Shefali Tsabary consideră că este naiv să presupunem,
doar pentru că a fi părinte este legat de aspectul nostru biologic și că este o
parte firească a vieții, că suntem natural echipați cu tot ce avem nevoie
pentru a fi părinți.
Eu, una, am spus mereu că ar trebui să facem niște
cursuri și să trecem un examen serios înainte ca societatea să ne permită să
devenim părinți. Pentru lucruri mult mai simple cum ar fi condusul mașinii suntem
obligați să facem asta. În schimb ceva atât de important cum este meseria de părinte e la liber, pentru
oricine. Chiar și în cazul celor care teoretic știu ce ar trebui să facă/ să nu
facă, de la teorie la practică e o cale lungă.
Dar parentingul nu se limitează doar la cunoștințe pe
care le poți învăța. Parentingul de calitate se bazează pe niște abilități cum
ar fi maturitatea emoțională la care
mulți dintre noi, în ciuda performanțelor academice sau profesionale, suntem
restanți.
Contrar părerilor unora părinții nu știu instinctiv ce să
spună, ce să facă și cum să se raporteze la propriii copii, iar parentingul în
sine nu este ceva ușor, distractiv și recompensant.
Cred, alături de Shefali Tsabary că ideea de parenting a
fost foarte mult romanțată. Femeile se gândesc să facă un copil în care își pun
speranța împlinirii tuturor năzuințelor pe care ele însele nu au reușit să le
împlinească până atunci. Grea misiune pentru bietul copil, if you asked me.
Tații visează la toate lucrurile pe care le vor face cu copiii și cât de mândri
vor fi de ei într-o bună zi.
Se vorbește mai puțin de cât de solicitantă și
provocatoare poate fi misiunea de a crește un copil. Mai ales că este aproape
sigur că acel copil nu va fi așa cum ne-am imaginat noi că va fi. Copilul pe
care-l vom avea s-ar putea să aibă un temperament foarte diferit de al nostru,
să fie foarte diferit de cum am fost noi când eram copii. S-ar putea să nu
reușim să ne conectăm ușor cu el/ea sau chiar să-l/o înțelegem.
Când discrepanța realitatea-imaginație este prea mare,
avem senzația că se prăbușește lumea pe noi. Abia când suntem copleșiți de
greutățile parentingului realizăm cât de nepregătiți suntem pentru suișurile și
coborâșurile aferente despre care nu ne-a avertizat nimeni.
Confruntați cu șocul schimbărilor pe care trebuie să le
facem pentru a ne adapta s-ar putea să ne simțim devastați, iar cu cât ni se
mai spulberă câte un vis pe care-l aveam legat de copil, ego-ul nostru primește
lovitură după lovitură.
Shefali Tsabary vorbește chiar despre așteptările și
propria ei experiență afirmând cu candoare: ”Singura mamă ce am fost pregătită
să fiu era mama din fanteziile mele. Nu am știut cum să fiu mama copilului din
fața mea.”
Multe mame ascund
sentimentele de inadecvare pe care le resimt și faptul că realizează că sunt
nepotrivite pentru această responsabilitate intimidantă. Ar fi mult mai util
dacă părinții și-ar lua inima în dinți și ar vorbi deschis despre dificultățile
cu care se confruntă, lăsând la o parte anxietatea că nu sunt părinți suficient
de buni.
Un lucru este cert: parentingul nu e ceva natural, instinctinv,
ce vine de la sine. Nu e ceva ce vom ști pur și simplu să facem pentru că
ne e scris în gene. Parentingul este o abilitate care ne ia uneori ani de zile
pentru a o dobândi. Ca și alte abilități, presupune un angajament profund de a
practica zilnic, consecvent niște lucruri.
În loc să perpetuăm convingerea eronată că parentingul e
o a doua natură pentru oameni, am face mai bine să recunoaștem că seamănă mai
mult cu aterizarea într-o altă lume străină unde nimeni nu vorbește limba noastră
și că pentru a ne conecta cu copilul vom trece prin multe furtuni emoționale și
nu va fi așa ceva instantaneu, ci ne va lua timp, stăruință și că pe alocuri ne
va veni să ne zmulgem părul din cap și să fugim cât vedem cu ochii.
Copiii nu vin pe lume ca să ne facă să ne simțim bine
legat de noi înșine, ci, de multe ori vor face exact contrariul.
Să nu mai vorbim de faptul că atunci când apare un al
doilea sau al treilea copil nu ne putem baza în mod necesar pe ceea ce am
învățat crescându-l pe primul, deoarece ceea ce a funcționat în cazul acestuia
s-ar putea să nu dea aceleași rezultate cu următorii. Nici nu putem avea vreo
siguranță că ar putea funcționa ceea ce a funcționat cu noi când am fost noi copii.
Doar atunci când vom fi dispuși să acceptăm cu brațele
deschise procesul de dezvățare și reînvățare pe care-l presupune parentingul
vom putea să ne creștem copiii în maniera unică pe care aceștia o merită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu