The Awakend Family- Myth#3 There are Good Children and Bad Children

În acest capitol Shefali Tsabary ne atrage atenția la faptul că societatea consideră ”buni” copiii pe care nu-i auzi, care stau în banca lor și nu dau bătăi de cap adulților. Acei copii obedienți, studioși și ascultători. Nu putem să nu observăm că noi măsurăm ”bunătatea” copiilor utilizând criteriul: cât de bine se potrivesc în viața noastră. Nu ne plac copiii care ne pun la încercare convingerile adânc implantate. Ne plac copiii ”buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul.

La polul opus îi considerăm ”răi” pe copiii hiperactivi, gălăgioși, care nu se supun cu ușurință regulilor noastre, adică acei copii care nu ne satisfac agenda și care tulbură ordinea pe care am instaurat-o.

Am ajuns să considerăm dezvoltarea normală a copiilor care se exprimă adesea în rezistență, tantrum-uri sau chiar opoziție o incoveniență, ceva de care ne este rușine.

Recurgem la etichete de tipul: ”leneș”, ”timid”, ”obraznic” care nu decurg neapărat din comportamentul copilului, ci mai mult din cum ne face pe noi asta să ne simțim, etichete care împovărează copilul a cărui sine încă nici nu s-a consolidat. Unii adulți își amintesc după ani și ani etichetele care li s-au pus când erau copii și care încă au capacitatea de a le produce foarte multă rușine.

Majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un tipar de rușine și insecuritate motiv pentru care etichetele pe care ni le pun ceilalți și criticile lor au o capacitate mare de a ne afecta. Etichetele pe care le pun ceilalți copilului nu-l afectează doar pe acesta. Atunci când învățătoarea sau un profesor etichetează copilul ca fiind ”necooperant” și acest lucru este comunicat părinților cu solicitarea de a remedia acest aspect, părinții se simt presați să ”repare” copilul. Mai mult decât atât este posibil chiar să li se sugereze să se adreseze unui specialist.

Este adevărat că mulți copii au nevoie să învețe anumite abilități/ competențe însă de multe ori copiii sunt etichetați ”bun”/ ”rău” în baza unor caracteristici ce țin de temperamentul lor, care este un aspect ce nu se modifică prea mult ținând de modul în care funcționează sistemul nostru nervos. Desigur părinții informați despre firea năbădăioasă a copilului s-ar putea să se confrunte cu propriile amintiri din școală când și ei au fost admonestați pentru felul lor de-a fi, că doar așchia nu sare departe de trunchi.

Toți părinții suferă din cauza dorinței de a fi aprobați de societate, în special de profesorii copilului. Când aceștia fac observații critice legate de copil, părinții se simt ei înșiși atacați, le e rușine că nu se descurcă prea bine în rolul de părinți și sunt furioși pe copil că nu e în trendul cerut. Această presiune din exterior le va afecta din păcate capacitatea de a se conecta cu copilul așa cum este acesta cu adevărat și de a-l ajuta să-și dezvolte abilitățile care-i vor facilita expirmarea autentică a sinelui.

Un copil care are o voință puternică, este încăpățânat și opozant ne forțează să ne evaluăm propriile convingeri. Desigur este mult mai ușor să etichetăm copilul decât să ne chestionăm convingerile. Când copiii ne fac să ne confruntăm cu noi înșine îi trimitem la time-out și îi punem pe scaunul rușinii (și dacă l-am botezat ”scaunul de liniștire” tot aia e).

În mod ironic mulți dintre acești copii nici nu sunt atât de încăpățânați sau sfidători. De fapt au o tărie a spiritului care se ciocnește cu a noastră. De cele mai multe ori problema este că fiind închistați în ego-ul nostru, noi suntem cei care nu vrem să cedăm când suntem provocați pe drept. Deoarece cultura a atribuit puterea în relația părinte-copil părintelui așa-zis atoatecunoscător, copilul este cel care este etichetat și pedepsit.

            Temperamentul multor copii îi face să nu se supună cu atâta ușurință voinței părintelui. Acești copii au un impuls inerent de a-ți susține punctul de vedere și a-și determina viața, iar părinții nu prea sunt pregătiți pentru asta. Când îi etichetăm ca fiind ”răi” cresc cu convingerea că ei sunt problema și simt multă rușine și nesiguranță cu privire la ceea ce sunt.

            Copiii care testează limitele, încalcă regulile, cauzează dezordine se simt într-un fel sau altul neauziți, simt că nevoile lor nu sunt satisfăcute. Atunci când părinții învață să interpreteze aceste comportamente ca un strigăt care cere o conectare mai profundă, vor fi capabili să iasă din rolul de disciplinator și să devină mai abili în a observa cum propriul mod de abordare a situațiilor facilitează acest tip de conflicte, să valideze sentimentele copilului și să-l ajute să le dea o voce schimbând astfel complet dinamica interacțiunii părinte-copil.

Standarde duble

Dacă ne uităm cu toții în viețile noastre vom constata (cu stupoare sper) că le cerem copiilor mai mult decât cerem de la noi înșine de fapt. Când copiii greșesc ne repezim să-i numim în toate felurile. Când nu fac ce le spunem, îi pedepsim. Când uită să-și facă tema sau își uită un caiet acasă ne comportăm de parcă ar fi sfârșitul lumii. Dar când noi uităm lucruri importante, ne pierdem cheile, nu reușim să terminăm un proiect la termen, aplicăm aceleași standarde și în ceea ce ne privește? Am accepta ca partenerul sau prietenii să spună despre noi că suntem ”răi” sau că suntem ”varză” pentru că am uitat să cumpărăm pâine?

Dacă suntem cu adevărat onești trebuie să recunoaștem că și noi adulții facem greșeli destule și luăm decizii proaste de multe ori. Când copiii greșesc, însă, ni se activează butoanele de panică. Iar asta se întâmplă doar pentru că se trezește frica noastră că ei vor eșua în viață care ne face să ne comportăm nu doar irațional, ci și foarte nedrept.

Când copilul manifestă un ”comportament problemă” întrebările pe care este nevoie să și le pună un părinte sunt de tipul:

”Ce pot să schimb în mediul de acasă pentru ca fiul/fiica mea să nu mai fie atât de neatent/ă?”

”Cum pot eu să manifest mai multă liniște în viața de zi cu zi pentru ca fiul/fiica mea să se poată concentra mai bine?”

În finalul acestui capitol Shefali Tsabary ne invită ca în loc să ne focalizăm pe etichete și pe măsura în care am suspus sau nu copilul, cum ne face copilul să ne simțim ce-ar fi să ne focalizăm pe lucrurile care contează de fapt cum ar fi:

S-a exprimat copil meu liber?

Și-a ascultat vocea interioară?

S-a focalizat pe propriile nevoi și a găsit căi de a și le satisface?

A avut curajul de a face greșeli și a găsi căi de a le corecta?

S-a simțit în siguranță să spună adevărul fără a-i fi rușine sau frică?

Și-a urmat ceea ce-i spunea inima fără ca eu sau alții să intervenim?

Când ne comutăm atenția de la aparențele externe la exprimarea autentică a sinelui, în loc să ne ocupăm cu pedepsirea comportamentului copilului suntem atenți la emoțiile din spatele comportamentului, având siguranța că atunci când emoțiile sunt recunoscute și exprimate, comportamentul se va ajusta de la sine.