Cele 4 ”grații” #2

Queen of diamonds

(needs a king to build her house of cards)

~I am a queen! Surrender to me and you will feel like a king[1]~

Jim Carrey

Foto credit: www.pinterest.com

 Istoria socială a omului a început odată cu trecerea sa de la o stare de unitate cu natura spre conștiința faptului că el este o entitate separată de natura înconjurătoare și de ceilalți oameni. Procesul intens al desprinderii individului de legăturile sale originale, numit ”individuație” pare că a atins apogeul în epoca modernă.

Copilul se naște atunci când nu mai este una cu mama sa și devine o entitate separată de ea. Totuși, cu toate că această separație biologică este începutul existenței umane individuale, copilul rămâne, din punct de vedere funcțional, una cu mama lui pentru o perioadă lungă de timp.

În măsura în care individul, vorbind la modul figurat, încă nu s-a desprins complet de cordonul ombilical care îl leagă de lumea exterioară, nu este liber; dar aceste legături îi oferă siguranță și un sentiment de apartenență, de înrădăcinare undeva. Fromm numește aceste legături care există înainte ca procesul de individuație să ducă la apariția completă a individului, ”legături originare” (primary ties). Ele sunt organice în sensul în care sunt o parte a dezvoltării normale a omului; implică o lipsă de individualitate, dar, de asemenea, oferă individului siguranță și orientare. Ele sunt legăturile care unesc copilul cu mama lui, pe membrul unei comunități primitive de clanul lui și cu natura sau pe omul medieval cu biserica și cu casta lui socială. Odată ce este atinsă faza individuației complete și individul este eliberat de aceste legături originale, el este confruntat cu o nouă problemă: de a se orienta și a se înrădăcina în lume, de a obține securitatea în alte moduri decât acelea caracteristice existenței sale preindividualiste. Libertatea are acum un înțeles diferit de cel pe care-l avea înainte de a se atinge acest stadiu al evoluției.

Procesul de individuație este favorizat de cel al educației. Acest proces implică o seamă de frustrări și interdicții care transformă rolul mamei în acela al unei persoane cu obiective diferite care intră în conflict cu dorințele copilului și deseori în acela al unei persoane periculoase și ostile. Acest antagosnism, care este o parte a procesului educațional, chiar dacă nu e câtuși de puțin singurul, este un factor important al ascuțirii distincției dintre ”eu” și ”tu”.

Trec câteva luni de la naștere până când copilul recunoaște altă persoană ca atare și poate reacționa cu un zâmbet și e nevoie de ani pentru ca el să înceteze să se mai confunde pe sine cu universul. Până atunci el manifestă genul specific de egocentrism tipic copiilor, un egocentrism care nu exclude tandrețea și interesul pentru ceilalți, chiar dacă ”ceilalți” încă nu sunt percepuți în mod clar ca fiind separați de el însuși. Pentru același motiv încrederea copilului în autoritate, în acești primi ani, are de asemenea o semnificație diferită de încrederea în autoritate de mai târziu. Părinții sau orice altă autoritate nu sunt priviți ca entitate separată în mod fundamental; ei fac parte din universul copilului, iar acest univers face încă parte din copil; prin urmare supunerea față de ei are o natură diferită de tipul de supunere care există între doi indivizi separați în mod real.

Cu cât copilul crește și în măsura în care legăturile originare sunt tăiate, cu atât caută mai mult libertatea și independența.

Procesul individuației are două aspecte: unul este acela că copilul devine mai puternic din punct de vedere fizic, emoțional și mental, iar aceste sfere devin mai integrate, dezvoltându-se o structură organizată dirijată de voința și rațiunea individului (eu); astfel o parte a procesului de creștere a individuației este dezvoltarea forței eului (self-strength). Limitele creșterii individuației și ale eului sunt date în parte de condițiile individuale, dar în primul rând de condițiile sociale- fiecare societate fiind caracterizată de un anumit nivel de individuație peste care individul normal nu poate trece.

Dacă fiecare pas în direcția separării și a individuației ar fi dublat de creșterea corespunzătoare a eului, dezvoltarea copilului ar fi armonioasă. Dar asta nu se întâmplă. Pe când procesul individuației are loc de la sine, creșterea eului, din anumite motive individuale și sociale este stânjenită. Nesincronizarea celor două tendințe are drept urmare un sentiment insuportabil de izolare și neputință, iar acesta, la rândul său, determină niște mecanisme psihice de evadare.

Astfel apar impulsurile de a renunța la individualitate, de a înfrânge sentimentul de singurătate și neputință prin aprofundarea completă în lumea exterioară. Aceste impulsuri și noile legături care se ivesc din ele nu sunt identice cu legăturile originare care au fost tăiate în chiar procesul de dezvoltare. După cum din punct de vedere fizic, un copil nu se mai poate întoarce în uterul mamei, tot astfel, din punct de vedere psihic, el nu poate niciodată să inverseze procesul de individuație. Încercările de acest fel capătă în mod necesar trăsăturile supunerii, în care contradicția fundamentală dintre autoritate și copilul care i se supune nu este niciodată eliminată. În mod conștient copilul se poate simți în siguranță și satisfăcut, dar inconștient el realizează că prețul pe care-l plătește este renunțarea la forța și integritatea eului său. Astfel, rezultatul supunerii este chiar contrariul a ceea ce ar fi trebuit să fie; supunerea sporește insecuritatea copilului și, în același timp, creează ostilitate și spirit de revoltă, care este mai de temut deoarece este îndreptat tocmai împotriva persoanei față de care copilul a rămas- sau devine- dependent.

Atât tendințele sadice, cât și cele masochiste caută să ajute individul să scape de sentimentul insuportabil al neputinței și insignifianței; aceste sentimente nu sunt întotdeauna conștiente, fiind de multe ori ascunse sub sentimente compensatoare de eminență și perfecțiune. Individul nu mai poate suporta povara acestui eu dorind să scape cu orice preț de el.

Tendințele masochiste au un singur scop: de a se descotorosi de eul individual, de a se pierde pe sine, de a scăpa de povara libertății. Dacă reduc eul meu la nimic, dacă pot învinge conștiința izolării mele ca individ, aș putea scăpa de conflictul dintre dorința de a fi independent și puternicul sentiment de insignifianță.

Anihilarea eului individual este doar o latură a tendințelor masochiste. Cealaltă este încercarea de a deveni parte a unui întreg mai mare și mai puternic din afara propriei persoane, de a se confunda cu el și de a participa la el. Persoana masochistă, fie că stăpânul ei este o autoritate exterioară, fie că și-a interiorizat stăpânul, acesta fiind propria conștiință sau o compulsie psihică, este scutită de a lua decizii, de responsabilitatea finală pentru soarta eului său, de îndoiala referitoare la ce decizie să ia, îndoiala asupra sensului vieții sau identității sale (inconfortabilul efort de a fi ea însăși).

 

Dorința de a provoca durere altora nu constituie esența tendințelor sadice. Impulsul lor esențial este de a avea putere totală asupra altei persoane, de a o transforma într-un obiect neajutorat al voinței lor, de a deveni stăpânul lor absolut, de a deveni Dumnezeul lor, de a face cu ea orice le place. Umilirea și înrobirea persoanei nu sunt decât mijloace pentru atingerea acestui scop. Cel mai radical scop rămâne acela de a face persoana să sufere deoarece nu există putere mai mare asupra altei persoane decât aceea de a-i provoca durere, de a o forța să treacă prin suferință fără a fi capabilă să se apere. Esența sadismului este plăcerea dominării totale a altei persoane.

Atât masochismul, cât și sadismul sunt rezultate ale unei singure nevoi fundamentale: incapacitatea de a suporta izolarea și slăbiciunea propriului eu. Țelul care stă la baza ambelor este simbioza- uniunea unui eu individual cu alt eu (sau cu orice altă putere exterioară propriului eu) în asemenea mod încât fiecare să-și piardă integritatea propriului eu și fiecare să devină dependent de celălalt. În loc să-și caute securitatea lăsându-se devorat, sadicul și-o câștigă prin devorarea altcuiva. Masochistul se dizolvă într-o putere exterioară, sadicul se sporește pe sine, făcându-l pe altul parte din el, câștigându-și astfel forța care-i lipsește individual.

În ceea ce privește sadismul, setea de putere nu își are rădăcinile în forță, ci în slăbiciune. Este expresia incapacității eului individual de a sta singur și de a trăi. Este încercarea disperată de a câștiga forță secundară acolo unde forța autentică lipsește.

Conceptul de putere (power) are un dublu înțeles:

1.      exercitarea puterii asupra cuiva (dominație);

2.      posedarea puterii de a face ceva, de a fi capabil, de a fi potent (potență).

Impotența (nu doar în sfera sexuală) duce la dorința de a domina. În măsura în care un individ este potent, adică este capabil să-și realizeze potențialitățile pe baza libertății și integrității eului său, el nu are nevoie să domine și îi lipsește setea de putere.

Sado-masochismul este adesea confundat cu dragostea. O atitudine de completă negare de sine de dragul altei persoane și renunțarea la propriile drepturi și pretenții în favoarea altei persoane (sacrificiul personal) au fost lăudate ca expresii ale ”marii iubiri”. De fapt acestea își au rădăcinile în nevoia sado-masochistă de simbioză.

Dragostea este mai degrabă raportarea activă la esența unei persoane pe baza independenței și integrității ambilor. Iubirea se bazează pe egalitate și libertate; dacă se bazează pe subordonare și pe pierderea integrității unuia din parteneri este dependență sado-masochistă.

 (spicuiri din Frica de libertate de Erich Fromm)

Foto credit: dreesc.wordpress.com

            ”Indiferent cât de apropiat mă simt de altcineva în final între noi doi rămâne o prăpastie de netrecut; fiecare dintre noi intră în existență singur și trebuie să plece singur. Conflictul existențial în acest caz constă în tensiunea dintre conștientizarea izolării noastre absolute și dorința noastră de a face parte dintr-un întreg mai mare decât noi.” Irvin Yalom

Yalom vorbește despre nimicul care există în centrul existenței, iar în fața acestui nimic, nimic și nimeni nu ne poate ajuta. Atunci când conștientizăm acest nimic, fie odată cu conștientizarea morții, libertății sau din cauza unui eveniment catastrofic în care tot ce consideram sigur și predictibil, permanent, prețios sau bun dispare brusc, facem cunoștință cu izolarea existențială în deplinătatea ei.

Creșterea este un proces de separare, individualizare, a fi tu însuți, a deveni independent, a trece de la dependența fizică de mamă la dependența emoțională și fizică de alți adulți, la a-ți stabili granițele. A nu te separa, înseamnă a nu crește, dar dificultatea separării și a creșterii este că va trebui să ne confruntăm cu izolarea.

Starea nesatisfăcătoare de existență fuzionată sau emergența prea timpurie sau prea timidă îl poate lăsa pe individ nepregătit în fața izolării inerente existenței autonome.

În fața acestei izolări existențiale absolute oamenii caută disperați căi de apărare. 

Dilema fuziune-izolare este una din sarcinile majore de dezvoltare.

Fuziunea (sau negarea izolării) este un fenomen comun în relații care eradichează anxietatea într-o manieră radicală- eliminând conștientizarea sinelui. Persoana care s-a îndrăgostit și care este într-o stare sublimă de fuziune, nu se mai angajează în procesul de auto-reflecție, deoarece eul singuratic care își punea întrebări (și anxietatea de izolare care-l acompaniază) s-au dizolvat în noi. Astfel, persoana scapă de anxietate, dar se pierde pe sine.

În acest sens, persoana nu este cu altcineva, ci utilizează cealaltă persoană ca instrument ce servește o funcție, prin urmare, aceasta nu are cum să fie o relație reciproc satisfăcătoare. Nu este decât o formă de alianță distorsionată care împiedică creșterea și evocă vinovăția existențială. Persoana se orientează spre exterior nu pentru că așa dorește, ci pentru că nu poate să nu o facă. Relația care rezultă astfel, este bazată pe supraviețuire nu pe creștere și evoluție. A renunța la o stare de fuziune interpersonală presupune confruntarea cu izolarea existențială cu toată anxietatea și neputința asociată ei.

Persoanele motivate de creștere, după Maslow (1968) sunt mai puțin dependente, mai puțin obligate altora, au mai puțină nevoie de lauda și afecțiunea altor persoane, mai puțin anxioase să primească onoruri, prestigiu și recompense. Persoanele motivate de deficiență se relaționează cu ceilalți din punct de vedere al utilității acestora. Iubirea este transformată într-o tranzacție.

Yalom consideră că există o serie de modalități prin care oamenii se apără împotriva izolării existențiale și patologiei asociate acesteia:

Căutarea constantă a iubirii- căutând iubirea persoana nevrotică fuge de sentimentul abia perceput al izolării și golul din centrul ființei ei; această soluție este sortită eșecului pentru că se adresează problemei greșite- persoana consideră că este implicată, însă în realitate ea este cea incapabilă de a iubi.

Existența doar în ochii altora- dacă cineva nu se poate afirma pe sine, atunci are constant nevoie de afirmare din partea altora pentru a se simți în viață; astfel devine obiectul altora fără a simți vreodată în întregime cunoscut de ceilalți.

Îndurarea unor relații nesatisfăcătoare- teroarea de a fi singur este mai greu de suportat decât îndurarea unor relații nesatisfăcătoare; oamenii își sacrifică fericirea pentru iluzia apartenenței la un cuplu sau la altceva.

Salvatorul ultim- există o suprapunere între ideea de a scăpa de izolare prin fuziunea cu o relație și conceptul scăpării de teroarea morții prin credința și imersiunea în ideea unui salvator ultim. Ceea ce au în comun este imersiunea într-o religie organizată, credința într-o entitate, o ființă superioară și adoptarea necondiționată a sistemelor de convingeri asociate acestor idei.

Sexualitatea compulsivă- relațiile sexuale promiscue oferă o alinare puternică, dar temporară persoanei singure; persoana compulsivă sexual nici nu cunoaște, nici nu se implică cu adevărat într-o relație cu altcineva.  

A pune nevoile altora pe primul plan- poate fi vorba de nevoile familiei, copiilor, prietenilor, jobului, echipei, unei cauze sau ale unui proiect; persoana face asta în detrimentul sinelui ca un mijloc de a evita oroarea confruntării cu izolarea existențială.

Cei care se extind pe sine în mod autentic spre alții, beneficiază de o temperare a anxietății existențiale și sunt în același timp capabili să se întâlnească cu ceilalți prin iubire, nu să se agațe de ei din nevoie.

 

---

[1] Regina diamantelor (are nevoie de un rege care să-i construiască castelul din cărți de joc): Sunt o regină! Supune-mi-te și te vei simți ca un rege!