Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #5 A Good Parent Is a Loving One

Acest capitol din cartea lui Shefali Tsabary ne confruntă cu o întrebare la care deși credem că știm răspunsul îndemnul meu este să mai cugetăm: What is love?/Ce este iubirea?

 Artist: Zebru

(Când am citit întrebarea asta ”What is love?” mi-au venit automat în minte versurile unei melodii a lui Haddaway: „Baby don’t hurt me, don’t hurt me, no more...” probabil nu degeaba...)

Luați-vă încă de pe acum câteva momente pentru a găsi propriul răspuns la această întrebare și doar apoi continuați să citiți.

***

Iubirea este în mod clar elementul ce leagă oamenii, spune autoarea, și dacă nu s-a întâmplat ceva care să denatureze acest sentiment în noi, iubirea va caracteriza relația noastră cu copiii noștri. Deși nu este întotdeauna lipsită de egoism, iubirea învinge orice bariere, motiv pentru care copiii evocă în părinți o loialitate feroce și o disponibilitate de a se sacrifica pentru ei.

În ciuda iubirii părinților pentru copii, modul în care părinții se comportă cu aceștia este în multe cazuri orice altceva decât iubitor. Ce fac părinții de (prea) multe ori? Se plâng de ceea ce fac copiii, îi corectează, îi critică, sunt furioși pe ei etc. În consecință, copiii trăiesc permanent cu teama (dacă nu groaza) că și-au dezamăgit din nou părinții. Teamă care se asociază mai devreme sau mai târziu cu ranchiuna.

Acesta este motivul, spune Shefali Tsabary, pentru care copiii vorbesc cu oricine altcineva despre cum se simt, în loc să o facă cu părinții. Iar părinții privesc cu stupoare cum propriii copii se îndepărtează de ei și le devin străini, când tot ceea ce au făcut (în mintea lor) este să-i iubească.

***

Încă o întrebare bună: De ce oare uneori îi urâm tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim cel mai mult?

Mai luați-vă o pauză de meditație pentru a găsi propriul răspuns.

***

Mă gândeam că azi vă servesc mesajul în porții mici, probabil tocmai pentru că vreau să mă asigur că-l degustați și digerați cum trebuie J

Răspunsul lui Shefali Tsabary este următorul: „It’s because while love is an admired sentiment, it tends to be contaminated by the ego with its neediness, which is what breeds the fear that causes us to be controlling and possessive. This inevitable distorsion of love occurs because of our attachment to those we have this feeling toward. Out attachment to them creates a symbiosis, whereby instead of relating to them just as they are, we now relate to them based on how they make us feel.”
”Este pentru că în timp ce iubirea este un sentiment admirat, tinde să fie contaminată de ego cu lipsurile lui, ceea ce naște frica ce ne determină să fim controlatori și posesivi. Distorsiunea inevitabilă a iubirii apare din cauza atașamentului pe care-l avem față de cei pentru care avem acest sentiment. Atașamentul față de ei creează o simbioză în care în loc să ne raportăm la ei așa cum sunt , ne raportăm la ei pe baza a cum ne fac să ne simțim.”

Și, în mod special când vine vorba de copii, dar nu numai, pentru că ne temem pentru ei, încercăm să-i controlăm. Dar ca să fim sinceri ceea ce încercăm să controlăm de fapt este propria noastră frică.

Iar incapacitatea noastră de a ne extrage (pe noi înșine) din viețile lor creează tot felul de proiecții care contaminează capacitatea noastră de a-i crește în așa fel încât să fie ceea ce sunt de fapt.

***

O altă întrebare și mai provocatoare: Is love enough? Este iubirea de ajuns?

Din nou, câteva momente de reflecție.

***

Shefali Tsabary consideră că este un mit ideea că dacă ne iubim copiii suficient de mult vom fi capabili să le oferim ceea ce au nevoie. Doar pentru ne iubim copiii (dar aici puteți pune orice alt cuvânt), asta nu înseamnă că știm cum să fim prezenți cu ei, acordați la lumea lor interioară și capabili să-i ajutăm să realizeze ceea ce sunt. Nu însemnă nicidecum că știm cum să ne gestionăm anxietatea, să ne stăpânim reactivitatea sau să ne accesăm rațiunea și obiectivitatea suficient de mult pentru a-i putea ajuta pe ei.

Copiii au nevoie de părinți care să poată manifesta un mod de a fi acordat față de ei, bine-organizați, părinți care pot rămâne consecvenți în abordare, capabili să rămână calmi în fața furtunilor emoționale. Copiii au nevoie să simtă că nevoile lor profunde emoționale și psihologice, nu doar cele fizice, sunt satisfăcute cu bucurie și grație.

Pentru a fi un astfel de părinte trebuie să recunoaștem că avem nevoie de un întreg set de abilități, din care iubirea este doar una. Acest lucru înseamnă că noi ca persoane este nevoie să evoluăm la un nivel la care lumea noastră interioară este liniștită, sentimentul sinelui nostru este intact și capacitatea de conștientizare este activă.

***

Uneori iubirea pe care o dăm nu este simțită ca iubire de cel care o primește.

Înțelegerea acestei diferențe este esențială spune Shefali Tsabary pentru parentingul conștient.

Majoritatea copiilor simt că sunt aici pentru a atinge standardele impuse de părinți, cu speranța că în schimb vor primi iubirea acestora.

Iubirea fără conștientizare se transformă rapid în ”neediness” și absorbție în sine.

***

Urmează un potențial ”aha moment” (moment de revelație), așa că ”brace yourselves” (țineți-vă tari sau stați jos dacă anticipați că o să vi se taie picioarele J):

Sentimentul pe care-l numim iubire este ceea ce simțim față de noi înșine când suntem cu celălalt. Are de-a face de fapt cu faptul că celălalt ne face sau nu să simțim că suntem ”lovable” (demni de a fi iubiți) și  ”worthy” (valoroși). Prin urmare, acest tip de iubire este foarte condiționată.

Aici e capcana cea mare. Deghizată ca iubire pentru celălalt, iubirea noastră este în fond iubire de sine.

Majoritatea intrăm în relații căutând acea senzație ce ar putea fi numită ”a te simți bine”. Îi iubim pe cei ce trezesc asta în noi și îi disprețuim pe cei care nu fac asta. Iubirea pentru un altul este nevoie să înceapă cu iubirea de sine. Până când nu ne vom iubi pe noi înșine, fiecare relație, chiar și cea cu propriii copii, va fi condiționată, forțată și în ultimă instanță nesatisfăcătoare pentru că se bazează pe ceea ce avem nevoie de la celălalt.

Copiii nu au nevoie de nimic altceva de la noi decât să simtă că au permisiunea de a exprima cine sunt în fiecare moment. Asta nu înseamnă să fim indulgenți cu ei fără discernământ. Înseamnă să creăm condițiile în care să-și exprime întregul sine. Când le oferim această libertate, ceea ce trăiesc este un spațiu vast, nelimitat pentru a se descoperi pe sine și a înflori. Atunci vor simți iubirea noastră ca iubire, nu ca și control născut din frică. Alți părinți, pentru că sunt incapabili să spună ”nu”, se dau peste cap pentru copii și nu-i lasă să simtă niciun pic de discomfort. Incapabili să simtă orice frustrare, acești copii ajung la dependențe pentru a se ”anestezia” și a evita senzațiile neplăcute.

Este datoria sacră a părintelui de a fi atent la semnalele pe care ni le transmit copiii, pentru a deveni conștient de frica ce contaminează afecțiunea noastră pentru ei. Atunci când vom fi capabli să-i îmbrățișăm pe copii cu toată inima așa cum sunt, ne vom putea conecta cu ei la cel mai profund nivel.

***

Iubirea, după Shefali Tsabary, este abilitatea de a-l vedea, accepta și onora în mod deplin pe celălalt așa cum este. A iubi conștient pe cineva înseamnă să avem capacitatea de a ieși din noi înșine și a ne conecta în mod consecvent cu celălalt. Înseamnă să nu-i cerem celuilalt să ne iubească și el/ea și să nu stabilim condiții pentru cum ar trebui să ne iubească, dacă alege să facă asta. Cu alte cuvinte, sentimentele noastre nu ar trebui să aibă vreun amestec în asta.

La prima vedere ar putea părea că această definiție propune abnegarea sinelui. Nicidecum, răspunde Shefali Tsabary. Această definiție ne cere să ne onorăm pe noi înșine suficient de mult încât să ne simțim împliniți în noi înșine și să-l eliberăm pe celălalt de povara de a contribui la împlinirea noastră.

A ne iubi conștient pe noi înșine înseamnă să fim în mod constant în comuniune cu lumina noastră interioară, în timp ce manifestăm multă compasiune pentru părțile noastre mai întunecate, pe care le îngrijim constant astfel încât să nu ne mai simțim permanent răniți și în căutarea altora care să ne vindece rănile. Dezvoltarea capacității noastre de a ne aprecia propria umanitate (cu plusurile și lipsurile ei) se va translata în capacitatea de a aprecia umanitatea altora.

***

Partea aceasta este doar pentru cei care sunt pregătiți să facă un salt spre un alt nivel de percepție a lumii. Vă puteți opri aici, oricum aveți multe de digerat deja, mai bine să nu provocăm indigestii J)))).

Iubirea și frica nu pot coexista.

The Awakened Family- Myth #4 Good Parents Are Naturals

Shefali Tsabary consideră că este naiv să presupunem, doar pentru că a fi părinte este legat de aspectul nostru biologic și că este o parte firească a vieții, că suntem natural echipați cu tot ce avem nevoie pentru a fi părinți.

Eu, una, am spus mereu că ar trebui să facem niște cursuri și să trecem un examen serios înainte ca societatea să ne permită să devenim părinți. Pentru lucruri mult mai simple cum ar fi condusul mașinii suntem obligați să facem asta. În schimb ceva atât de important cum este meseria de părinte e la liber, pentru oricine. Chiar și în cazul celor care teoretic știu ce ar trebui să facă/ să nu facă, de la teorie la practică e o cale lungă.

Dar parentingul nu se limitează doar la cunoștințe pe care le poți învăța. Parentingul de calitate se bazează pe niște abilități cum ar fi maturitatea emoțională la care mulți dintre noi, în ciuda performanțelor academice sau profesionale, suntem restanți.

Contrar părerilor unora părinții nu știu instinctiv ce să spună, ce să facă și cum să se raporteze la propriii copii, iar parentingul în sine nu este ceva ușor, distractiv și recompensant.

Cred, alături de Shefali Tsabary că ideea de parenting a fost foarte mult romanțată. Femeile se gândesc să facă un copil în care își pun speranța împlinirii tuturor năzuințelor pe care ele însele nu au reușit să le împlinească până atunci. Grea misiune pentru bietul copil, if you asked me. Tații visează la toate lucrurile pe care le vor face cu copiii și cât de mândri vor fi de ei într-o bună zi.

Se vorbește mai puțin de cât de solicitantă și provocatoare poate fi misiunea de a crește un copil. Mai ales că este aproape sigur că acel copil nu va fi așa cum ne-am imaginat noi că va fi. Copilul pe care-l vom avea s-ar putea să aibă un temperament foarte diferit de al nostru, să fie foarte diferit de cum am fost noi când eram copii. S-ar putea să nu reușim să ne conectăm ușor cu el/ea sau chiar să-l/o înțelegem.

Când discrepanța realitatea-imaginație este prea mare, avem senzația că se prăbușește lumea pe noi. Abia când suntem copleșiți de greutățile parentingului realizăm cât de nepregătiți suntem pentru suișurile și coborâșurile aferente despre care nu ne-a avertizat nimeni.

Confruntați cu șocul schimbărilor pe care trebuie să le facem pentru a ne adapta s-ar putea să ne simțim devastați, iar cu cât ni se mai spulberă câte un vis pe care-l aveam legat de copil, ego-ul nostru primește lovitură după lovitură.

Shefali Tsabary vorbește chiar despre așteptările și propria ei experiență afirmând cu candoare: ”Singura mamă ce am fost pregătită să fiu era mama din fanteziile mele. Nu am știut cum să fiu mama copilului din fața mea.”

            Multe mame ascund sentimentele de inadecvare pe care le resimt și faptul că realizează că sunt nepotrivite pentru această responsabilitate intimidantă. Ar fi mult mai util dacă părinții și-ar lua inima în dinți și ar vorbi deschis despre dificultățile cu care se confruntă, lăsând la o parte anxietatea că nu sunt părinți suficient de buni.

            Un lucru este cert: parentingul nu e ceva natural, instinctinv, ce vine de la sine. Nu e ceva ce vom ști pur și simplu să facem pentru că ne e scris în gene. Parentingul este o abilitate care ne ia uneori ani de zile pentru a o dobândi. Ca și alte abilități, presupune un angajament profund de a practica zilnic, consecvent niște lucruri.

În loc să perpetuăm convingerea eronată că parentingul e o a doua natură pentru oameni, am face mai bine să recunoaștem că seamănă mai mult cu aterizarea într-o altă lume străină unde nimeni nu vorbește limba noastră și că pentru a ne conecta cu copilul vom trece prin multe furtuni emoționale și nu va fi așa ceva instantaneu, ci ne va lua timp, stăruință și că pe alocuri ne va veni să ne zmulgem părul din cap și să fugim cât vedem cu ochii.

Copiii nu vin pe lume ca să ne facă să ne simțim bine legat de noi înșine, ci, de multe ori vor face exact contrariul.

Să nu mai vorbim de faptul că atunci când apare un al doilea sau al treilea copil nu ne putem baza în mod necesar pe ceea ce am învățat crescându-l pe primul, deoarece ceea ce a funcționat în cazul acestuia s-ar putea să nu dea aceleași rezultate cu următorii. Nici nu putem avea vreo siguranță că ar putea funcționa ceea ce a funcționat cu noi când am fost noi copii.

Doar atunci când vom fi dispuși să acceptăm cu brațele deschise procesul de dezvățare și reînvățare pe care-l presupune parentingul vom putea să ne creștem copiii în maniera unică pe care aceștia o merită.

The Awakend Family- Myth#3 There are Good Children and Bad Children

În acest capitol Shefali Tsabary ne atrage atenția la faptul că societatea consideră ”buni” copiii pe care nu-i auzi, care stau în banca lor și nu dau bătăi de cap adulților. Acei copii obedienți, studioși și ascultători. Nu putem să nu observăm că noi măsurăm ”bunătatea” copiilor utilizând criteriul: cât de bine se potrivesc în viața noastră. Nu ne plac copiii care ne pun la încercare convingerile adânc implantate. Ne plac copiii ”buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul.

La polul opus îi considerăm ”răi” pe copiii hiperactivi, gălăgioși, care nu se supun cu ușurință regulilor noastre, adică acei copii care nu ne satisfac agenda și care tulbură ordinea pe care am instaurat-o.

Am ajuns să considerăm dezvoltarea normală a copiilor care se exprimă adesea în rezistență, tantrum-uri sau chiar opoziție o incoveniență, ceva de care ne este rușine.

Recurgem la etichete de tipul: ”leneș”, ”timid”, ”obraznic” care nu decurg neapărat din comportamentul copilului, ci mai mult din cum ne face pe noi asta să ne simțim, etichete care împovărează copilul a cărui sine încă nici nu s-a consolidat. Unii adulți își amintesc după ani și ani etichetele care li s-au pus când erau copii și care încă au capacitatea de a le produce foarte multă rușine.

Majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un tipar de rușine și insecuritate motiv pentru care etichetele pe care ni le pun ceilalți și criticile lor au o capacitate mare de a ne afecta. Etichetele pe care le pun ceilalți copilului nu-l afectează doar pe acesta. Atunci când învățătoarea sau un profesor etichetează copilul ca fiind ”necooperant” și acest lucru este comunicat părinților cu solicitarea de a remedia acest aspect, părinții se simt presați să ”repare” copilul. Mai mult decât atât este posibil chiar să li se sugereze să se adreseze unui specialist.

Este adevărat că mulți copii au nevoie să învețe anumite abilități/ competențe însă de multe ori copiii sunt etichetați ”bun”/ ”rău” în baza unor caracteristici ce țin de temperamentul lor, care este un aspect ce nu se modifică prea mult ținând de modul în care funcționează sistemul nostru nervos. Desigur părinții informați despre firea năbădăioasă a copilului s-ar putea să se confrunte cu propriile amintiri din școală când și ei au fost admonestați pentru felul lor de-a fi, că doar așchia nu sare departe de trunchi.

Toți părinții suferă din cauza dorinței de a fi aprobați de societate, în special de profesorii copilului. Când aceștia fac observații critice legate de copil, părinții se simt ei înșiși atacați, le e rușine că nu se descurcă prea bine în rolul de părinți și sunt furioși pe copil că nu e în trendul cerut. Această presiune din exterior le va afecta din păcate capacitatea de a se conecta cu copilul așa cum este acesta cu adevărat și de a-l ajuta să-și dezvolte abilitățile care-i vor facilita expirmarea autentică a sinelui.

Un copil care are o voință puternică, este încăpățânat și opozant ne forțează să ne evaluăm propriile convingeri. Desigur este mult mai ușor să etichetăm copilul decât să ne chestionăm convingerile. Când copiii ne fac să ne confruntăm cu noi înșine îi trimitem la time-out și îi punem pe scaunul rușinii (și dacă l-am botezat ”scaunul de liniștire” tot aia e).

În mod ironic mulți dintre acești copii nici nu sunt atât de încăpățânați sau sfidători. De fapt au o tărie a spiritului care se ciocnește cu a noastră. De cele mai multe ori problema este că fiind închistați în ego-ul nostru, noi suntem cei care nu vrem să cedăm când suntem provocați pe drept. Deoarece cultura a atribuit puterea în relația părinte-copil părintelui așa-zis atoatecunoscător, copilul este cel care este etichetat și pedepsit.

            Temperamentul multor copii îi face să nu se supună cu atâta ușurință voinței părintelui. Acești copii au un impuls inerent de a-ți susține punctul de vedere și a-și determina viața, iar părinții nu prea sunt pregătiți pentru asta. Când îi etichetăm ca fiind ”răi” cresc cu convingerea că ei sunt problema și simt multă rușine și nesiguranță cu privire la ceea ce sunt.

            Copiii care testează limitele, încalcă regulile, cauzează dezordine se simt într-un fel sau altul neauziți, simt că nevoile lor nu sunt satisfăcute. Atunci când părinții învață să interpreteze aceste comportamente ca un strigăt care cere o conectare mai profundă, vor fi capabili să iasă din rolul de disciplinator și să devină mai abili în a observa cum propriul mod de abordare a situațiilor facilitează acest tip de conflicte, să valideze sentimentele copilului și să-l ajute să le dea o voce schimbând astfel complet dinamica interacțiunii părinte-copil.

Standarde duble

Dacă ne uităm cu toții în viețile noastre vom constata (cu stupoare sper) că le cerem copiilor mai mult decât cerem de la noi înșine de fapt. Când copiii greșesc ne repezim să-i numim în toate felurile. Când nu fac ce le spunem, îi pedepsim. Când uită să-și facă tema sau își uită un caiet acasă ne comportăm de parcă ar fi sfârșitul lumii. Dar când noi uităm lucruri importante, ne pierdem cheile, nu reușim să terminăm un proiect la termen, aplicăm aceleași standarde și în ceea ce ne privește? Am accepta ca partenerul sau prietenii să spună despre noi că suntem ”răi” sau că suntem ”varză” pentru că am uitat să cumpărăm pâine?

Dacă suntem cu adevărat onești trebuie să recunoaștem că și noi adulții facem greșeli destule și luăm decizii proaste de multe ori. Când copiii greșesc, însă, ni se activează butoanele de panică. Iar asta se întâmplă doar pentru că se trezește frica noastră că ei vor eșua în viață care ne face să ne comportăm nu doar irațional, ci și foarte nedrept.

Când copilul manifestă un ”comportament problemă” întrebările pe care este nevoie să și le pună un părinte sunt de tipul:

”Ce pot să schimb în mediul de acasă pentru ca fiul/fiica mea să nu mai fie atât de neatent/ă?”

”Cum pot eu să manifest mai multă liniște în viața de zi cu zi pentru ca fiul/fiica mea să se poată concentra mai bine?”

În finalul acestui capitol Shefali Tsabary ne invită ca în loc să ne focalizăm pe etichete și pe măsura în care am suspus sau nu copilul, cum ne face copilul să ne simțim ce-ar fi să ne focalizăm pe lucrurile care contează de fapt cum ar fi:

S-a exprimat copil meu liber?

Și-a ascultat vocea interioară?

S-a focalizat pe propriile nevoi și a găsit căi de a și le satisface?

A avut curajul de a face greșeli și a găsi căi de a le corecta?

S-a simțit în siguranță să spună adevărul fără a-i fi rușine sau frică?

Și-a urmat ceea ce-i spunea inima fără ca eu sau alții să intervenim?

Când ne comutăm atenția de la aparențele externe la exprimarea autentică a sinelui, în loc să ne ocupăm cu pedepsirea comportamentului copilului suntem atenți la emoțiile din spatele comportamentului, având siguranța că atunci când emoțiile sunt recunoscute și exprimate, comportamentul se va ajusta de la sine.

Power of Self-Acceptance

”When you accept yourself with your unique quirks, irrational fears, and all the things you think are unlovable, you actually become quite lovable. The willingness to show the whole complexity of who you are—the dark and the bright—creates an access point to your heart. People will be drawn to it. They won't necessarily be conscious to why they feel so good in your presence; they’ll just know that they love who they are when they’re around you, because when you give yourself permission to be vulnerable, you give them permission to do the same.”

Source:https://www.mindbodygreen.com/articles/how-to-make-people-fall-in-love-with-you-in-three-simple-steps

The Awakened Family- Myth #2 A Successful Child is Ahead of the Curve

Vorbind despre nevoile copilului Shefali Tsabary ne atrage atenția că ne-am îndepărtat de nevoile reale ale copilului și am adoptat orbește niște standarde artificiale inventate de societate:

”Excessively supervised and overly trained, our children have become the subject of rigorous pursuit by an army of parents and teachers who are zealous about eradicating the wondrous aimlessness of childhood. Adult notions of order, organization, and optimization supersede the child’s  natural way of learning and developing.”

”Supravegheați excesiv și supra instruiți, copiii noștri au devenit subiectul eforturilor unei armate de părinți și profesori care acționează zelos pentru a eradica minunata lipsă de scopuri a copilăriei. Noțiunile adulte de ordine, organizare și optimizare înlocuiesc modul natural al copilului de a învăța și a se dezvolta.”

În momentul în care parentingul este mai puțin despre copil și experiența acestuia privind copilăria și mai mult despre ideea părintelui despre ce ar trebui să fie copilăria, am deraiat de la ceea ce este cu adevărat creșterea copiilor.

Desigur că părinții simt o presiune pe ei ca propriii copii să ajungă bine. Acest lucru nu este ceva nou. Ce s-a schimbat în zilele noastre este că părinții nu se mai mulțumesc cu ”bine”. Copiii lor trebuie să exceleze, trebuie să ajungă ceva cu care să se poată mândri în fața familiei și prietenilor sau pe Facebook. Copiii au ajuns niște trofee.

”The pressure to produce a prodigy child is so contageous we are all drowning in it. Parents are anxious, teachers are stressed and children move further and further away from their authentic nature.”

”Presiunea de a produce un copil minune a atât de contagioasă încât ne înecăm cu toți în ea. Părinții sunt anxioși, profesorii sunt stresați, iar copiii se îndepărtează din ce în ce mai mult de natura lor autentică.”

Presiunea pe care o punem pe copii pentru a avea succes este doar agenda ego-ului nostru care vrea validare pentru noi ca părinți și un trofeu pentru noi părinții pe care să-l vadă toată lumea. Nu e de mirare că avem tot mai mulți copii diagnosticați cu tulburări anxioase, ADHD sau tulburare opoziționistă.

Mulți părinți sunt seduși de ideea că valoarea copilului stă doar în performanța acestuia. Doar că această abordare îl transformă pe copil într-un cal de curse pe care părintele pariază mereu. Iar unul din domeniile în care această viziune se regăsește cel mai pregnant este în domeniul academic, cu consecințe dramatice uneori. Copiii nu mai vor să meargă la școală, dezvoltă simptome fizice pentru a evita școala când știu că urmează un test sau că vor fi ascultați, întreaga lor identitate este definită de note, iar o notă mai slabă decât bine și foarte bine este o catastrofă și înseamnă sfîrșitul lumii.

”How sad that our children learn to define themselves with superficial identities, not realizing that they don’t need to borrow an identity at all because they already have one of their very own.”

”Cât este de trist că copiii noștri învață să se definească pe ei înșiși prin identități superficiale, nerealizând că nu au nevoie să împrumute o identitate pentru că au deja una care este a lor.”

Shefaly Tsabary ne vorbește despre cuvântul ”potențial” ca o sabie cu două tăișuri. Am înțeles-o atât de bine pentru că mi-am amintit de un elev de-al meu căruia mulți profesori, inclusiv eu pe atunci, i-au spus că ”are potențial”, că poate mai mult (implicând cumva că motivul pentru care nu reușește este pentru că e leneș, nu pune osul, nu pentru că nu l-ar duce capul sau n-ar putea dacă ar vrea).

”Toată lumea îmi spune asta!” mi-a replicat furios, dar în privirile lui am văzut altceva... ceva ce mi-a comunicat un alt mesaj: ”nimeni nu mă vede așa cum sunt acum, unde sunt acum...”. Elevul acesta m-a învățat că a-l privi ca ”potențial” este în ultimă instanță o gravă formă de invalidare. Noi nu-l vedeam deloc unde era în acel moment, cine era atunci, în clipa aceea în care nimic nu părea să meargă în viața lui, în care totul era greu, în care era mereu pus la colț și criticat că nu e ceva ce noi toți păream că vedem în el, dar care nu era realitatea lui.

Shefaly Tsabary spune același lucru: a-l trata pe celălalt ca potențial îi comunică mesajul că ”nu valorezi nimic încă” sau ”te pot aprecia doar dacă devi acel potențial pe care-l văd în tine.” Cu alte cuvinte, ceea ce ești acum nu e ceea ce poți fi sau ce ar trebui să fii.

Nu se argumentează aici împotriva ideii că toată lumea poate face progrese dacă dorește, ci se subliniază faptul că acest set mental al părintelui subminează exprimarea spontană a copilului în momentul prezent.

Care e soluția?

Shefaly Tsabary vorbește despre rădăcina cuvântului ”potențial”, potență/ putere care nu este ceva din viitor, ci ceva ce posedăm deja și care ne poate propulsa spre un viitor mai bune. Orice va veni ulterior este bazat pe ceva ce este deja din abundență în copil, nu ceva ce trebuie să inoculăm: vigoare, capacitate, energie, putere. Copiii posedă vitalitate din abundență aici și acum. Așa că dacă dorim să accentuăm potențialul copilului ceea ce avem de făcut este să ne focalizăm pe puterile inerente pe care copilul le deține deja aici și acum, nu pe gândirea magică despre ce ar putea deveni cândva.

Copiii nu dețin doar o singură calitate, ci sunt mereu și în mod fluid capabili de multiple expresii de sine atât obișnuite, cât și spreciale. Ar trebui să le permitem să se exprime liberi fără a-i presa să ne facă pe plac. Copiii nu au nici o problemă în a fi obișnuiți. Senzația noastră de lipsă este cea care ne face să avem nevoie ca ei să fie etichetați ca extraordinari. Ei nu au această nevoie, ego-ul nostru dorește asta. Când putem ”îmbrățișa” (embrace, cuvânt greu de tradus cu ceva corespundent în română... pentru mine semnifică o acceptare completă) prezentul ca potent și plin de capacități, nu avem nevoie să ne proiectăm în viitor.

Shefaly Tsabary ne propune o reorganizare a priorităților referitoare la dezvoltarea copilului în calitate de părinți ce implică o schimbare de perspectivă. Imaginați-vă o mână în care fiecare deget reprezintă un aspect important al dezvoltării: realizările externe (note, rezultate la concursuri etc)- degetul mic. Celelalte 4 degete se referă la conexiunea cu: sinele, familia, comunitatea, un scop.

Când facem un pas înapoi în raport cu așteptările noastre pentru copii și avem răbdare să așteptăm ca ființa lor interioară să iasă la iveală le oferim un dar inestimabil: conștientizarea sinelui. (self-awareness). Aceasta le va permite să se accepte exact așa cum sunt. Încrezători în ceea ce descoperă că sunt, vor prelua hățurile a ceea ce doresc să facă cu viața lor. Pentru că se raportează la propriile repere în fiecare situație, se bucură de faptul că deciziile le aparțin. Astfel, nu mai este nevoie să-i admonestăm cu biciul sau să-i momim cu zăhărelul sperând că frica sau plăcerea îi va determina să interiorizeze ce e bine și ce e rău. Iar disciplinarea copiilor își va recăpăta semnificația originală, aceea de a ghida cu înțelepciune, spre deosebire de ce a ajuns să însemne; un set de tehnici și strategii de control.

Schimbarea perspectivei de la controlul exterior la controlul interior le va permite să-și gândească alegerile în locul unei abordări care-i forțează de fapt să se supună voinței adultului. Faptul că adultul este suporterul hotărât al copilului întărește conexiunea adult-copil și îl ajută să-și dezvolte încrederea în valoarea personală, ceea ce îi hrănește creativitatea, inițiativa și sentimentul puterii și competenței.

The Awakened Family- Our Parenting Myths #1 Parenting is About the Child

That’s a hard one to swallow I’d say!

Păi cum să nu fie parentingul despre copil??? Dar despre ce altceva ar putea fi? sare mintea condiționată imediat.

Shefali Tsabary relatează cum oamenii sunt șocați la auzul afirmației ei că ”abordarea centrată pe copil este rădăcina dezamăgirilor, îngrijorărilor și a disfuncționalităților din familii.”

Cum așa?

Ideea care stă la baza acestei abordări este că trebuie să ne creștem copiii astfel încât ei să fie excepționali. Un întreg pantheon de ”experți” (autori, psihologi, psihiatrii, educatori, companii care dezvoltă teste, tutori, consultanți, companii farmaceutice, bloggeri etc) se hrănesc din această obsesie a părinților de a crește un copil excepțional.

La workshopurile pe care le conduce autoarea adresează de obicei părinților întrebarea: ”ce obiective aveți pentru copilul dvs.?” Răspunsurile se grupează de obicei în câteva categorii clasice: să fie fericit, să aibă succes. Prin aceste răspunsuri, fără să-și dea seama, părinții pornesc de la premiza sau transmit mesajul că pe undeva copiilor le lipsesc aceste lucruri momentan. Este oare însă așa? Realitatea este complet diferită: Părinții sunt incapabili să vadă că propriul copil are deja aceste lucruri!

Cuvântul obiective în sine poartă greutatea planificării pentru viitor și ”creării” copilăriei ca și când ar fi un proiect cu un rezultat specific. Presiunea pusă pe copil de a ajunge la un anumit rezultat creaază tensiuni care îi împing și pe părinți la reacții disproporționate.

Doar atunci când ne vom putea conecta cu copiii noștri așa cum sunt în prezent, privindu-i ca fiind exact ce e nevoie să fie în acest moment, le vom putea oferi parentingul de care au nevoie. Parentingul conștient este schimbarea de la a potrivi copilul cu fantezia noastră despre el, la a ne potrivi dorințele legate de copil cu ceea este copilul de fapt.

Dar ce e atât de rău în a ne dori să creștem un copil care să exceleze?

Ați observat cât de mulți copii sunt anxioși în zilele noastre?  Sau chiar depresivi? A ajuns o normalitate să ne diagnosticăm și medicamentăm copiii de mici.

Atunci când copiii trebuie să ducă povara de a fi într-un anumit mod pentru a-l mulțumi pe părinte este imposibil să nu fie anxioși. În loc să fie liberi să se dezvolte natural și spontan în conformitate cu sinele lor autentic, investesc eforturi în lupta pentru a primi aprobarea părintelui și a-i câștiga iubirea. Acești copii sunt copleșiți de presiunea de a se mula pe sine pentru a atinge standardele părinților.

”Cum credeți că este să trebuiască să trăiești în permanență conform ideilor altora despre cum trebuie să fii?”

Pe de altă parte și părinții au ajuns să dezvolte anxietăți legate de faptul că ar putea fi ceva în neregulă cu modul în care se dezvoltă copilul social și academic: că e prea timid sau prea leneș sau prea impulsiv sau prea sensibil. Shefali Tsabari numește asta ”tirania lui prea”.

Dacă copilul nu reușește din diverse motive să se conformeze idealului pe care l-a creionat părintele, dezamăgirea acestuia din urmă poate avea efecte dăunătoare asupra copilului. Foarte mulți copii suferă de sentimente de vinovăție sau trăiesc în rușine pentru că nu au reușit să performeze conform așteptărilor părinților recurgând la diverse comportamente pentru a reuși să scape de aceste sentimente negative (sunt neatenți la școală, au izbucniri de furie sau chiar își întorc furia spre ei înșiși recurgând la comportamente de auto-vătămare). Când copiii trăiesc astfel de emoții, ajung să se deconecteze de sine.

O altă întrebare de baraj pe care ne-o adresează autoarea este aceasta: ”Este parentingul un act altruist cu adevărat?”

Mulți părinți trăiesc cu convingerea că ceea ce fac pentru copii este complet altruist motiv pentru care aceștia ar trebui să fie recunoscători.

Destul de puțin din ceea ce fac părinții este altruist de fapt, iar a rămâne la convingerea că ceea ce facem facem doar pentru copii, chiar sacrificându-ne pe noi înșine, ne hrănește un sentiment de îndreptățire care poate fi devastator pentru copil.

Departe de a fi un act altruist aducerea pe lume a unui copil începe cu o doză mare de ego deoarece de multe ori decizia de a avea un copil izvorăște dintr-o dorință de a împlini și umple un gol din noi, problemă ce sperăm că va fi rezolvată cu ajutorul acestei fantezii despre cum va fi să avem o familie și să fim părinți. Societatea nu vede vreo legătură între ego și dorința de a avea o familie/ a deveni părinte. Ba chiar martirizează  părinții seducându-i cu imaginea înnobilării lor prin aducerea pe lume a unui copil. De aici se naște convingerea că posedăm copilul și tot de aici expresii de genul: ”Nu-mi spune mie nimeni ce am voie și ce nu am voie să fac cu copilul meu!” sau una și mai dură pe care sunt destul de convinsă că am auzit-o toți în România: ”Eu te-am făcut, eu te omor!”

Când copilul se revoltă ulterior împotriva tiraniei părintelui, părintele se simte victimizat- ca și când ar fi rănit de copil. Pe deasupra mai are și așteptarea ca societatea să adune cioburile parentingului lui inconștient și să-i repare copilul. Asta-i vizează în special pe profesori și pe psihologi.

Copiii care simt presiunea de a-i proteja pe propriii părinți de dezamăgire își abandonează vocea autentică pentru a le face pe plac. Abandonarea autenticității are implicații masive asupra copiilor care pot fi evitate doar dacă părintele devine conștient de cât de nealtruist și obsedat de îndeplinirea agendei părintelui este de fapt parentingul.

Acest capitol se încheie cu o provocare: Dare to Raise Yourself First! la care vă invit să răspundeți toți.

Shefali Tsabari spune ceva ce n-o să fie pe placul multora și anume, că este nevoie ca părintele să fie ”crescut” mai întâi. Să ne punem, așadar, pe noi sub lupă, nu pe copii. Oare de ce? Pentru că majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un grad mare de inconștiență, fapt ce ne-a cauzat multe daune emoționale. De asemenea, pentru că persoana asupra căreia avem control și pe care o putem influența suntem noi înșine. Avariați de propriile probleme și complexe părinții noștri au fost ”misattuned” (dezacordați) față de cine am fost noi când am fost copii. Se nasc astfel adevărate tipare transgeneraționale de invalidare care ne configurează modul în care vedem lumea.

A nu fi văzut așa cum ești generează o foame insațiabilă de validare, aprobare și apartenență. Acest gol interior geme de durere. Când durerea pe care o avem este ignorată sau neobservată, ea crește. Durerea naște și mai multă durere. Inconștiența naște și mai multă inconștiență. Durerea este ca și cum am purta o mască și nu realizăm că masca a devenit ceea ce suntem.

Durerea nu dispare decât atunci când o abordăm direct aducând-o la lumina conștiinței. Doar când realizăm faptul că recreăm tipare din copilărie putem să ne ocupăm de sursa nefericirii actuale.

Când reacționăm la ceea ce face copilul de fapt se reactivează durerea din trecut  pe care am îngropat-o deoarece n-am știut ce să facem cu ea. Iese acum la suprafață în toată splendoarea cu furia unui animal înfometat care nu mai vrea să stea legat în lanțuri. Această durere reziduală ne determină să reacționăm neadecvat fără să ne dăm seama adesea că facem asta.

Reacționăm cel mai puternic în relațiile cele mai apropiate, în special cu copiii, dar și cu partenerii. Parentingul conștient subliniază faptul că copiii acționează ca o oglindă pentru ceea ce nu vedem la noi înșine. Dacă nu luăm în serios ceea ce ne arată despre cât de răniți am fost și că nu ne-am ocupat de asta, îi vom crește astfel încât vor manifesta același comportament imatur ce reflectă durerea nerezolvată. Aceasta este esența călătoriei profunde a parentingului.

În loc să ne focalizăm pe defectele reale sau percepute ale copiilor, adevărata provocare este să preluăm conducerea procesului de transformare, asumându-ne responsabilitatea pentru comportamentul copilului ca o reflexie a propriului nostru comportament. În loc să încercăm să-i reparăm pe ei, ni se cere să ne orientăm spre interior și să identificăm ce anume din psihicul nostru trebuie rezolvat.

Parentingul conștient este o practică, un angajament de zi cu zi. Părintele conștient poate va face tot atâtea greșeli ca și un alt părinte. Diferența constă în faptul că își asumă responsabilitatea pentru ele și își pune întrebarea : ”Ce spun aceste greșeli despre zonele în care este nevoie să cresc și să mă dezvolt eu?”

The Awakened Family #3 The Invisible Triggers of Our Reactivity

Capitolul 3 din cartea lui Shefali Tsabary reprezintă, într-un fel, începutul călătoriei spre o existență conștientă. Ca de obicei autoarea se oprește la o întrebare relevantă pe care i-au adresat-o mulți părinți care au manifestat un interes pentru abordarea pe care o propune:
”Ce ar trebui să conștientizez?”

Răspunsul la această întrebare este întotdeauna: ”începe cu ceea ce se întâmplă în acest moment.” (ceea ce îmi amintește de Jon Kabat-Zinn- tot ce se întâmplă, se întâmplă acum! Chiar dacă ne gândim la trecut sau suntem neliniștiți cu privire la ceva din viitor, o facem în momentul de acum).

Un prim pas important este să începem să ne conștientizăm factorii declanșatori (triggers). Iar un exercițiu simplu prin care putem să facem asta este să facem o listă cu lucrurile care ne supără. 

La aceasta oamenii de obicei purced să listeze lucruri pe care le fac alții (inclusiv propriii copii) care-i deranjează: Exemplu: ”Mă enervez când copilul nu își strânge jucăriile.” Aceste răspunsuri denotă faptul că-i învinovățim pe ceilalți (inclusiv pe copii) pentru reacțiile noastre.

Aici Shefali Tsabary face o afirmație potențial inflamatorie: ”Copiii nu ne declanșează niciodată reacțiile. Factorul declanșator se află întotdeauna în noi, înrădăcinat în trecutul nostru dureros și problemele cu care ne-am luptat în copilărie.”

Problema nu este comportamentul copilului, ci de ce reacționăm așa cum o facem. Dacă nu am avea o sensibilitate interioară, nu am reacționa inconștient la ceva ce face altcineva.

Îmi aduc aminte acum de un vers dintr-o poezie scrisă de Theije Twijnstra, numită ”Zorg dat je Vrij Blijft” (caută să rămâi liber) care sună așa: ”Je kunt de ander alleen aanraken op de plek waar hij al gekwetst was.” Ceea ce înseamnă: ”Nu poți să-l atingi pe celălalt decât în locul unde a fost deja rănit.”

Un părinte conștient privește reacțiile sale la comportamentul copilului ca un semnal de trezire și orientare spre interior. Apoi, în loc să externalizăm ceea ce simțim în baza programelor din trecut asupra copiilor, alegem să ne îmbrățișăm emoțiile și să reflectăm în tăcere la ceea ce trăim. Acest proces de reflecție ne permite să ne decuplăm de la seducția copleșitoare a reacției oarbe, dominată de trecut, pentru a fi complet prezenți la nevoile copilului din fața noastră.

Pentru a ajunge la rădăcinile reacțiilor noastre nu este suficient să rămânem la scuze de genul: ”Am fost obosit/ă.”, ”Am avut o zi grea la muncă.”, ”Nu reușesc să-mi controlez furia.”. E nevoie să devenim conștienți de gândurile, sentimentele, acțiunile noastre, de tot ceea ce aducem în fiecare moment. Conștientizarea înseamnă să utilizăm o lentilă prin care se vede în ambele sensuri: înspre exterior, dar și înspre interior.

Majoritatea oamenilor au fost antrenați să utilizeze doar vederea spre exterior și să se focalizeze pe a face. Cartea de față este un instrument prin care modul ”a face” este infuzat cu grația și înțelepciunea modului ”a fi”. Pentru că în viață avem nevoie de ambele, atât de a face, câr și de a fi, de acțiune, dar și de insight-ul din spatele acțiunii. Doar la confluența acestor două aspecte se naște adevărata conștientizare.

Un alt mare adevăr este că nimeni nu poate face pe altcineva mai conștient decât este.

Parentingul conștient sau viața trăită conștient în general este o experiență trăită pe care o putem descoperi prin intermediul disponibilității, dedicării și curiozității. Este o întreprindere profund personală care nu se face bătând toba în sat, ci mai degrabă în liniște și solitudine. Iar punctul de pornire este mintea sau mai exact convingerile după care ne ghidăm viața.

Și aici este și prima capcană, pentru că nu este deloc ușor să identificăm aceste convingeri, mai ales când ele se suprapun așa de mult peste ceea ce gândește ”toată lumea” așa încât au devenit lucruri pe care nu le mai chestionăm și probabil nu le-am chestionat vreodată.

Un mare salt are loc atunci când realizăm pentru prima dată până în măduva oaselor că noi nu suntem gândurile și convingerile noastre. Una din analogiile care îmi place foarte mult este asta: tu ești cerul, gândurile sunt norii sau tu ești oceanul, gândurile sunt valurile.

Cred că este o epifanie importantă momentul în care cineva realizează că gândurile și convingerile noastre nu sunt decât niște contructe și că trăim viața pe care ego-ul nostru și-a imaginat-o pentru noi.

Prin urmare, suntem în fața unei decizii: vom continua să trăim viața dictată de tiparele stereotipe din trecut sau vom alege să le înlocuim cu ceva al nostru. Acest lucru presupune să ne asumăm responsabilitatea pentru modul în care ne trăim viața și ne comportăm în calitate de părinți.

Deși nu zice nimeni că este o cale ușoară autoarea spune că din momentul în care a pornit pe acest drum calea s-a luminat fără efort și fără prea multe probleme atunci când a apelat la harta corectă. Dar care este harta corectă?

Shefali Tsabary spune că harta corectă este ceva ce avem cu toții deja în noi și că singurul lucru pe care este nevoie să-l facem este să ne adresăm întrebarea care ne va ghida întotdeauna în direcția bună:

”Ce este adevărat pentru mine și copilul meu în acest moment?”

Este ceva ce ne va pune bețe în roate dacă nu ne oprim să le îndepărtăm din start: miturile care ni s-au inoculat de către societate privind ce are un părinte de făcut în relație cu copilul, cum trebuie crescuți copiii și ce trebuie aceștia să ajungă. Desigur, să alegi o altă cale te poate duce în exil, motiv pentru care mulți părinți și dacă au momente în care văd și simt că ceva nu e OK în ceea ce fac se întorc repede la vechile obiceiuri de teamă că lumea îi va ostraciza. Este clar că pentru a ne trezi din această transă colectivă și a schimba ceva este nevoie de curaj.

Shefali Tsabary spune că îi este adresată uneori întrebarea: ”Ce îți dorești să devină copilul tău?” pe care o găsește înșelătoare deși aparent inocentă la suprafață. Este înșelătoare pentru că ascunde iluzia că avem control asupra a ceea ce vor deveni copiii noștri și hrănește dorința părinților de a-i micro-manageria pe aceștia pentru a-i transforma în produsul acțiunilor lor.

Răspunsul autoarei la întrebare este elocvent pentru filosofia ei privind creșterea și educarea copiilor:

”My goal as a parent is to raise a child who is firmly rooted in who she is, certain of her inherent worth, able to express herself with authenticity, and be grounded in her relationship with me.”

”Scopul meu ca părinte este să cresc un copil care este ancorat în ceea ce este el/ea, sigur de valoarea lui/ei inerentă, capabil de a se exprima cu autenticitate și să fiu cu picioarele pe pământ în relația ei cu mine.”

A Higher View On Problems

The problematic situations in your life are not chance or haphazard. They are specifically yours, designed specifically for you by a part of you that loves you more than anything else. The part of you that loves you more than anything else has created roadblocks to lead you to yourself. Without something pricking you in the side, saying, “Look here! This way!” you are not going to go the right direction. The part of you that designed this loves you so much that it doesn’t want you to lose the chance. It will go to extreme measures to wake you up, and it will make you suffer greatly if you don’t listen. What else can it do? That is its purpose. How much suffering and difficulty it brings you is immaterial in relation to the fulfillment and satisfaction you will have when you actually struggle and see the fruits of the struggle. You can look at your problems as difficulties to be gotten rid of as fast as possible with the least struggle, or you can look at them from the perspective of the part of you that is guiding you to yourself. If you look at them from that more accurate, more finely tuned perspective, the new issues that then arise have a new value. They have nutrition that you need. The whole process works with the utmost purity, the most complete intelligence and compassion. The most difficult things that happen to you are, on the deepest level, the most compassionate.

A.H. Almaas- Diamond Heart Book One

The Awakened Family #2 How the Culture Sets Up Parents to Fail

Al doilea capitol al cărții lui Shefali Tsabary ne pune în fața unei aparente dileme: ce au nevoie copiii și ce cred părinții că ar trebui să fie copiii, deși răspunsul este oferit încă din prima frază:

”Children don’t need us to lead them into an awakened state cause they are already awake. Our task is to foster their natural awareness, providing a context in which it can blossom.”

”Copiii nu au nevoie să-i conducem spre o stare de conștientizare, deoarece ei sunt deja acolo. Sarcina noastră este să încurajăm conștientizarea lor naturală, oferind un context în care poate înflori.”

Pentru mine fraza asta spune totul. Dar se pare că nu e așa pentru toată lumea. Motiv pentru care Shefali Tsabary se adâncește în explicații.

Prima distincție între ce facem în prezent cu copiii și ”the new way” constă în renunțarea la ideea că ceea ce are părintele de făcut este să controleze copilul. Motivul? Pentru că este o abordare înrădăcinată în frică și împiedică progresul copiilor.

Pare simplu, dar nu e... din mai multe motive. Majoritatea acestor motive își au originea în ceea ce am învățat din cultura în care trăim și anume faptul că dacă nu ne străduim să controlăm lucrurile și să obținem un anumit rezultat nu facem ce ar trebui să facem. Astfel obsesia activităților devine antidotul pentru frică. Copiii sunt tratați ca un obiect pe care-l posedăm și pe care-l împingem spre un viitor pe care ni-l imaginăm.

Este atât de dificil să avem încredere că dacă îi ghidăm pe copii în propriul proces de auto-realizare, în loc să-i presăm să se supună ideilor noastre despre cum trebuie să fie, vor înflori.

”Control is dificult to give up. If you try to do so, your ego will bombard you with fearful messages reminding you of all the reasons you wanted control in the first place.”

”Este dificil să renunțăm la control. Dacă încercăm să facem asta, ego-ul ne va bombarda cu mesaje anxioase care ne amintesc de toate motivele pentru care am dorit controlul de la început.”

Obsedați de atingerea scopurilor și promisiunea atașată a unui viitor ”fericit” pentru copiii lor părinții ajung să micro-managerieze viețile acestora. De la presiunea de a avea anumite note, la alergătura de la o activitate la alta: sport, instrument, dans, cântat etc. o lume care este despre a face.

Și toate acestea deoarece ne temem că vom pierde vreun start important și nu vom atinge succesul măsurat după standardele acestei societăți. Ce se întâmplă în acest moment pălește în raport cu ceea ce urmează să fie. Astfel, Shefali Tsabary consideră că rădăcina conflictului între părinți și copii este faptul că părinții sunt în viitor, în timp ce copiii sunt în prezent.

Desigur că a nu ne gândi la viitor este o dovadă de lipsă de responsabilitate. Nu însă și atunci când ne ocupăm cu viitorul în detrimentul prezentului. Târâți de la o activitate la alta copiii nu mai au timp să fie pur și simplu.

”When our children are allowed to relish each moment without constantly having an agenda thrust upon them, they come alive to their native intelligence, heartfelt desires and natural inclinations  and interests.”

”Când copiilor noștri li se permite să se bucure de fiecare moment fără a avea o agendă impusă constant, aceștia se trezesc la inteligența lor nativă, la dorințele lor sincere și înclinațiile și interesele lor naturale.”

Ce se întâmplă atunci când copiii sunt conectați la inteligența lor nativă și la dorințele, înclinațiile și interesele lor? Aunci vor explora lumea pornind de la o stare de curiozitate inerentă. Cu alte cuvinte, atunci devine inutilă strădania de a-i ”motiva”, cuvânt care ascunde de fapt metode de tipul: a forța copilul, a-i oferi recompense, a-l disicplina pentru a-l direcționa spre o acțiune ce produce câștiguri pe termen scurt, dar în final are efect de bumerang. Orice am obține astfel este inferior potențialului copilului. Iar resentimentele asociate unor astfel de metode nu au cum să ridice spiritele și să inspire.

Dar ce au nevoie copiii de la părinți totuși?

Ultimul model de Iphone? Haine de marcă?

Autoarea consideră că eșecul părinților vine din lipsa înțelegerii a ceea ce au nevoie cu adevărat copiii de la noi pentru a înflori. Shefali Tsabary spune că orice copil are nevoie să știe 3 lucruri:

#1 Sunt văzut (așa cum sunt)?

#2 Sunt valoros?

#3 Contez?

Atunci când un copil simte că este văzut așa cum este el, crede că este valoros și că contează pentru ceea ce este ca persoană, nu doar pentru performanțe și realizări, atunci se poate bucura de sentimentul de încredere că își poate gestiona viața care se traduce într-un entuziasm autentic cu privire la lucrurile care-l atrag. Cu alte cuvinte, spune Shefali Tsabary, iubirea lor naturală față de propria persoană se manifestă ca iubirea vieții.

Părintele are nevoie să fie el/ea în contact cu propria viață interioară pentru a putea să  joace cu succes acest rol pentru copil. Dacă acest lucru nu se întâmplă, copiii lasă la o parte sinele lor autentic și dezvoltă un sine fals, ego-ul. Dacă părintele nu este conectat profund cu propriile dorințe, cu scopul vieții sale se va simți deconectat, plictisit și cel mai probabil singur. Pentru că aceste nevoi importante nu-i sunt satisfăcute, ajunge să utilizeze copilul pentru a-și îndeplini propriile vise. În loc să-i încurajăm pe copii să facă ceea ce își doresc ei în viață, îi distragem de la asta pentru a ne alina sentimentele noastre de inadecvare, dorințele noastre neîndeplinite și propria singurătate.

”Mă vezi pe mine?” este marea întrebare pe care ne-o pun copiii în fiecare zi. ”Mă poți recunoaște pe mine așa cum sunt, diferit de visele și așteptările tale pentru mine, de agenda pe care o ai pentru mine?”

The Awakened Family- #1 Learning a New Way

De ce să o citiți / ascultați pe Shefali Tsabary?

Ca să încep să răspund trebuie să-l pomenesc pe Khalil Gibran:

”Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri. (...)”

Nu pot să formulez un răspuns în câteva fraze... drept pentru care deschid o serie de postări despre Shefali Tsabary și concepția ei despre parenting.
Și dacă tot am spus că mi-e dragă cartea ei The Awakened Family o să urmez capitolele din ea.

În deschiderea cărții Shefali Tsabary ne îndeamnă să învățăm o nouă cale de a ne crește/educa copiii. De ce-am avea nevoie de o nouă cale? Eu zic că de la răspunsul la această întrebare poți decide dacă această carte este pentru tine sau nu.
Dacă consideri că totul a fost și este OK în relația cu propriii tăi părinți și în relația ta cu propriii copii, atunci nu e neapărat pentru tine. Probabil că nu o să-ți vorbească...încă. Poate vei reveni asupra acestei decizii cândva. Însă, acum probabil că o vei abandona oricum. So, don't bother!
Dacă însă relațiile tale cu părinții sau copiii sunt problematice, tensionate sau chiar toxice, cartea merită deschisă.

O altă întrebare de esență din acest prim capitol cred că e aceasta: ”Is it your child, or is it you?” (problema este copilul tău sau tu?).
Din nou, de răspunsul la această întrebare depinde abordarea pe care o vom avea în relația cu copiii.
Dacă problema e copilul sau comportamentul acestuia atunci abordările tradiționale, autoritare, punitive sunt reacția obișnuită. Aceste strategii se bazează pe ideea că e nevoie să controlăm copilul, să-l determinăm să facă ceva sau să nu facă ceva.

Dacă, în schimb, plasăm problema în curtea părintelui, așa cum propune Shefali Tsabary, strategiile de utilizat vor viza schimbarea adultului, nu a copilului. Și, din start, se vor ridica sprâncenele intrigate: Eu trebuie să mă schimb? WTF?!
Shefali Tsabary merge atât de departe încât să susțină că nu noi îi creștem pe copii, ci ei ne cresc pe noi. Dacă încă aveți sprâncenele sus este ocazia perfectă să introducem în scenă principalul vinovat și persona non grata: the ego.

Ce este ego-ul?
”(...) a picture of ourselves we carry around in our head- a picture we hold of ourselves that may be far from who we are in our essential being. (...) ”Ego” as I'm using the term is an artificial sense of ourselves. It's an idea we have about ourselves based mostly on other people's opinions. It's the person we have come to believe we are and think of ourselves as. This self-image is layered over who we truly are in our essence. Once our self-image has formed in childhood, we tend to hold on to it for dear life.” Shefali Tsabary- The Conscious Parent

Cheia parentingului conștient constă în conștientizarea propriului ego. Nu vă lăsați înșelați de adjectivul ”propriu” dinaintea lui. Ego-ul nu e cine suntem cu adevărat. Se dă doar a fi ceva ce nu e. Pretinde doar o grămadă de lucruri. Și se naște din frică.

Shefali Tsabary spune așa:

”Whether you have inflated, grandiose ideas of your children and what they will accomplish in life, or whether you are frightened for them or disappointed in them, all of this ultimately is rooted in fear.”/ ”Fie că aveți idei îngâmfate, grandioase despre copiii voștri și ce vor realiza în viață, fie că vă e teamă pentru ei sau sunteți dezamăgiți de ei, toate acestea sunt în ultimă instanță înrădăcinate în frică.”

Cum se dezvoltă ego-ul?

Deși pare a se manifesta violent- fie față de sine, fie față de alții- ego-ul se naște dintr-o disperare tăcută a spiritului, din nevoia de a ne proteja de elementele de inconștiență din modul în care ne-au crescut părinții noștri. Un exemplu ar putea fi cazul în care părinții nu au fost alături de copii așa cum aceștia au avut nevoie din cauza propriilor probleme, iar copilul dezvoltă fie o complianță puternică, fie o atitudine rebelă în încercarea de a câștiga atenția părintelui având convingerea fie că trebuie să fie perfect sau să facă ceva rău ca să obțină ceea ce are nevoie.

Aceste căi false de a face față respingerii resimțite din partea părinților devin moduri de a fi care ne înlănțuiesc.

Deoarece ego-ul se formează atât de devreme, pe când eram copii, suntem atât de obișnuiți cu vocea lui din mintea noastră încât o confundăm cu propria identitate. De fapt este o identitate falsă pe care ne-am creat-o pentru a supraviețui în lume.

Din păcate această identitate falsă ne îndepărtează de ceea ce este și ne duce într-o zonă în care impunem realității să fie așa cum credem noi că trebuie să fie.

Și tocmai aici este locul unde copiii ne pot fi de mare ajutor în propriul proces de creștere, deoarece copiii au capacitatea de a ne atrage atenția asupra inconștienței de care dăm dovadă în modul în care-i creștem/ educăm. Dacă conștientizăm activitatea mentală și emoțională frenetică a ego-ului care strigă, dă ordine, trimite copilul la time-out, disciplinează, putem să o separăm de cine suntem noi de fapt. Dacă devenim conștienți de modul în care ego-ul ne subminează capacitatea de a fi prezent, suntem în stare să luăm în considerare care este răspunsul cel mai potrivit în raport cu un comportament anume sau într-o anumită situație. Acest răspuns nu mai este ancorat în frică, ci într-un acordaj (attunement) la nevoile copilului.

Ce se întâmplă de fapt când sunteți provocați de copil?

Shefali Tsabary ne oferă următorul răspuns:

”Whenever your children trigger you, you think you are responding from your adult self. However, you aren't. Even though you are thirty-nine years old, you go right back into the way you learned to behave as a child, reverting to the six-year old who had no way to speak up and assert herself. It's as if, emotionally, you're frozen in time. This is why you feel out of control on the one hand, yet paralyzed on the other.”

”Ori de câte ori vă provoacă copilul, aveți impresia că răspundeți din rolul de adult. Cu toate acestea, nu faceți asta. Deși aveți 39 de ani, vă întoarceți înapoi la modul în care ați învățat să vă comportați când erați copil, redevenind copilul de 6 ani care nu avea posibilitatea de a vorbi și de a se exprima. Este ca și cum, emoțional, sunteți înghețați în timp. De aceea simțiți că ați pierdut controlul pe de o parte, iar pe de altă parte vă simțiți paralizați.”

E nevoie să fim conștienți de faptul că trecutul ne influențează prezentul. Una e să fii blocat în trecut, cu totul alta să devii conștient de modul în care trecutul te afectează. A fi părinte ne oferă o oportunitate de a deveni conștienți de tiparele formate în copilărie pe care le avem. Copiii devin o oglindă în care putem privi pentru a vedea cum a fost când am fost noi copii. Acest lucru poate fi foarte dureros. Și ne putem pune întrebarea ce să facem cu durerea asta?

Tendința noastră, spune Shefali Tsabary, când ne simțim neajutorați și anxioși este să controlăm aceste emoții răbufnind asupra altora, în acest caz asupra copiilor. Adică, să ne ”proiectăm” durerea pe alții, așa încât să pară că ceilalți sunt cauza durerii noastre. În loc să reacționăm din cauza a ceea ce ne arată copiii despre noi înșine, răspunsul unui părinte conștient ar fi să privim în oglinda pe care ei ne-o ridică în față și să ne permitem să devenim conștienți de faptul că în multe feluri ne comportăm și noi ca niște copii. Aceasta este singura cale de a ne elibera de vechile tipare astfel încât să nu le transmitem mai departe. E nevoie de mult curaj pentru a rescrie scenariul vieții noastre, însă este singura cale, spune Shefali Tsabary, de a ne conecta conștient cu copiii noștri și din acest spațiu mindful să-i ajutăm să-și dezvolte sinele lor adevărat.

În concluzia primului capitol Shefali Tsabary ne oferă o întrebare care să ne ghideze în descoperirea de noi căi de relaționare cu copilul: ”Cum pot utiliza acest moment pe care-l am cu copilul pentru a învăța mai multe despre mine?”.