra mondenului. Este o acceptare a realității și ceea ce vine odată cu asta; ea ne permite să realizăm faptul că oricare ar fi situația, există o frumusețe care se ascunde undeva în ea.

Wabi descrie sentimentul generat de recunoașterea frumuseții în simplitate. Este senzația unei mulțumiri găsite departe de lumea materialistă. În cele din urmă, wabi este un mindset care apreciază smerenia, simplitatea și frugalitatea ca rute spre liniște și mulțumire. Esența lui wabi este profund conectată cu ideea acceptării faptului că adevăratele noastre nevoi sunt simple și cu a fi modest și recunoscător pentru frumusețea care există acolo unde suntem.

În schimb sabi se referă mai degrabă la trecerea timpului, la faptul că toate lucrurile cresc și apoi se descompun și la modul în care trecerea timpului alterează natura vizuală a acelor lucruri. Cuvântul sabi se referă la frumusețea profundă și calmă care emerge odată cu trecerea timpului. Vizual recunoaștem acest lucru ca patina, ca semnele antichității. Sabi este o condiție creată de timp, nu de mâna omului, este eleganța rafinată a vârstei, este frumusețea care se revelează în procesele utilizării și descompunerii.

În concluzie, conceptul de wabi sabi este profund conectat cu tipul de frumusețe care ne reamintește de natura trecătoare a vieții: toate lucrurile, incluzând aici viața însăși, sunt nepermanente, incomplete și imperfecte. Imperfecțiunea este starea naturală a tuturor lucrurilor, inclusiv a noastră.

Și pentru că sunt adepta fermă a implementării ”teoriilor” ca o condiție sine qua non pentru a da viață informațiilor pe care le deținem vă invit să descoperiți în ce fel puteți cultiva această atitudine în viața voastră  sau poate să remarcați, cu surprindere, în ce modalități acest concept este deja parte din viața voastră fără să fi știut acest lucru.

Vă dau un exemplu din viața mea:

Fierul de călcat al bunicii mele

Cum să facem față înțelept incertitudinii

Incertitudinea este dificil de tolerat, știm cu toții asta, și pentru a scăpa de ea suntem dispuși să acceptăm ”sugestii”, interpretări și teorii cusute cu ață albă doar pentru a căpăta un iz de sentiment de siguranță și control. Așa cum scriam într-o postare anterioară, atunci când creierul nostru nu reușește să obțină controlul cognitiv, recurge la controlul perceptiv, asigurându-și iluzia controlului prin distorsionarea realității.

Dar aceasta nu este musai calea pe care vrem să o luăm în confruntarea cu incertitudinea, deși avem mecanismele pentru a realiza asta încorporate în hardul nostru.

Kelly McGonigal, profesor la Stanford University, ne propune o abordare în 3 pași care ne oferă mai mult spațiu mental și emoțional pentru a integra incertitudinea (care este inerentă lumii în care trăim oricum) și a ne oferi opțiuni mai sănătoase în acest tip de situații dominate de incertitudine cu care ne vom întâlni vrem, nu vrem:

Pasul #1 Afirmă identitatea care este provocată (challenged) în această situație (ex. părinte bun, partener bun, manager eficient etc)

Situațiile caracterizate de incertitudine mare riscă să ne pună în lumină dificultățile sau chiar incompetența de a le face față, iar acest lucru este cel care ne face să alergăm după o structură, o siguranță care să ne ghideze un răspuns ”corect”.

Pasul #2 Recunoaște care sunt dificultățile asociate (ex. a simți emoțiile negative, a evita durerea, a fi copleșit sau chiar paralizat și incapabil de a purcede spre un curs de acțiune)

Oferă-ți acel spațiu plin de compasiune în care să poți recunoaște aceste lucruri fără rușine și vinovăție, să-ți accepți umanitatea și neputința fără să vrei să le ascunzi cu orice preț. Dacă e după mine aș zice că acesta e cel mai dificil lucru de făcut pentru majoritatea oamenilor: a intra în contact cu propria vulnerabilitate fără să activăm instant scuturi defensive și fațade de competență și putere. Totuși este o condiție sine qua non pentru a ajunge să ne ocupăm de adevăratele probleme și nu de problemele ”sinelui fals”.

Pasul #3 Comută de la (nevoia de) control la alegere

Acest pas mi se pare extraordinar pentru că ne orientează de la a ne supune (unei interpretări, unui așa-zis lider care să ne scoată din rahat, unei teorii salvatoare etc) din frică, spre posibilitatea de a alege cum să răspundem (adică responsabilitate și libertate).

Ne putem ghida în acest proces după câteva întrebări:

Ce pot alege în această situație?

Ce doresc să aduc în această situație?

Ce persoană vreau să fiu în această situație?

Cu alte cuvinte cum pot alege un răspuns la această situație care să reflecte scopurile, valorile mele, să susțină relațiile care sunt importante pentru mine, în timp ce realizez, cu înțelepciune, că sunt lucruri dincolo de capacitatea mea de acțiune și înțelegere, iar în fața acestor lucruri nu pot decât să-mi recunosc micimea. Adică, așa cum spune Kelly McGonigal: pot face tot ce-mi stă în putință, dar nu pot face totul.

Cum de-au înflorit teoriile conspirației în ultima vreme

Well, chiar există o explicație destul de simplă, deși va fi inconvenientă pentru mulți. Citind ieri din cartea lui Roy F. Baumeister despre sensuri ale vieții, mi-a atras atenția un subcapitol numit funcții ale sensului. Adică, de ce avem nevoia de a da sens, de ce facem asta? Iar prima funcție despre care vorbește autorul este controlul mediului fizic și social. Cu alte cuvinte, dăm sens lucrurilor pentru că asta ne ajută să înțelegem lumea în care trăim și să facem predicții despre evoluția lucrurilor așa încât să ne adaptăm mai bine.

Până aici nimic problematic. E important să ne putem mișca bine prin lume, să navigăm eficient prin diferite contexte fizice sau sociale.

Doar că apoi am dat peste un articol scris de Jennifer Whitson și Adam Galinsky în 2008 și publicat în revista Science și următorul paragraf:

”Experiencing a loss of control led participants to desire more structure and to perceive illusory patterns. The need to be and feel in control is so strong that individuals will produce a pattern from noise to return the world to a predictable place.”

***

”Experiențierea pierderii controlului i-a făcut pe participanți să își dorească mai multă structură și să perceapă tipare iluzorii. Nevoia de a fi și a se simți în control este atât de puternică încât oamenii vor produce tipare din zgomot pentru a putea face din nou lumea predictibilă.”

Creierul nu suportă incertitudinea. Acolo unde nu va putea obține sentimentul controlului în mod obiectiv (și în vremurile acestea este mai mult ca oricând foarte greu de făcut asta), va încerca să obțină controlul perceptiv: va vedea coerență și sens și dacă nu poate fi vorba de așa ceva.

Sam Harris- Trezirea

Pe lângă asigurarea supraviețuirii noastre, civilizația este o mașinărie uriașă inventată de mintea umană pentru a-i ajusta propriile stări. (...) Se pare că în cea mai mare parte a timpului ne clătinăm între a vrea și a nu vrea. Astfel, se pune întrebarea firească: se reduce viața doar la atât? Am putea să ne simțim oare mai bine (în orice sens al lui mai bine) decât obișnuim să ne simțim? Este posibil să găsim împlinire de durată în pofida inevitabilității schimbării?

Viața spirituală începe cu bănuiala că răspunsul ar putea fi afirmativ.

Mitul celor 21 de zile pentru formarea unui obicei

Am citit în foarte multe surse această referință la 21 de zile pentru formarea unui obicei, însă, după studii se pare că este un mit a cărui origine este într-o carte de self-help din anul 1971 scrisă de Maxwell Maltz intitulată Psycho-cybernetics. Cele 21 de zile se pare că au rezultat din observațiile acestuia asupra timpului necesar unor persoane care au suferit amputări pentru a se adapta la pierderea unui membru și au fost generalizate ca fiind o lege a formării obiceiurilor.

Sunt puține studii care să fi investigat acest lucru, însă un studiu publicat în 2010 a găsit că este nevoie de 18 până la 254 de zile pentru ca oamenii să-și formeze un obicei nou, existând o mare varianță între oameni. 

Totuși, chiar dacă este un mit, convingerea că durează doar atât poate fi benignă sau îi poate ajuta pe unii oameni mai ales că este mai ușor să ne angajăm că facem ceva pentru o anumită bucată mai mică de timp. Ceea ce îi mai poate ajuta pe oameni este convingerea că va fi greu doar în acest 21 de zile de la început pentru că acest lucru are efecte pozitive asupra puterii voinței, conform acestui studiu.

O minte care umblă pe arătură este o minte nefericită

Sursă: https://www.wallpaperflare.com/

Azi mi-am adus aminte de acest studiu realizat de Matthew A. Killingsworth și Daniel T. Gilbert în 2010. Spre deosebire de alte ființe, oamenii își petrec mult timp gândindu-se la cu totul altceva decât ceea ce se petrece la momentul prezent în jur, contemplând fie trecutul, fie ce s-ar putea petrece în viitor sau pur și simplu lucruri care există doar în imaginația lor. Se pare că acest tip de gândire ”independentă se stimuli” sau ”mintea călătoare” este modul de operare implicit al minții. Deși această abilitate este o achiziție remarcabilă care permite oamenilor să învețe, să raționeze sau să facă planuri, vine cu un preț la nivel emoțional. 

Matthew A. Killingsworth și Daniel T. Gilbert s-au gândit la o metodologie iscusită pentru a proba experiența oamenilor într-un context ecologic contactând participanții la studiul lor în timp ce erau angajați în anumite activități pentru a le adresa întrebări despre gândurile, emoțiile și acțiunile care se derulau în viața lor în acel moment. Au realizat acest lucru cu ajutorul unei aplicații pe telefon care le solicita acestora la momente variate să răspundă la întrebările menționate mai sus. 

Rezultatele sunt intrigante:

• Mintea celor 2250 de participanți era într-un procent de 46,9% altundeva decât la sarcina în care erau implicați participanții în acel moment. 
• Natura activității se pare că nu influența măsura în care mintea lor era sau nu pe arătură.
• Oamenii erau mult mai puțin fericiți atunci când mintea lor era în altă parte, iar acest lucru era valabil în toate tipurile de activități inclusiv cele mai puțin plăcute și chiar dacă mintea era purtată spre subiecte plăcute.
• Deși se știe că stările emoționale negative pot fi la rădăcina tendinței minții de a zbura în altă parte, din datele acestui studiu reiese că direcția cauzalității ar fi inversă, adică tendința minții de a zbura în altă parte este mai degrabă cauza, nu doar consecința nefericirii.
• Ce gândeau oamenii este un predictor mai bun al fericirii lor decât ce făceau oamenii, aceste variabile fiind considerate de autori ca influențe independente asupra fericirii.

Călugării, femeia și râul, o poveste Zen

Într-o zi un călugăr Buddhist și maestrul acestuia se întorceau dintr-o călătorie și în drumul lor spre mănăstire au ajuns la un râu pe care trebuiau să-l treacă. Pe malul râului se afla o femeie care era înspăimântată de curenții puternici ai râului, neîndrăznind să treacă pe malul celălalt.

Maestrul s-a oferit să o ajute, a luat-o în brațe și a trecut-o râul.

Ucenicul maestrului l-a privit cu uimire în timp ce ducea femeia în brațe și tot drumul până la mănăstire s-a tot gândit la ce a făcut maestrul.

La un moment dat nu s-a mai putut stăpâni și l-a întrebat:

”Cum de ai luat femeia aceea în brațe? Un călugăr nu ar trebui să pună mâna pe o femeie!”

Maestrul i-a răspuns:

”Eu am lăsat femeia la râu. Tu de ce o duci încă cu tine?”

Sursă: https://www.pxfuel.com/

Pentru ca să faci ceva, de exemplu o schimbare, trebuie să te apuci întâi

Cred că ne sunt familiare tuturor expresiile: ”De mâine.”/ ”De luni”. Spunem asta ca și când eu cel de luni aș fi această ființă superioară, care are tot ce n-are eu cel de azi pentru a se apuca de treabă.

Punem pe seama eului nostru din viitor niște așteptări cu care nu îndrăznim să investim eul nostru cel de azi: curaj, perseverență, rezistență, scopuri pe termen lung, toleranță la frustrare etc. Dar eu cel de luni, nu voi fi atât de diferit de eu cel de azi! Și uite așa acel mâine, acel ”tomorrow”, never comes.

Nici nu ar fi așa de rău dacă am putea spune ca și Scarlet ”I’ll think about that tomorrow.” Adică să alocăm niște sarcini zilei de mâine așa încât azi să ne putem bucura de o zi doar pentru noi. Amânarea la care mă refer eu însă sau procrastinarea în termeni psihologici nu e nici pe departe așa ceva. Pentru că în timp ce procrastinăm nu ne prea bucurăm de nimic. Dimpotrivă, se pare că apăsarea și emoțiile negative din timpul procrastinării sunt mult mai dureroase decât ce am simți dacă ne-am apuca efectiv de ceea ce avem de făcut.

Așadar, miza este tot pe noi cei de azi să purcedem.

Cred că mai sunt cel puțin două lucruri care țin oamenii pe loc în acest punct.

#1 Mulți așteaptă să le vină cheful- iar cheful este de multe ori un fel de fata morgana. Adevărul este că de cele mai multe ori este valabil și în acest caz ceea ce se spune despre mâncare: ”Pofta vine mâncând!”.

#2 Mulți așteaptă să le treacă frica- frica este cu noi ori de câte ori facem un plonjeu în afara zonei de confort, deci nu are cum să treacă; este însăși semnul că suntem în viață, că ne dezvoltăm, că ne depășim niște limite.

Dacă vă aflați în situația #1 sau #2, nu mai așteptați. Just do it! cum zice reclama.

Sursa: Pixabay

Tehnica #1

O modalitate prin care putem să ne facem treaba mai ușoară este ceea ce se numește în psihologie chunking. Adică, putem fragmenta ceea ce avem de făcut în bucățele atât de mici încât să nici nu simțim că depunem cine știe ce efort pentru a face ceea ce ne-am propus.

Exemple:

·         Citește o pagină seara, înainte de culcare

·         Meditează timp de 1 minut dimineața

·         Fă o genuflexiune.

Unii vorbesc de ”Regula celor 2 minute”: când începi ceva nou, n-ar trebui să-ți propui acțiuni care să dureze mai mult de 2 minute, ideea de bază fiind că o dată ce te pornești este mai ușor să continui. Plus, e greu să spui că nu ai 2 minute ca să faci ceva ușor.

Schimbările minuscule și valea plângerii

Azi am cugetat la două concepte interesante de știut înainte de a ne apuca să facem schimbări.

Primul este că de fapt nu trebuie să facem marea cu sarea pentru a obține rezultate. Când ne apucăm de ceva prea voinicește, șansele sunt mari să nu ne țină. Mai realizabile sunt schimbările pe care le introducem progresiv, dar sustenabil, adică în pași mici, minusculi chiar.

Mai ales că dacă este un lucru foarte mic nu prea putem găsi argumente să nu-l facem. Adică din clasicele scuze: bani, timp, energie.

Dar chiar și un lucru foarte mic, realizat consecvent poate avea impact. Iată ce zice matematica, conform lui James Clear:

1% declin în fiecare zi timp de un an: 0,99³⁶⁵=00,33

1% îmbunătățire în fiecare zi timp de un an: 1,01³⁶⁵=37,78

Și pentru cei care procesează mai bine vizual, un grafic:

Asta ar fi primul lucru. Cugetați și voi în ce măsură e sau nu rentabil să faceți o schimbare, o îmbunătățire minusculă a unui aspect al vieții în mod consecvent.

Al doilea lucru este ceva ce ne-ar putea ajuta să susținem schimbarea în timp.

Atunci când ne apucăm de o schimbare în pași mici, la început nu se vede nimic. Și asta poate fi foarte descumpănitor pentru cei care sunt axați pe obținerea de rezultate imediate. Poate părea chiar că strategia nu funcționează și am fi tentați să abandonăm.

Nu clacați totuși. Căci iată cum arată ce ne imaginăm noi că se petrece când ne punem pe schimbări, adică faptul că lucrurile vor merge șnur și ca o ghiulea vom ateriza în linie dreaptă la țintă. În realitate, de cele mai multe ori trebuie să trecem prin ceea ce James Clear numește ”valea dezamăgirii”. Parcă îmi place mai mult ”valea plângerii” în limba română. Momentele acelea în care parcă nimic nu se arată, totul pare degeaba, cam cum se vede în graficul de mai jos.

 

Dacă nu depășim momentul ”valea plângerii”, povestea se termină înainte de a începe.

Cugetați și la asta atunci când vă vine să ”call it quits”, adică să renunțați.

Business-ul schimbării- Obiceiurile ca ”dovezi” pentru ceea ce credem că suntem

Convingerile pe care le avem despre noi înșine tind să ne influențeze comportamentul pe termen lung. Poate că ne putem mobiliza să mâncăm sănătos o vreme sau să ne ducem la sală, dar dacă nu ne definim pe noi înșine ca persoane care se alimentează sănătos și care sunt active, fac mișcare, va fi foarte greu să ne ținem de ceva a la long.

James Clear, autorul cărții Atomic Habits vorbește despre 3 nivele ale schimbării:

#1 schimbarea rezultatelor

#2 schimbarea proceselor

#3 schimbarea identității.

 

Tot el spune că majoritatea oamenilor se concentrează pe scopuri bazate pe rezultate cum ar fi ”Vreau să slăbesc 10 kg.” sau ”Vreau să scriu o carte.” Dar acestea sunt schimbări de suprafață.

Rădăcina schimbării comportamentului și a construirii de obiceiuri mai bune este identitatea noastră (ce fel de persoană credem că suntem).

Este important să ne amintim că nu ne-am născut cu convingerile pe care le avem acum, ci le-am căpătat pe parcursul vieții de la cei din jur sau din propriile concluzii pe care le-am tras din diverse experiențe. Aceste convingeri se perpetuează pentru că avem anumite obiceiuri de a face lucrurile care produc anumite rezultate pe care noi le luăm drept ”dovezi” că suntem așa cum credem că suntem. Cu cât mai mult repetăm un anumit comportament, cu atât mai mult ne întărim identitatea asociată cu acel comportament.

Sigur, mai sunt și alți factori care ne influențează identitatea, însă obiceiurile sunt unul din cei mai importanți în virtutea frecvenței lor. Fiecare experiență prin care trecem are capacitatea de a ne modifica identitatea, dar cu siguranță nu ne credem mari sportivi doar pentru că alergăm în weekend. Cu o floare nu se face primăvară, evident. Dar dacă alergatul devine ceva ce faci cu o oarecare frecvență, încep să se acumuleze ”dovezi” din ce în ce mai multe că ești o persoană sportivă.

Astfel, fiecare acțiune pe care o facem poate fi o cărămidă pe care o punem la edificiul identității noastre, a persoanei care vrem să devenim. James Clear spune că fiecare obicei pe care îl avem sau vrem să îl creăm este un fel de sugestie despre ceea ce am putea fi.

Faptul că practicăm ceva cu consecvență astfel încât să devină o rutină ne mai oferă și altceva: încredere în capacitatea noastră de a realiza aceste lucruri. De îndată ce se adună mai multe ”dovezi”, povestea pe care ne-o spunem despre cine suntem începe să se schimbe.

Din păcate este valabil atât în privința obiceiurilor bune, cât și a celor rele.

Exercițiu

Așadar, luați-vă 10-15 minute în fiecare zi pentru a vă gândi și a nota într-un jurnal ce fel de persoană vreți să fiți. Vedem apoi cum o vom crea 😄.

Business-ul schimbării #Introducere

Cred că cea mai frecventă întrebare care mi-a fost pusă la cursurile sau workshopurile pe care le-am ținut a fost: ”Dumneavoastră chiar credeți că oamenii se pot schimba?”

Pare o întrebare simplă care solicită doar o opinie legată de ceva, dar pentru mine a ajuns să fie o întrebare care chestionează întregul fundament a ceea ce fac. Păi, frate, eu sunt in the business of changing people. Dacă oamenii nu se pot schimba, I’m in big trouble.

Da, cred că oamenii se pot schimba. Dar mai cred și că unele schimbări sunt mai ușor de făcut decât altele, că trebuie să știi anumite lucruri despre ce se poate schimba și ce nu și în egală măsură despre cum ne putem schimba, adică ce strategii funcționează și ce strategii, deși păreau o idee bună când au fost propuse s-au dovedit a nu da rezultatele scontate, ba chiar a fi contraproductive.

Cred asta pentru că eu am reușit să fac schimbări la mine și am o armată de mentori pe care-i urmăresc și a căror poveste de viață este o poveste despre cum să-ți iei viața în mâini și să o trăiești din plin. Știu și că mulți oameni sunt departe de a trăi visul vieții lor și sunt multe motive pentru care se petrece asta.

Sursă: https://www.pikist.com/

Blogul meu este jurnalul călătoriilor mele prin domeniile științei și ale inspirației și scopul meu este să dau mai departe ceea ce mi se pare util, interesant, validat de studii și de experiență, ceea ce am încercat și m-a ajutat pe mine. Nu am crezut niciodată că există o soluție magică pe care ar putea-o deține cineva- sunt multe soluții, nu toate funcționează pentru toată lumea. Dacă ar fi fost una singură am fi aflat deja de ea și am fi fost toți acolo unde dorim să fim. Dar cred că este responsabilitatea fiecăruia să caute și să probeze ce funcționează pentru propria persoană. Nu vă recomand tehnici pe care să le practicați o dată, de două ori sau de zece ori, vă recomand idei cu ajutorul cărora să vă construiți un mod de a fi și de a trăi care vă coafează, vorba aceea.

Tocmai de aceea trebuie să vă spun din capul locului că dacă vreți cu adevărat să faceți o schimbare nivelul de la care trebuie pornit este acela al identității voastre.

Eu am descoperit acest lucru în urmă cu mai bine de 15 ani când m-am lăsat de fumat fiind un fumător înrăit timp de mai bine de 10 ani înainte. Din fericire, am dat peste o casetă (Vă mai amintiți casetele?! Doamne, cât de departe suntem acum de vremurile acelea!) în care erau propuse mai multe exerciții printre care unul a fost de mare impact pentru mine. Pe scurt ideea de bază a exercițiului era așa: dacă vrei să te lași de fumat, trebuie să devii un nefumător. Normal, nu? Dacă nu fumezi ești nefumător sau?! De fapt nu. Multe persoane care încearcă să se lase de fumat sunt un fel de fumători la dietă. Niște fumători care încearcă să se comporte diferit de ceea ce sunt. Foarte greu, aproape imposibil. Nu poți să o ții așa prea mult. Motiv pentru care multe încercări de acest gen eșuează.

Strategia care a dat roade la mine (și la mulți alții din câte am citit ulterior) este să îți schimbi concepția despre tine, despre cine ești și să te identifici de acum înainte ca nefumător.

Dificultatea aici este legată e rigiditatea cu care ne raportăm la identitatea noastră. Nu degeaba se spune că cea mai puternică adicție pe care o avem este cea legată de cine credem că suntem. Este adevărat unele aspecte ale noastre sunt mai stabile decât altele. Dar obiceiurile nu intră în categoria lucrurilor pe care nu le putem schimba.

Aud frecvent la clienții mei faptul că atunci când practică ceva diferit, acel lucru li se pare străin de ei, parcă nu ar fi sinele lor autentic. Apoi, nici lucrurile pe care le catalogăm ca sinele nostru autentic, de bază obiceiurile pe care le-am practicat cu mai multă sârguință de-a lungul vieții, nu sunt neapărat sinele nostru autentic. Toate acestea nu sunt decât moduri de a fi configurate ca aspecte ale identității noastre prin repetiție. Chiar dacă așa ai făcut ceva toată viața nu înseamnă că așa ești sau că doar așa poți funcționa. Desigur este mai ușor să rămânem consecvenți obiceiurilor deja formate pentru că ele se derulează deja automat, cu un efort minim. În schimb pentru a adopta un obicei diferit este nevoie să punem mai întâi osul, să investim timp și efort până ce trece și acesta în sarcina pilotului automat. Dar dacă vrem o schimbare durabilă, cam asta este calea.

Exercițiu

Caută să identifici la tine toate acele aspecte ale tale despre care ai convingerea că nu pot fi schimbate. Chestionează status quo-ul. Întreabă-te dacă lucrurile stau chiar așa sau dimpotrivă, sunt doar niște obiceiuri solidificate în tine prin puterea obișnuinței.

În articolele viitoare vă voi da câteva ponturi despre cum putem să facem schimbări de durată bazate pe studiile și experiența celor care s-au spetit să priceapă de ce este atât de greu să ne schimbăm uneori, ce au făcut cei care au reușit să facă asta și ce este contraproductiv. Keep in touch!