Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #5 A Good Parent Is a Loving One

Acest capitol din cartea lui Shefali Tsabary ne confruntă cu o întrebare la care deși credem că știm răspunsul îndemnul meu este să mai cugetăm: What is love?/Ce este iubirea?

 Artist: Zebru

(Când am citit întrebarea asta ”What is love?” mi-au venit automat în minte versurile unei melodii a lui Haddaway: „Baby don’t hurt me, don’t hurt me, no more...” probabil nu degeaba...)

Luați-vă încă de pe acum câteva momente pentru a găsi propriul răspuns la această întrebare și doar apoi continuați să citiți.

***

Iubirea este în mod clar elementul ce leagă oamenii, spune autoarea, și dacă nu s-a întâmplat ceva care să denatureze acest sentiment în noi, iubirea va caracteriza relația noastră cu copiii noștri. Deși nu este întotdeauna lipsită de egoism, iubirea învinge orice bariere, motiv pentru care copiii evocă în părinți o loialitate feroce și o disponibilitate de a se sacrifica pentru ei.

În ciuda iubirii părinților pentru copii, modul în care părinții se comportă cu aceștia este în multe cazuri orice altceva decât iubitor. Ce fac părinții de (prea) multe ori? Se plâng de ceea ce fac copiii, îi corectează, îi critică, sunt furioși pe ei etc. În consecință, copiii trăiesc permanent cu teama (dacă nu groaza) că și-au dezamăgit din nou părinții. Teamă care se asociază mai devreme sau mai târziu cu ranchiuna.

Acesta este motivul, spune Shefali Tsabary, pentru care copiii vorbesc cu oricine altcineva despre cum se simt, în loc să o facă cu părinții. Iar părinții privesc cu stupoare cum propriii copii se îndepărtează de ei și le devin străini, când tot ceea ce au făcut (în mintea lor) este să-i iubească.

***

Încă o întrebare bună: De ce oare uneori îi urâm tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim cel mai mult?

Mai luați-vă o pauză de meditație pentru a găsi propriul răspuns.

***

Mă gândeam că azi vă servesc mesajul în porții mici, probabil tocmai pentru că vreau să mă asigur că-l degustați și digerați cum trebuie J

Răspunsul lui Shefali Tsabary este următorul: „It’s because while love is an admired sentiment, it tends to be contaminated by the ego with its neediness, which is what breeds the fear that causes us to be controlling and possessive. This inevitable distorsion of love occurs because of our attachment to those we have this feeling toward. Out attachment to them creates a symbiosis, whereby instead of relating to them just as they are, we now relate to them based on how they make us feel.”
”Este pentru că în timp ce iubirea este un sentiment admirat, tinde să fie contaminată de ego cu lipsurile lui, ceea ce naște frica ce ne determină să fim controlatori și posesivi. Distorsiunea inevitabilă a iubirii apare din cauza atașamentului pe care-l avem față de cei pentru care avem acest sentiment. Atașamentul față de ei creează o simbioză în care în loc să ne raportăm la ei așa cum sunt , ne raportăm la ei pe baza a cum ne fac să ne simțim.”

Și, în mod special când vine vorba de copii, dar nu numai, pentru că ne temem pentru ei, încercăm să-i controlăm. Dar ca să fim sinceri ceea ce încercăm să controlăm de fapt este propria noastră frică.

Iar incapacitatea noastră de a ne extrage (pe noi înșine) din viețile lor creează tot felul de proiecții care contaminează capacitatea noastră de a-i crește în așa fel încât să fie ceea ce sunt de fapt.

***

O altă întrebare și mai provocatoare: Is love enough? Este iubirea de ajuns?

Din nou, câteva momente de reflecție.

***

Shefali Tsabary consideră că este un mit ideea că dacă ne iubim copiii suficient de mult vom fi capabili să le oferim ceea ce au nevoie. Doar pentru ne iubim copiii (dar aici puteți pune orice alt cuvânt), asta nu înseamnă că știm cum să fim prezenți cu ei, acordați la lumea lor interioară și capabili să-i ajutăm să realizeze ceea ce sunt. Nu însemnă nicidecum că știm cum să ne gestionăm anxietatea, să ne stăpânim reactivitatea sau să ne accesăm rațiunea și obiectivitatea suficient de mult pentru a-i putea ajuta pe ei.

Copiii au nevoie de părinți care să poată manifesta un mod de a fi acordat față de ei, bine-organizați, părinți care pot rămâne consecvenți în abordare, capabili să rămână calmi în fața furtunilor emoționale. Copiii au nevoie să simtă că nevoile lor profunde emoționale și psihologice, nu doar cele fizice, sunt satisfăcute cu bucurie și grație.

Pentru a fi un astfel de părinte trebuie să recunoaștem că avem nevoie de un întreg set de abilități, din care iubirea este doar una. Acest lucru înseamnă că noi ca persoane este nevoie să evoluăm la un nivel la care lumea noastră interioară este liniștită, sentimentul sinelui nostru este intact și capacitatea de conștientizare este activă.

***

Uneori iubirea pe care o dăm nu este simțită ca iubire de cel care o primește.

Înțelegerea acestei diferențe este esențială spune Shefali Tsabary pentru parentingul conștient.

Majoritatea copiilor simt că sunt aici pentru a atinge standardele impuse de părinți, cu speranța că în schimb vor primi iubirea acestora.

Iubirea fără conștientizare se transformă rapid în ”neediness” și absorbție în sine.

***

Urmează un potențial ”aha moment” (moment de revelație), așa că ”brace yourselves” (țineți-vă tari sau stați jos dacă anticipați că o să vi se taie picioarele J):

Sentimentul pe care-l numim iubire este ceea ce simțim față de noi înșine când suntem cu celălalt. Are de-a face de fapt cu faptul că celălalt ne face sau nu să simțim că suntem ”lovable” (demni de a fi iubiți) și  ”worthy” (valoroși). Prin urmare, acest tip de iubire este foarte condiționată.

Aici e capcana cea mare. Deghizată ca iubire pentru celălalt, iubirea noastră este în fond iubire de sine.

Majoritatea intrăm în relații căutând acea senzație ce ar putea fi numită ”a te simți bine”. Îi iubim pe cei ce trezesc asta în noi și îi disprețuim pe cei care nu fac asta. Iubirea pentru un altul este nevoie să înceapă cu iubirea de sine. Până când nu ne vom iubi pe noi înșine, fiecare relație, chiar și cea cu propriii copii, va fi condiționată, forțată și în ultimă instanță nesatisfăcătoare pentru că se bazează pe ceea ce avem nevoie de la celălalt.

Copiii nu au nevoie de nimic altceva de la noi decât să simtă că au permisiunea de a exprima cine sunt în fiecare moment. Asta nu înseamnă să fim indulgenți cu ei fără discernământ. Înseamnă să creăm condițiile în care să-și exprime întregul sine. Când le oferim această libertate, ceea ce trăiesc este un spațiu vast, nelimitat pentru a se descoperi pe sine și a înflori. Atunci vor simți iubirea noastră ca iubire, nu ca și control născut din frică. Alți părinți, pentru că sunt incapabili să spună ”nu”, se dau peste cap pentru copii și nu-i lasă să simtă niciun pic de discomfort. Incapabili să simtă orice frustrare, acești copii ajung la dependențe pentru a se ”anestezia” și a evita senzațiile neplăcute.

Este datoria sacră a părintelui de a fi atent la semnalele pe care ni le transmit copiii, pentru a deveni conștient de frica ce contaminează afecțiunea noastră pentru ei. Atunci când vom fi capabli să-i îmbrățișăm pe copii cu toată inima așa cum sunt, ne vom putea conecta cu ei la cel mai profund nivel.

***

Iubirea, după Shefali Tsabary, este abilitatea de a-l vedea, accepta și onora în mod deplin pe celălalt așa cum este. A iubi conștient pe cineva înseamnă să avem capacitatea de a ieși din noi înșine și a ne conecta în mod consecvent cu celălalt. Înseamnă să nu-i cerem celuilalt să ne iubească și el/ea și să nu stabilim condiții pentru cum ar trebui să ne iubească, dacă alege să facă asta. Cu alte cuvinte, sentimentele noastre nu ar trebui să aibă vreun amestec în asta.

La prima vedere ar putea părea că această definiție propune abnegarea sinelui. Nicidecum, răspunde Shefali Tsabary. Această definiție ne cere să ne onorăm pe noi înșine suficient de mult încât să ne simțim împliniți în noi înșine și să-l eliberăm pe celălalt de povara de a contribui la împlinirea noastră.

A ne iubi conștient pe noi înșine înseamnă să fim în mod constant în comuniune cu lumina noastră interioară, în timp ce manifestăm multă compasiune pentru părțile noastre mai întunecate, pe care le îngrijim constant astfel încât să nu ne mai simțim permanent răniți și în căutarea altora care să ne vindece rănile. Dezvoltarea capacității noastre de a ne aprecia propria umanitate (cu plusurile și lipsurile ei) se va translata în capacitatea de a aprecia umanitatea altora.

***

Partea aceasta este doar pentru cei care sunt pregătiți să facă un salt spre un alt nivel de percepție a lumii. Vă puteți opri aici, oricum aveți multe de digerat deja, mai bine să nu provocăm indigestii J)))).

Iubirea și frica nu pot coexista.