The Hollow One
(clinging to your leg)
Jim Carrey
 |
|
Foto credit: chopstickmadness.deviantart.com
|
Foarte mulți oameni care caută ajutor specializat pe la
terapeuți vorbesc de sentimentul intens de ”gol” pe care-l au și pe care nu
reușesc să-l umple cu nimic, deși au încercat cu de toate: bani, averi, mâncare,
relații, alcool, țigări, chiar droguri, muncă, sport, filme, ciocolată...
Rollo May (1953) a numit secolul XX, ~The Age of Emptiness~ (era golului interior) după numărul
record de clienți care sufereau de depresie pe care i-a avut în terapie.
”Acest tip de depresie ”goală” reflectă un deficit
resimțit la nivel profund de a găsi un sens pentru propria viață. Puși în fața
unei astfel de dileme existențiale, nu e de mirare că oamenii simt neajutorare
și lipsă de speranță, markerii depresiei din zilele noastre.”
Frankl (1972) vorbește și el despre cele două stadii ale sindromului lipsei de sens: 1) vidul existențial caracterizat de o stare subiectivă de
plictiseală, apatie și gol interior care generează o formă de cinism, lipsă de
direcție și chestionare a scopului vieții; 2) nevroza
existențială în care poate apărea alcoolismul, depresia, obsesiile,
delincvența, hiperactivitatea în domeniul sexualității, căutarea senzațiilor
prin comportamente de risc în speranța de a umple cu ceva vidul.
Eckhart Tolle vorbește pe larg despre acest sentiment
care poate fi uneori, vag, inconștient- caz în care se manifestă ca o dorință,
o nevoie, o lipsă intensă- sau conștient- un sentiment neliniștitor și constant
al lipsei de valoare personală sau sentimentul că nu ești suficient de bun.
În acest caz apare o nevoie compulsivă de gratificare a
ceea ce Eckhart Tolle numește ”sinele fals” (imagine mentală fantomatică despre
cine suntem creată în baza condiționărilor personale și culturale prin
identificarea cu mintea) manifestată ca identificarea cu diverse lucruri în
încercarea de a umple acest gol dureros. Astfel, oamenii se luptă pentru
recunoaștere socială, pentru a-și aduna posesiuni, relații speciale în speranța
că atunci se vor simți mai bine cu ei înșiși, mai compleți.
Din păcate chiar și atunci când reușesc să obțină aceste
lucruri golul nu dispare, este fără margini, o gaură neagră. Atunci sunt cu
adevărat înspăimântați pentru că nu se mai pot minți.
În loc să recunoaștem faptul că nimic din exterior, nici
măcar persoana adorată, nu poate să ne facă să ne simțim întregi și să ne dea
un sens, ajungem să ne cramponăm de o persoană, de o amintire a unei stări pe
care am reușit să o atingem cândva și încercăm să ne agățăm de o persoană sau
alta, de o situație sau alta în speranța că vor putea retrăi o stare sublimă pe
care am experimentat-o cândva. În curând constatăm că această ”doză” nu are
efectele scontate, ceea ce ne face să ne simțim și mai pierduți, abandonați,
izolați și rătăciți...mereu însetați și înfometați.
Astfel, perseverăm în aceeași manieră, ridicând chiar
ștacheta așteptărilor noastre, convingându-ne că o nouă relație, mai multă
muncă, mai mulți bani, un alt job ne vor face să ne simțim așa cum sperăm. Sfârșim
astfel prin a deveni dependenți, obsesivi, mereu în căutarea ”dozei” următoare,
cu toate că pe undeva știm în sinea noastră că nici o ”doză” nu va fi vreodată suficientă
pentru a umple acest gol interior.
Brandon Bays spunea: ”Nevoia noastră devine astfel o
forță în sine care îi respinge pe ceilalți, căci cine își dorește să joace
unicul rol de a umple golul din noi? (...) Nimeni nu te poate face să devii
complet. Nimeni nu îți poate oferi iubirea după care tânjești, căci iubirea nu
poate fi dăruită sau primită. Ea reprezintă un ocean care poate fi experimentat
direct, o îmbrățișare infinită, un dans pe care îl poți practica cu altcineva,
dar în niciun caz ceva ce îți poate da cineva.”
”A crede că iubirea și fericirea ta depind de cineva din
”lumea exterioară” este ca și cum ai crede că bucuria ta derivă din castelul de
nisip pe care l-ai construit pe plajă. (...) Nicio persoană nu îți poate crea
iubirea. Aceasta există pur și simplu. Ea este experimentată atunci când îți
deschizi întreaga ființă în fața ei și atunci când te expui în fața frumuseții
întregii vieți. De bună seamă, o persoană poate fi o expresie a acestei iubiri.
Așa se explică de ce este atât de ușor să simți starea de iubire atunci când
privești un pui de animal, un copil sau un copac înflorit în primele zile de
primăvară. Aceste imagini nu cauzează
experiența iubirii, dar te ajută să te deschizi și să o recunoști în tine,
lăsând-o să-ți impregneze întreaga conștiință.”
Irvin Yalom (2002) sugerează o abordare similară:
”Întrebarea privind sensul vieții, așa cum spun și învățăturile buddhiste, nu
este edificatoare. Este nevoie să plonjăm în râul vieții și să lăsăm întrebarea
să ne poarte.”
Implicarea este
răspunsul terapeutic la lipsa de sens, indiferent de sursa vidului- implicarea
cu tot sufletul în oricare din domeniile infinite ale vieții, de bază în ceva ce transcende propria persoană.
[1]
Cea goală (agățându-se de piciorul tău): Te rog nu mă lăsa în urmă, căci m-am
abandonat pe mine însămi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu