Deși părinții se străduiesc să crească copii care vor avea succes în viață,
dorința tuturor este ca ei să fie fericiți. Din păcate se știe că a căuta cu
lumânarea fericirea este calea sigură spre nefericire.
Shefali Tsabary ne atrage din start atenția asupra faptului că ideea
conform căreia ”copilul meu merită să fie fericit” izvorăște dintr-o viziune
asupra momentului prezent ca imperfect, ca având neajunsuri, adică o viziune
ancorată în lipsă, în care ne focalizăm pe ceea ce nu este în loc să observăm
abundența pe care Universul ne-o oferă.
Dacă fericirea noastră depinde de suișurile și coborâșurile călătoriei
noastre prin viață, vom fi mereu la mâna nenumăratelor variabile asupra cărora
nu avem decât puțin sau chiar niciun control.
Unii părinți înțeleg prin parenting conștient să le facă pe plac întru
totul copiilor satisfăcându-le toate dorințele astfel încât aceștia să fie
mulțumiți și să nu simtă niciun disconfort. Acest tip de parenting este și el
bazat pe frică și își are rădăcinile în inconștiență.
Părintele conștient nu se teme să producă disconfort copilului, dacă asta
are nevoie să simtă pentru a crește sau să îi spună ”nu”, dacă asta servește
binelui superior al copilului. Parentingul conștient nu înseamnă să alegem
calea cea mai ușoară pentru părinte sau pentru copil, ci calea care va facilita
creșterea. Reperul va fi astfel întotdeauna dacă ceea ce facem îl ajută pe
copil să se dezvolte și să devină mai rezilient, mai aproape de împlinirea
sinelui său.
Viața este impredictibilă, prin urmare e nevoie să renunțăm la asumpțiile
conform cărora ar trebui să simțim doar plăcere și confort. Cât de atașați
suntem (încă) de această asumpție putem verifica ori de câte ori socoteala de
acasă nu se potrivește cu cea din târg. Observați-vă intensitatea reacțiilor, aceasta
este măsura în care încă mai credem că totul ar trebui să meargă conform
planului. Ca și când noi am fi la cârma Universului!
Una din problemele legate de fericire este că noi echivalăm în mintea
noastră fericirea cu rezultatul, nu cu procesul. Această natură condiționată a
relației noastre cu viața este motivul pentru care nu putem ajunge la sursa
interioară a fericirii pe care o avem oricând la îndemână.
Dar ce înseamnă fericirea?
Mulți dintre noi nici nu știu cum arată. De obicei ne imaginăm că înseamnă
lipsa durerii, confortul. Și deși nu avem nici o garanție în acest sens îi
orientăm pe copii spre succes, ca o modalitate de a-i inocula împotriva
suferinței.
Adevărul este că nu avem cum evita suferința. Ne așteaptă la fiecare
colț...
Doar dacă separăm interiorul de exterior putem realiza faptul că interiorul
se poate adapta, poate chiar înflori în ciuda exteriorului. Atunci când reușim
să facem asta, atunci ființa noastră interioară privește provocările vieții cu
vigoare în loc să le privească ca o victimă, cu valoare în loc să le privească
cu frică.
Nu vom putea opri valurile, dar putem învăța să facem surf. Poate că arta
de a trăi o viață plină de sens constă în a îmbrățișa atât vârfurile, cât și
prăpăstiile. Dacă am aborda viața astfel și i-am învăța și pe copii să facă
asta nu am mai căuta fericirea știind că procesul de a ne angaja în orice ne
oferă viața conține în sine cea mai mare împlinire. Doar atunci când noi, în
calitate de părinți, îmbrățișăm complet durerea ca o poartă spre transformare
le permitem copiilor să exploreze propria lor relație cu ea.
A ne implica în viață ”așa cum
este”- a fi versus a face
Copiii știu în mod inerent să se implice în viață așa cum este aceasta.
Copiii au acces la bucuria de a trăi indiferent de circumstanțe. Acest lucru
este posibil pentru că ei acceptă ”viața așa cum este” într-un mod pe care noi
l-am dat uitării.
Dar ce înseamnă să accepți ”viața așa cum este”?
Copiii simt ce e de simțit după care merg mai departe, Dacă plâng, plâng,
dacă râd, râd, nu creează scenarii despre cât de fericiți sau nefericiți sunt
în situația respectivă. Această abilitate de a fi flexibili în dansul vieții
lipsește multor adulți, spune Shefali Tsabary.
Adulții rămân blocați în tipare vechi, incapabili să exprime modalități
creative de a se adapta și a oferi răspunsuri conștiente și nu reacții ancorate
în trecut. De teama de a renunța la ceea ce cunoaștem, ne agățăm de iluzia că
avem control asupra vieții, iar atunci când viața și în special copiii noștri,
ne pun sub semnul întrebării această iluzie, nu suntem capabili să facem față
și slobozim această neajutorare asupra copiilor prin intermediul furiei și
anxietății.
Dacă am putea îmbrățișa viața așa cum este, în loc să ne focalizăm pe cât
de bine sau de rău ne face să arătăm în fața altora sau să ne simțim, am putea
să ne obișnuim încet, încet cu impredictibilitatea ei și să facem asta cu mai
multă grație.
Atunci când îi învățăm pe copii să caute în exterior ceva care să-i facă
să se simtă mai puternici- o anumită notă, o anumită realizare etc- le
transmitem mesajul că rezultatul este mai important decât procesul. Ajung
astfel să creadă că viața lor are sens doar atunci când realizează ceva, nu și
atunci când sunt ei înșiși în fiecare moment.
Este trist că în loc să-i învățăm pe copii să intre în contact cu propria
reziliență astfel încât să transceandă experiențele dureroase, ne descărcăm
fricile noastre asupra lor și îi învățăm să evite durerea cu orice preț.
Când acești copii ajung să trăiască sentimente neplăcute, situația este
interpretată atât de copil cât și de adult ca ”ceva ce nu a mers bine”și o
întreagă dramă se pune în scenă având drept actori frica și disperarea. Și
toate acestea deoarece nici copiii, nici adulții nu realizează că viața este
pur și simplu și că tot ceea ce este nevoie să facă pentru a trăi o viață cu
sens este să se angajeze total în experiență, știind că are în interior
reziliența de a face față la orice i-ar aduce în cale viața.
Ideea de a mula după așteptările celorlalți pentru a fi acceptați în
anumite grupuri și durerea asociată respingerii trebuie ponderate prin
stabilirea unor limite clare în fața celor care se comportă nepăsător cu noi
sau chiar lipsit de respect. Mulți adulți au probleme în a face asta pentru că
și ei atunci când au fost copii au fost împinși să socializeze fără a li se da
instrumentele care-i vor ajuta să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți.
Când vine vorba despre fericire, avem de învățat de la copii, nu invers.
Aceștia sunt maeștri în a întrupa fericirea. Lăsați-i să se joace afară și vor
găsi delicii în cele mai simple lucruri. Din păcate după câțiva ani pierdem
această capacitate, dar dacă avem deschiderea necesară o putem reînvăța de la
ei.
Pentru că nu sunt încă contaminați de cultură, copiii nu așteaptă să se
îmbogățească, să ajungă la o anumită greutate sau într-un anumit grup social
pentru a putea fi fericiți. Netulburați de sentimente de vinovăție față de
trecut sau de scenarii catastrofice legate de viitor, trăiesc complet viața așa
cum este, fără a simți nevoia să eticheteze sau să judece experiențele.
Abandonarea aceasta în realitate le permite copiilor să fie liberi, să
exploreze și să fie aventuroși. Pentru a cultiva aceste calități este nevoie să
le permitem copiilor să facă ceea ce știu să facă cel mai bine, adică să fie pur
și simplu ei înșiși. Când ne dăm la o parte, ei își dezvoltă în mod natural
dorința de a-și manifesta visele, fără să-i tot cicălim noi legat de ce ar
trebui să facă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu