Eckhart Tolle on Love (or Surrender= Accept Completely What Is)

”What is conventionally called “love” is an ego strategy to avoid surrender. You are looking to someone to give you that which can only come to you in the state of surrender. The ego uses that person as a substitute to avoid having to surrender. The Spanish language is the most honest in this respect. It uses the same verb, te quiero, for “I love you” and “I want you.” To the ego, loving and wanting are the same, whereas true love has no wanting in it, no desire to possess or for your partner to change. The ego singles someone out and makes them special. It uses that person to cover up the constant underlying feeling of discontent, of “not enough,” of anger and hate, which are closely related. These are facets of an underlying deep seated feeling in human beings that is inseparable from the egoic state.

When the ego singles something out and says “I love” this or that, it’s an unconscious attempt to cover up or remove the deep-seated feelings that always accompany the ego: the discontent, the unhappiness, the sense of insufficiency that is so familiar. For a little while, the illusion actually works.

Then inevitably, at some point, the person you singled out, or made special in your eyes, fails to function as a cover up for your pain, hate, discontent or unhappiness which all have their origin in that sense of insufficiency and incompleteness. Then, out comes the feeling that was covered up, and it gets projected onto the person that had been singled out and made special - who you thought would ultimately “save you.” Suddenly love turns to hate. The ego doesn’t realize that the hatred is a projection of the universal pain that you feel inside. The ego believes that this person is causing the pain. It doesn’t realize that the pain is the universal feeling of not being connected with the deeper level of your being - not being at one with yourself.

The object of love is interchangeable, as interchangeable as the object of egoic wanting. Some people go through many relationships. They fall in love and out of love many times. They love a person for a while until it doesn’t work anymore, because no person can permanently cover up that pain.

Only surrender can give you what you were looking for in the object of your love. The ego says surrender is not necessary because I love this person. It’s an unconscious process of course. The moment you accept completely what Is, something inside you emerges that had been covered up by egoic wanting. It is an innate, indwelling peace, stillness, aliveness. It is the unconditioned, who you are in your essence. It is what you had been looking for in the love object. It is yourself.

#7 De ce nu funcționează auto-flagelarea?

Mulți adulți care au în spate experiențe de neglijare sau chiar abandon se învârt într-un cerc vicios ca un câine care-și vânează propria coadă sau ca miticul Ouroboros care se auto-devorează.  Acest cerc vicios este unul din motivele pentru care nu reușesc să se schimbe, deși realizează cât de inutil, epuizant și în cele din urmă degradant este acest ”joc infernal” pe care-l fac.

Cercul vicios sună cam așa: ori de câte ori fac o greșeală, chiar și una pe care alții ar cataloga-o drept minoră, sunt scăldați de o ploaie fierbinte de rușine în raport cu propria persoană dublată de concluzia fermă că sunt o ființă caracterizată de o monumentală lipsă de valoare (worthlessness).  Din aceste tipuri de situații ies întotdeauna devastați și copleșiți.

În pasul doi fac ceea ce au învățat de la alții care au făcut lucrurile astea cu ei când erau mici, fără capacitatea de a discerne, neajutorați. Se auto-flagelează. Își aplică singuri loviturile acum, nu musai cu biciul, că știm și metode mai subtile și mai pervazive de a ne tortura.

Care este rostul acestor practici?

Păi, ideea ar fi că așa vom reuși să ne corectăm toate neajunsurile și să ajungem ființa aceea (mitologică) perfectă care nu va mai avea nici un defect, adică nu va mai face nici o greșeală. De ce să vrem să nu mai facem nici o greșeală? Ca să nu mai riscăm, să nu mai dăm nimănui (nici măcar nouă înșine) șansa de a ne surpinde... făcând ceva mai puțin decât perfect. Și ce dacă cineva sau chiar noi înșine ne-am (sur)prinde asupra acestui fapt? Atunci vom fi respinși, exilați, imposibil de iubit.

Să analizăm această fantezie. Pentru că e nevoie de la bun început să ne punem de acord că genul literar în care se încadrează este fantezia.

Chiar dacă multor adulți le plac fanteziile, o diferență majoră între ei și copii este că deși ne place acest gen, nu mai credem că este realitate. Copiii, însă, cred în povești cu toată ființa lor. De aceea suspectez că cea/cel care crede încă în aceste fantezii este copilul din noi. El/ea este chiar cel/cea care a născocit povestea asta (de groază if you asked me).

Și dacă au umblat vreodată printre noi zeii au plecat. Poți cutreiera Olimpul de-al lungul și de-a latul, nu mai e nici un Zeus, nici o Hera sau vreun Hefaistos. Și pe vremea când erau printre noi zeii erau cu zeii și muritorii cu muritorii. Chiar dacă s-au mai întâmplat mixaje, nu s-au născut zei din aceste împreunări, ci...titani, care erau tot muritori, cât or fi fost ei de puternici.

Să luăm aminte așadar: oricât ne-am biciui sau ne-ar biciui alții, nu vom deveni zei ever.

Unele popoare (cred că despre indienii Navajo era vorba), ca să-și aducă aminte de această chestiune de esență (că nu sunt zei, ci muritori supuși greșelii), au următorul ritual: ori de câte ori fac un lucru (ex. țes un covor), fac o mică greșeală la model în mod intenționat.

Cea de-a doua problemă cu povestea asta este că pentru orice greșeală se primește pedeapsa capitală. Până și justiția imperfectă cum e ea creată de oameni prevede niște gradiente ale pedepsei funcție de gravitatea faptelor. Ori, în povestea noastră, oamenii sunt executați pentru orice abatere.

Și asta mă conduce la o altă problemă: abatere în raport cu ce? Cine a stabilit care este codul perfecțiunii? Dacă l-ar fi aflat cineva poate am fi devenit zei deja J)))

Știe cineva care sunt toate regulile? Vă rog să mi le spuneți și mie. Altfel, dacă admitem că de fapt nu le cunoaștem, trebuie să admitem și că ne trăim viețile după niște reguli arbitrare stabilite de niște copii care cred în fantezii.

Nu vă cer să abandonați copilul din voi. Asta facem de fapt ori de câte ori ne auto-flagelăm. Biciuim copilul care încă nu se descurcă așa de bine la niște sarcini și îl renegăm pentru că ne face de rușine. Vă propun exact opusul. Să vă împrieteniți cu aspectul acesta imperfect din voi, care e și va fi toată viața a work in progress. Să aplicați ceea ce hoarde de cercetători și terapeuți cântă de mult pe mai multe voci. Când îți cumperi o plantă de multe ori o primești cu instrucțiuni privind îngrijirea ei. E drept că în privința copiilor nu ne oferă nimeni asta, însă dacă vrei ca o plantă să crească, tot ce ai de făcut este să creezi mediul prielnic în care aceasta va prolifera. Iar despre mediul prielnic în care înfloresc copiii se mai știe câte ceva. Și se știe sigur că NU include biciul și vorbele de ocară.

Ultima problemă pe care o am cu fantezia asta este ideea că ceilalți ne vor iubi doar dacă suntem acea mitologică ființă perfectă. Sau că ne vor admira doar în aceste condiții. Amintiți-vă când ați simțit ultima dată că iubiți pe cineva (sper sincer că aveți un astfel de moment pe care vi-l puteți (re)aduce aminte). Amintiți-vă câteva caracteristici, comportamente, aspecte ale persoanei respective care vă erau/ vă sunt în mod special dragi. Șansele sunt mari ca acele lucruri să fie ceva departe de perfect, mai degrabă lucruri care erau sau sunt într-un mod particular drăguțe și cel mai probabil asta doar în ochii voștri, nu în opinia generală (dacă există așa ceva, eu una mă îndoiesc).

În loc de concluzii...

Știu că e greu să-i spui unui copil că nu există Moș Crăciun... e poate una din cele mai dificile conversații pe care o are de purtat un părinte cu copilul lui. Poate unii dintre noi nu suntem  dispuși încă să renunțăm în totalitate la această fantezie. Dar și să admitem în sinea noastră că este o fantezie e un bun început care ne va da încet, încet libertatea să alegem dacă vrem să ne bazăm viața pe ea sau nu, chiar dacă pe undeva ne mai permitem să credem puțin în ea. Totuși, mai devreme sau mai târziu copiii află că Moș Crăciun sunt de fapt părinții lor. Pentru unii atunci s-a terminat magia. Alții aleg să continue o parte din poveste, dar în alt mod, mai asumat, cultivând Spiritul Crăciunului, devenind mai buni, mai umani, apreciind bunătatea din ei și din ceilalți, sărbătorind lucrurile cu adevărat importante. Ca adulți știu că nu mai e nevoie să aștepte după nici un Moș Crăciun întârziat pentru că au acum puterea de a oferi copilului din ei darurile după care a tânjit atât de mult în trecut.

#6 Cum recunoaștem rușinea toxică la noi și la ceilalți

Pentru a reuși să schimbăm ceva e nevoie să identificăm acel lucru și să-l recunoaștem.

Fiind o emoție, rușinea are by default niște manifestări fiziologice, niște modalități de gândire caracteristice asociate și niște tendințe comportamentale.  Mulți dintre noi roșim când ne este rușine. Ne gândim că am fost surpinși cu garda jos, s-a descoperit ceva inacceptabil despre noi și am vrea să ne înghită pământul dacă s-ar putea sau măcar să o putem lua la fugă pentru a ne ascunde undeva și a nu mai ieși niciodată de acolo.

            Pentru că rușinea apare întotdeauna în prezența reală sau imaginată a altora, anxietatea socială, timiditatea se dezvoltă ca reacție, probabil, la suferința produsă de astfel de situații în care am fost expuși, vulnerabili la evaluările critice ale altora.

            Cum arată rușinea toxică?

            Rușinea toxică, cea care ne paralizează, este un sentiment pervaziv că suntem defecți (flawed) ca persoane. Nu mai este o emoție care ne semnalizează limitele, ci devine o stare de a fi în care ne simțim fără valoare (worthless), ratați ca ființe umane. Rușinea toxică fragmentează sinele, ne face praf. E ca și când am avea în noi o hemoragie internă permanentă care ne sleiește de puteri continuu.

            Rușinea toxică aduce cu sine mecanisme de protecție care îi vor împiedica pe alții să ne vadă sinele interior, dar ne vor împiedica și pe noi înșine să ne vedem sinele ratat. Astfel sinele devine obiectul propriului dezgust, ceva în care nu poți avea încredere, pe care nu te poți baza. Rușinea toxică este trăită ca o tortură interioară, ca o boală a sufletului.

            Sentimentul de izolare față de ceilalți este în tandem cu cel de alienare față de propriul eu. Dacă nu ne-a fost permis să manifestăm anumite părți ale noastre, considerate inacceptabile și rușinoase, pentru a fi acceptați am alienat acele părți din noi. Le-am renegat sau pur și simplu le-am retezat din rădăcină ca posibilități de a fi.

            Părțile alienate din noi sunt de obicei proiectate în relații. Ele pot deveni bazele stereotipurilor și prejudecăților. Sunt aspecteșe pe care le urâm sau le invidiem la ceilalți. Ele pot căpăta o ”viață proprie” ca o personalitate seaparată sau chiar ca personalități multiple. Alienarea propriului sine conduce și la o senzație de irealitate, sentimentul pervaziv că nu aparții nicăieri, stări depresive construite pe durerea pierderii propriului sine autentic.

            Există și un metanivel: rușinea față de rușine. Oamenii vor admite multe (vinovăție, frică etc) înainte de a admite că le e rușine. Rușinea toxică e însoțită de sentimentul de izolare și singurătate, de senzația de absență și gol interior.

            Din păcate la acest nivel rușinea toxică nu mai funcționează ca o emoție, ea devine o identitate.

            Această internalizare a rușinii toxice este un proces gradual care are loc pe parcusul unei perioade de timp în care ajungem să ne identificăm cu modele de viață bazate pe rușine, când suntem respinși, ridiculizați, abandonați și ajungem încet, încet să ne abandonăm pe noi înșine pentru că e prea greu să fim cu noi așa broken cum suntem, până când în final ajungem să devenim un colaj de amintiri rușinoase.

            Cu toții avem nevoia de a aparține (to belong), de a fi parte din ceva mai mare decât noi. Doar nevoile de supraviețuire au prioritate înaintea acestei nevoi. Apartenența ne conferă securitate și protecție. Dacă părinții copilului au infiltrată în identitatea lor rușinea toxică și o mai și utilizează ca metodă de educație sunt șanse mari ca și copilul să se identifice cu aceste modele de viață.

            Părinții care nu sunt în contact cu emoțiile lor nu pot funcționa ca oglinzi sănătoase în care copiii să se privească și să se descopere pe sine. Astfel, apare un prim abandon care poate fi dublat de neglijare sau de un abuz de orice tip sau de ”înghițire” (enmeshment) în nevoile părinților.

            Al doilea abandon este cel care are loc în procesul alienării sinelui ca preț al acceptării (iubirii) celorlalți. Este de fapt modul în care noi ne abandonăm pe noi înșine. Probabil că cel mai dureros aspect la rușinii toxice este această respingere a sinelui de către sine.

            Dacă lucrurile s-ar opri aici ar fi destul de rău. Însă ele merg mai departe L.

            Evadarea din sine aduce cu ea crearea unui sine fals. Acesta va fi mereu o versiune a grandiozității de care vorbeam în articolele anterioare: more or less than human. Sinele fals poate fi un perfecționist sau un neglijent, un erou sau un țap ispășitor. Odată născut sinele fals, sinele adevărat stă la adăpost, ascuns. După ani și ani și straturile de scuturi de apărare și prefăcătorii sunt atât de dense încât persoana pierde contactul în totalitate cu ceea ce este ea cu adevărat.

            Unul din aspectele paradoxale ale rușinii toxice este că poate fi factorul motivator și al super-achieverului și al loserului, și al starului și al ratatului, și al celui puternic, dar și al pateticului.

            Multe din problemele psihologice ale oamenilor sunt legate de rușinea toxică.

            Astfel, putem vorbi despre codependență ca o stare în care sinele autentic este necunoscut sau ținut în umbră, astfel că sentimentul sinelui, al stimei de sine, al încrederii că contezi, conexiunii cu ceilalți este distorsionat impactând calitatea relațiilor cu ceilalți și, evident, cu sine. Fericirea este în afară. Starea de bine și validarea sunt în afară. Nu pot fi generate în interior. John Bradshow considera că rușinea internalizată stă la baza co-dependenței.

            Rușinea toxică stă la baza tuturor comportamentelor compulsive/ adictive definite ca relații patologice cu experiențe care modifică dispoziția (mood-altering experiences) cu consecințe dăunătoare asupra vieții. Drive-ul în cazul oricărei adicții este legat de sinele fragmentat, convingerea că ești defect ca persoană. Conținutul adicției este o încercare de a stabili o relație intimă. Workaholicul cu munca, alcoolicul cu alcoolul au o relație de iubire al cărei scop este evitarea sentimentului de singurătate și durere din profunzimi. Din păcate consecințele dăuntoare generează și mai multă rușine care hrănește mai departe cercul vicios al adicției.

            Cercul vicios începe cu convingerea pe care o au toți dependenții: că nimeni nu i-ar putea dori sau iubi așa cum sunt. Nici ei înșiși nu se pot iubi pe ei, darămite altcineva. Astfel, ajung la convingerea distorsionată că dacă vor munci mai mult, dacă vor face mai mulți bani, dacă vor mânca, bea, face sex etc/ se vor simți mai bine. Rușinea îi transformă în human doings din human beings.

            Valoarea personală este măsurată utilizând repere din exterior, niciodată din interior. Obsesia mentală cu relația adictivă este prima modificare a dispoziției, dat fiind că gândirea ne deconectează de ceea ce simțim. Acesta este stadiul de acting out sau ritual al adicției. Ceea ce urmează este rușinea în raport cu propriul comportament și consecințele dăunătoare asupra vieții: mahmureala, infidelitatea, epuizarea, obezitatea, portofelul gol etc. Rușinea față de rușine este o deplasare a afectului, o transformare a rușinii față de sine în rușinea față de acting-out și față de consecințe. Aceasta intensifică identiatea bazată pe rușine. ”Nu sunt bun de nimic, ceva nu e în regulă cu mine” rulează ca o placă stricată în mintea noastră și capătă soliditate în sistemul nostru de convingeri. Rușinea toxică hrănește adicția și astfel se regenerează.

            Ba mai mult decât atât, rușinea toxică pare a fi imposibil de remediat. Dacă sunt defect, nu se poate face nimic în privința mea. Prin urmare generează o stare de impotență. O dată internalizată devine autonomă funcțional, adică poate fi generată intern, doar imaginându-ne situații, fără vreun stimul exterior. Posibilitatea de a putea repara ceva pare blocată, de unde puterea incredibilă a rușinii toxice de a funcționa ca un ”soul murderer”.

#5 Când exprimă copiii prima dată semnele rușinii în procesul dezvoltării?

Mario Jacoby citează studiile a doi autori Tomkins (1963) și Spitz (1965) care au observat și investigat acest aspect ajungând la concluzia că primele semne se manifestă în jurul vârstei de 6-8 luni, Spitz descriindu-le ca ”frica de fețe străine” sau ”anxietatea de la 8 luni”, iar Tomkins ca ”semne ale refuzului contactului”.

Mario Jacoby lansează ipoteza că frica sau rușinea copilului poate fi generată nu doar de fața unui străin, ci și de fața mamei care îi poate părea străină copilului din diferite motive (schimbare de look, diverse emoții etc). Acest lucru ar explica și asocierea între oglindirea neacordată și susceptibilitatea la rușine. Când părintele nu împărtășește interesul comunicat cu mult entuziasm al copilului, figura acestuia va părea străină copilului, va avea un efect de alienare, având ca rezultat respingerea copilului, întreruperea contactului, senzația de a fi împins înapoi în sine, rușinarea copilului. Această lipsă de împărtășire a interesului nu este nevoie să fie exprimată în cuvinte pentru a avea impact.

Tomkins (1963) consideră astfel rușinea ca o emoție înnăscută diferită de frică, tot o emoție înnăscută. De asemenea, autorul consideră că rușinea apare întotdeauna după manifestarea interesului pentru ceva și are funcția de a stabili granițe în raport cu acest interes și nevoia de explorare/ bucuria extravagantă asociate, care în caz contrar ar deveni excesive.

 Mario Jacoby remarcă asemănarea între acest afect și ceea ce Winnicott numea ”preocupare” care conform acestui din urmă autor se manifestă la aceeași vârstă și formează baza respectului pentru ceilalți care se dezvoltă ulterior.

Oamenii, în general, spune Jacoby, nu își doresc să fie considerați intruzivi, curioși, nepăsători sau deranjanți. Some would strongly disagree, though.

#4 Relația rușine-încredere în întâlnirea cu un altul

”Shame resides on the borderline between self and other. It plays a critical role in the mediation of interpersonal closeness and distance, sensitively gauging my feelings about how close I can and want to let someone come. Of course, trust enters into the equation as well. I must trust that the others will respect my self-esteem and integrity if I decide not to conceal from them “the naked truth” of who I really am. Fear of being hurt by an intimate encounter has to do with the fear of being exposed, ridiculed, and shamed—whether in an obvious or a subtle way. Interpersonal contact requires that one develop a high degree of sensitivity to the “right” balance of closeness and distance—a job in which the feeling of shame can be of substantial help. How often have I been tormented by the shame of having revealed too much about myself to someone whom I later decided had not earned my trust?”

Mario Jacoby- Shame and the Origins of Self-Esteem

#3 Aspectul sănătos al rușinii (5)

 □ rușinea ca mediator între individualitate și conformism

Mario Jacoby, în cartea lui Shame and the Origins of Self-Esteem, vorbește despre două funcții ale rușinii pe care le putem lua în considerare la capitolul aspecte sănătoase. Rușinea este în același timp un gardian al individualizării, cât și al adaptării sociale. Deși se referă la domenii/ sarcini de dezvoltare aparent diferite, aceste două funcții pot intra în conflict.

În calitate de gardian al procesului individualizării rușinea mă ajută să-mi protejez intimitatea, să mă separ de lume și să țin pentru mine cele mai personale fantezii și gânduri, viața mea interioară. Astfel rușinea este un protector al acestui sanctuar interior și un filtru al lucrurilor pe care le arăt și le împărtășesc despre mine. Acest prag poate fi mai jos sau mai înalt, mai rigid sau mai flexibil decât al altora. Rușinea este cea care susține caracterul distinct al individualității mele și sentimentul identității individuale. În altă ordine de idei, o tendință excesivă de a simți rușine conduce la tulburări în sfera contactului cu ceilalți și la izolare socială.

În egală măsură, rușinea este un instrument puternic al adaptării sociale fiind declanșată de frica de critică din partea celorlalți și senzația că ești un ciudat. Societatea este cea care impune un grad de discreție individului, ce este adecvat conform normelor ei, motiv pentru care rușinea este un factor important în socializarea copiilor. Astfel societatea sancționează nuditatea, tolerează acte sexuale doar în privat și pedepsește ofensele aduse decenței publice. Confesiunile publice ale sentimentelor private generează adesea reacții de jenă sau tăceri inconfortabile. Astfel, rolul rușinii este de a păzi astfel de granițe stabilite de comun acord pe care cineva le poate încălca doar cu riscul sancțiunilor sociale și expunerii personale. Prin urmare, rușinea joacă un rol important în conformismul social.

Într-o măsură mai mare sau mai mică, dorințele individuale ajung să se bată cap în cap cu așteptările societății în viața fiecăruia dintre noi. Iar rușinea își intră în acest rol complex ca un mediator între individualitate și conformism. Poate că mi-am mușcat limba și nu m-am exprimat într-un oarecare grup pentru că m-am temut de reacțiile pe care le-ar putea avea acei oameni, însă nu voi scăpa atât de ușor, căci mă va bântui rușinea în raport cu eșecul de a mă afirma așa cum sunt, trădarea în raport cu valorile și principiile mele. Va câștiga de fiecare dată rușinea cu care pot trăi, pe care o pot duce. Cu costurile aferente.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (4)

□  aspectul sănătos al rușinii ne ajută să ne cultivăm smerenia

Ați urcat vreodată pe un vârf de munte? Ori de câte ori am făcut asta, am fost cuprinsă de un sentiment incredibil de reverență (awe) în fața nemărginirii ce se întindea în fața mea. Dacă s-a mai întâmplat și să vină și o furtună, cu atât mai mult mi-am dat seama cât de mici și neînsemnați suntem în fața stihiilor. Orice îngâmfare personală aș fi avut, se prăbușea zgomotos în prăpăstiile ființei mele. Cred că la asta se referă John Bradshow când vorbește despre modul în care rușinea sănătoasă ne poate ajuta să ne cultivăm smerenia. Să privim, așadar, întotdeauna și peisajul general (the big picture): Cât de importante sunt reușitele și eșecurile mele în peisajul general? Cât de importante vor fi lucrurile care mă bântuie acum peste 10 ani, 20 de ani, 100 de ani, 1000 de ani? Cât de mult văd din peisajul general? M-aș duce cu întrebările și mai încolo, dar am zis să rămân, totuși pe teritoriul confortabil al psihologiei J.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (3)

 □  aspectul sănătos al rușinii nu ne permite să credem că le știm pe toate

Una din frânele cele mai importante din calea creativității este convingerea că avem dreptate și că le știm pe toate. Cum așa?! Pentru că atunci când suntem omniscienți, nu mai avem curiozitatea să investigăm, să decoperim ceva nou. La ce bun?!

Fără să ne dăm seama chiar, suntem absorbiți de implacabilul lucrurilor știute și sigure și nu mai depunem nici cel mai mic efort pentru a manifesta un interes pentru ceva. Rămânem astfel împietriți în îndreptățirea (righteousness) noastră, uitând că și dacă floarea din fața noastră este tot un trandafir, nu este de fapt la fel cu nici un alt trandafir pe care l-om fi văzut înainte. Și dacă nu ne permitem să-l privim în unicitatea lui, ne auto-condamnăm la o viață, anostă, plictisitoare în care totul este more of the same. Seen that, done that. Nothing new under the sun. Boring. Depressive. Dead.