Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #3

De ce este atât de greșit să ne asumăm responsabilitatea pentru ceilalți?

Sub unele aspecte, nu este nimic greșit. Pe parcursul a generații întregi femeile și-au câștigat atât identitatea cât și stima din ajutarea, protejarea, hrănirea și asigurarea confortului altora. Conexiunea cu ceilalți, empatia, privirea celorlalți într-un mod iubitor și facilitarea creșterii altora sunt virtuți importante atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Problemele apar atunci când suntem excesiv de reactivi la problemele celorlalți, când ne asumăm responsabilitatea pentru lucruri care nu sunt în responsabilitatea noastră și când încercăm să controlăm lucruri pe care nu le putem controla. Atunci când intrăm în modul supra-funcționare în relația cu o altă persoană, ajungem să fim furioși și nu facilităm creșterea niciunuia din noi.

Un alt exemplu oferit de autoare se referă la interacțiunea între doi frați Lois și Brian, în care Brian dă mereu de necazuri și apelează la Lois să-i împrumute bani pe care nu-i mai returnează. Lois este îngrijorată cu privire la soarta lui Brian, dar o și irită faptul că o sună mereu doar când este iar într-o criză și nu ține seama de sfaturile ei. Ulterior tiparul se repetă: o nouă criză, din nou un telefon, din nou împrumutatul de bani și sfătuirea lui Brian, recomandarea de a consulta un terapeut, de a citi X carte, fără vreun efect asupra lui Brian. Lois trece de la o abordare plină de simpatie la una în care devine furioasă, însă cercul vicios continuă.

Cine este de vină pentru acest cerc vicios?

De îndată ce se instalează un tipar într-o relație, acesta este perpetuat de ambele părți.

Atâta timp cât Lois va acționa în modul de supra-funcționare, Brian va rămâne în modul de sub-funcționare, adică cu cât Lois îl va ajuta mai mult, cu atât Brian va avea nevoie să fie ajutat. Cu cât Lois va fi mai preocupată emoțional de el, cu atât lui Brian nu-i va păsa atât de mult de el însuși. Responsabilitatea pe care și-o ia Lois funcționează în detrimentul competenței lui Brian.

Dacă Lois își propune să schimbe acest tipar, acest lucru nu se va întâmpla doar prin faptul că ea își exprimă sentimentele și îl roagă pe Brian să se schimbe. Va trebui să iasă din modul supra-funcționare, adică să pună o frână la comportamentul de ajutare a lui Brian.

A ști cum să facem asta necesită o anumită atitudine față de relație și abilitatea de a păstra un anumit echilibru între aspectele separat și împreună.

Ce nu ajută:

□ O atitudine reactivă de distanțare: ”Nu mai încerca să mă tot implici în problemele tale, nu e problema mea!”

□  O atitudine de tipul ”eu știu ce este mai bine pentru tine”: ”Nu-ți mai dau sfaturi, Brian, deoarece nu este bine pentru tine să fac asta.”

Este ceva greșit în a oferi sfaturi?

Nu este greșit să oferim sfaturi altei persoane atâta timp cât recunoaștem faptul că exprimăm o opinie personală care s-ar putea să se potrivească sau nu celuilalt. Începem să supra-funcționăm atunci când ajungem să credem că noi știm mai bine ce are nevoie celălalt și vrem ca cealaltă persoană să facă așa cum le-am spus noi că este mai bine pentru ei. Dacă ne înfuriem când ceilalți nu fac cum le-am spus, este un indicator destul de bun că suntem într-o astfel de situație.

Ce poate ajuta:

□ Să oferim sfaturi dacă ni se cer și să le formulăm ca idei inspirate din propria noastră experiență, nu ca adevăruri sau afirmații despre cum se fac lucrurile: ”Uite, ceea ce cred eu este că...” sau ”În cazul meu asta a funcționat, poate te ajută și pe tine.”

     □ Să rămânem conectați emoțional: să facem un pas înapoi și să-i oferim spațiul celuilalt să-și rezolve propriile probleme, dar să continuăm să comunicăm în ciuda faptului că ne displace/irită comportamentul persoanei, depășindu-ne astfel propria furie sau inerție.

    □ Să împărtășim lucruri despre zonele în care suntem în modul sub-funcționare, astfel încât să ieșim din modul ”eu le știu pe toate” și să prezentăm celuilalt o imagine mai echilibrată despre noi înșine.

În tot acest proces este important să fim vigilenți la mișcările de contrare ale celuilalt prin care încearcă să mențină status quo-ul.

De exemplu, Brian ar putea-o acuza pe Lois că este nemiloasă, că-l lasă să moară de foame pe străzi, încercând să o manipuleze prin inducerea unor sentimente de vinovăție. Dacă Lois rămâne pe poziție și nu-i mai oferă bani, dar rămâne în contact cu el și îl susține să-și rezolve problemele singur- mișcările de contrare se vor reduce în timp.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #2

 Cine face curățenie în casă?

Harriet Lerner oferă exemplul unui cuplu Lisa și Rich care erau blocați în certuri repetitive legate de faptul că Lisa s-a săturat să facă ea totul în casă. Sounds familiar?

Lisa îi spunea constant că o deranjează că ea trebuie să se ocupe de toate sarcinile administrative și că este epuizată și îi cerea în mod repetat lui Rich să facă el anumite lucruri ca să o ajute.

Răspunsul lui Rich a fost următorul: ”Alte femei se descurcă foarte bine la asta, tu de ce nu poți?”

Cu toate că Lisa relua discuția pe același calapod, comportamentul ei rămânea același, adică făcea ea totul.

La prima vedere s-ar părea că soluția este să-l determine pe Rich să-și schimbe comportamentul, dat fiind că este responsabilitatea acestuia că se comporte corect față de soția lui. Lui Rich însă, îi convine situația așa cum este ea în prezent. Iar dacă Lisa nu adresează problema ei, nimeni nu o va face.

Ce are Lisa de făcut, conform autoarei, este să-și facă acțiunile congruente cu cuvintele.

În acest sens a făcut o listă cu lucrurile pe care va continua să le facă în continuare și i-a împărtășit planul ei lui Rich după care a trecut la a-l implementa. Adică nu a mai făcut nimic din ce nu era pe listă.

A rezistat eroic la contra-manevrele lui Rich de a o aduce înapoi la rolul familiar.

Ce s-a întâmplat este că, în timp, Rich a început să preia inițiativa și să facă mai multe în casă.

În acest moment al schimbării tiparului este de evitat capcana ”Fă lucrurile așa cum le-aș face eu!” care blochează inițiativa celuilalt.

Desigur că celălalt poate nu va face curățenie la standardele la care face cealaltă persoană sau nu după aceeași procedură. Este nevoie să cedăm controlul în această zonă dacă dorim să ieșim din modul supra-funcționare și să-i dăm o șansă celuilalt să iasă din modul sub-funcționare.

O altă capcană este să ne așteptăm ca celălalt nu doar să facă lucrurile respective, dar să o facă și cu drag, să vrea să facă asta. Acest lucru s-ar putea să nu se întâmple, celălalt s-ar putea să își exprime într-un fel sau altul frustrarea și disconfortul. Aici intră în joc un skill foarte important, acela de a-i da spațiul celuilalt să își trăiască emoțiile fără să ne asumăm noi responsabilitatea pentru ele, dar și fără a ne retrage emoțional, a deveni distanți și critici.

Pentru persoana care este în modul de supra-funcționare, în cazul nostru femeia, s-ar putea să fie dificil să cedeze controlul într-o zonă în care autoritatea și competența feminină au dominat nechestionate generații întregi.

Femeile (dar nu numai) adoptă adesea un rol de ”salvator” și de ”reparator” în raport cu partenerii/ copiii lor comportându-se ca și când este responsabilitatea lor să-i modeleze pe ceilalți sau să le rezolve problemele și că este în puterea lor să facă asta.

Când suntem în acest mod de funcționare reacționăm la fiecare mișcare pe care o face sau nu o face celălalt, iar reacțiile noastre emoționale merg de la o simplă iritare la furie sau disperare. Iar atunci când vedem că încercările noastre nu funcționează nu ne oprim, ci ne înzecim eforturile devenind din ce în ce mai furioși la persoana care este în modul de sub-funcționare.

În acest fel este foarte dificil să menținem un grad de separare necesar pentru a ne gestiona propria suferință și a ne rezolva problemele. Și bărbații au dificultăți în a gestiona forțele centrifuge și centripete ale relațiilor (aspectul separat și aspectul împreună) însă au tendința de a gestiona anxietatea prin distanțare emoțională și dezangajare (sacrificând ”noi-ul” pentru ”Eu”) în timp ce femeile gestionează mai frecvent anxietatea prin fuziune și supra-funcționare emoțională (sacrificând ”eul” pentru ”noi”).

Atunci când nu ne investim energia emoțională pentru a ne rezolva propriile probleme, ne asumăm problemele altora ca fiind ale noastre.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #1

În cartea The Dance of Anger, Harriet Lerner alocă un capitol temei responsabilității în relații care mi s-a părut foarte util în a clarifica unele situații cu care ne confruntăm indiferent din ce rol. Mai jos sunt ideile care mi s-au părut cele mai relevante, precum și exemplele aferente.

 

Este tentant să vedem tranzacțiile cu ceilalți în termeni simpli de cauză-efect, spune Harriet Lerner. Dacă suntem furioși, cineva ne-a înfuriat. Sau, dacă suntem ținta furiei cuiva, suntem de vină că i-am supărat. Sau, dacă suntem convinși de inocența noastră, am putea concluziona că cealaltă persoană nu are dreptul să simtă furie.

Pentru a utiliza propria furie ca un vehicul pentru schimbare este nevoie să putem să comunicăm reacțiile noastre la o situație fără a o face responsabilă pe cealaltă persoană pentru propriile noastre trăiri și fără a ne blama pe noi înșine pentru reacțiile celorlalți ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Noi suntem responsabili pentru propriul comportament.

Însă nu suntem responsabili pentru reacțiile celorlalți. Nici ei nu sunt responsabili pentru reacțiile noastre.

Adesea femeile au fost educate să își asume responsabilitatea pentru trăirile, gândurile și comportamentul altora și să cedeze responsabilitatea altora pentru propriul comportament.

Când se petrece acest lucru devine dificil, dacă nu imposibil, ca vechile reguli ale relației să se modifice.

Asumarea responsabilității pentru propria persoană înseamnă:

□ Să ne clarificăm ”Eu-ul” (eu ce vreau, ce pot să îmi asum, ce este important pentru mine etc)

□ Să observăm și să modificăm partea noastră din tiparele care ne țin blocați.

Exemple

Criza de la miezul nopții

Un cuplu de femei, care era împreună de 8 ani și aveau un câine pe care-l iubeau ca pe propriul copil, s-au confruntat cu o situație inedită. În toiul nopții câinele a dat semne că nu se simte bine și cuplul a început să discute în contradictoriu pe această temă. Una din persoane era foarte îngrijorată și credea că ar trebui dus la urgență undeva, cealaltă considera că mai pot aștepta până dimineața, acuzându-și partenera că reacționează exagerat. Au așteptat până dimineața însă starea câinelui s-a agravat și când au ajuns la veterinar acesta le-a apostrofat că nu au venit mai devreme, că au riscat să moară câinele.

Cea care a fost de părere să-l ducă la urgență s-a înfuriat pe cealaltă și i-a spus că dacă s-ar fi întâmplat ceva cu câinele ea ar fi fost de vină.

Ce părere aveți despre această situație?

Cum ați fi reacționat dacă erați în situația persoanei care a crezut că trebuia dus la urgențe?

Care este responsabilitatea tuturor părților implicate?

Chiar dacă putem empatiza cu furia lui Stephanie, cea care a vrut să meargă la urgențe, nu putem să nu remarcăm faptul că ea este confuză cu privire la cine este responsabil pentru ce.

Fiecare persoană este responsabilă să-și exprime în mod clar convingerile și să acționeze în raport cu ele. Jane, partenera lui Stephanie, a făcut asta. În opinia ei câinele nu avea nevoie de asistență de urgență așa că nu a apelat la medici. Stephanie era și ea responsabilă să-și exprime clar convingerile și să acționeze în raport cu ele și ea nu a făcut asta. Credea că trebuie mers la urgență și nu a sunat veterinarul.

Asta nu înseamnă că Stephanie nu are dreptul să fie furioasă pe Jane pentru că:

•   i-a calmat temerile,
•   i-a minimalizat preocupările,
•   i-a descalificat percepția asupra realității
•   s-a comportat ca și când ”ea le știe pe toate”.

Cu toate acestea, Stephanie este în ultimă instanță responsabilă pentru decizia de a face sau nu ceva, nu Jane.

Stephanie este într-o poziție pe care autoarea o numește ”de-selfing”, iar furia este semnalul pentru ea că este nevoie să obțină un echilibru mai bun în relația cu partenera ei când vine vorba de luarea deciziilor.

Pe măsură ce ne identificăm tiparele în relații dăm peste următorul paradox: pe de o parte, treaba noastră este să învățăm să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și comportamentul nostru și să recunoaștem că ceilalți oameni sunt responsabili pentru gândurile, emoțiile și comportamentele lor; cu toate acestea, modul în care reacționăm față de alții are mult de-a face cu felul în care ei reacționează la noi. Nu putem să nu influențăm tiparul unei relații. De îndată ce o relație este blocată într-un tipar circular, întregul cerc se va schimba atunci când o persoană își asumă responsabilitatea pentru schimbarea propriei părți din secvență.

Asumarea acestei responsabilități nu însemnă auto-blamare sau asumarea unei poziții de auto-depreciere. A învăța să ne observăm și să ne schimbăm comportamentul este un proces care pornește din iubirea față de sine și nu poate avea loc într-o atmosferă de auto-criticism sau auto-blamare. Astfel de atitudini mai degrabă ne subminează în loc să ne susțină în acest proces. Dimpotrivă, o poziție de demnitate și putere ne permite să ne observăm pe noi înșine și pe ceilalți și să ne propunem să schimbăm ceva. Această atitudine nu îi scutește pe ceilalți să-și asume responsabilități. Din contră, atunci când ne conturăm aspectul separat de celălalt, îl confruntăm și pe celălalt cu faptul că fiecare avem responsabilitatea ultimă de a ne defini propriul sine și termenii și condițiile propriei vieți. Aceasta le permite, cu respect, și celorlalți să facă la fel.

To be continued...

De vreți să citiți mai mult, aceasta este cartea pe care o recomand călduros:

The Parasitic Mind by Gad Saad

Despre dificultatea de a schimba opiniile cuiva 

Făcând referire la Dan Sperber și Hugo Mercier care au dezvoltat teoria argumentativă a raționamentului:

”(…) it might be difficult for people to alter their opinions even when faced with contrary evidence. They posit that our reasoning faculties did not necessarily evolve to seek truth but rather to convince ourselves and others in a battle of wits.

Given the apparent innate penchant for most people to engage in motivated reasoning (biased information processing to protect one’s beliefs, attitudes, or ideological positions), is it feasible to expect people to seek an objective truth?

As an optimistic realist, I’d like to think so.

Intellectual courage—or as I prefer to call it, testicular fortitude—is a necessary first step for anyone who wishes to participate in the battle of ideas.

But this is insufficient. All of the courage in the world is not going to sway anyone’s opinions if you do not possess mastery of the relevant information and the appropriate critical thinking skills to process such information.”

I just love the guy. O carte scrisă de cineva care are și cojones și informația relevantă și gândirea critică necesară to make a point. Și mai are ceva, un simț fantastic al umorului și o abordare no-nonsense, no-bullshit. Chapeau!

Norocul și-l face omul cu mâna lui

Înțelepciunea populară se pare că are dreptate de data aceasta, iar știința ne arată cum anume se petrece asta și cum putem învăța să devenim mai norocoși. Read along dacă te intereseză subiectul.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Richard J. Wiseman este un fost magician ajuns psiholog care și-a obținut doctoratul de la Universitatea din Edinburgh. În primii ani după obținerea doctoratului a făcut un parteneriat cu Simon Singh cu care a produs secvențe despre minciună la BBC în cadrul National Science Week cu scopul de a livra informație științifică audienței într-o manieră distractivă. Printre altele, Richard J. Wiseman este interesat de analiza și demistificarea fenomene paranormale fiind membru al  Committee for Skeptical Inquiry.

Mi se par foarte interesante studiile pe care le-a realizat cu privire la noroc în urma cărora a rezultat cartea The Luck Factor. Într-unul din experimentele menite să descopere de ce unii oameni sunt în mod constant norocoși în timp ce alții par a fi mereu ghinioniști autorul a plasat reclame în ziare cu acoperire națională și în reviste solicitând persoanelor care se consideră extraordinar de norocoase sau ghinioniste să-l contacteze.

Pe parcursul anilor, în jur de 400 de bărbați și femei din toate categoriile sociale (ex. oameni de afaceri, muncitori, profesori, persoane casnice, medici, secretare și persoane care lucrează în vânzări) s-au oferit să participe la studiile lui.

Participanții au fost invitați să completeze jurnale, chestionare de personalitate și teste de inteligență și au fost invitați în laborator pentru a participa la experimente.

Rezultatele cercetărilor au evidențiat faptul că norocul nu este o abilitate magică sau efectul șansei. Oamenii nu se nasc norocoși sau ghinioniști. Cu toate că oamenii nu au uneori nici cea mai vagă idee cu privire la cauzele norocului sau ghinionului lor, modul în care gândesc și propriul comportament sunt responsabile de soarta lor.

Se pare că oamenii își generează norocul/ghinionul pe baza a 4 principii fundamentale:

□       Abilitatea de a-și crea și a observa oportunități întâmplătoare
□       Iau decizii norocoase ascultându-și intuiția
□       Creează profeții care se împlinesc singure având așteptări pozitive
□       Adoptă o atitudine rezilientă care transformă ghinionul în noroc.

Oportunitățile întâmplătoare

Din afară s-ar putea crede că oamenii norocoși întâlnesc mereu astfel de oportunități, în timp ce cei ghinioniști nu. Pentru a testa această presupunere Richard J. Wiseman a realizat un experiment simplu în care și-a propus să pună în evidență dacă întâlnirea oportunităților se datorează de fapt diferențelor în abilitatea de a observa astfel de oportunități.

În cadrul experimentului li s-a oferit persoanelor norocoase și ghinioniste un ziar și li s-a cerut să raporteze câte fotografii sunt în el. În medie, persoanelor ghinioniste le-a luat cam 2 minute să numere fotografiile în timp ce persoanelor norocoase le-a luat câteva secunde, motivul fiind faptul că pe pagina a 2-a a ziarului era un mesaj formulat așa: ”Oprește-te din numărat-sunt 43 de fotografii în acest ziar.” Acesta mesaj umplea jumătate de pagină de ziar și era scris cu caractere de 2 inci mărime așa încât nu avea cum să nu-ți sară în ochi. Cu toate acestea persoanele ghinioniste l-au ratat, iar cele norocoase l-au văzut imediat.

Autorul adaugă faptul că, doar pentru distracție, a mai plasat un anunț undeva pe la mijlocul ziarului care spunea: ”Oprește-te din numărat, spune experimentatorului că ai văzut asta, și vei câștiga $250.” La fel, persoanele ghinioniste au ratat oportunitatea pentru că erau prea ocupate să caute fotografiile.

Una din explicații poate fi faptul că din chestionarele de personalitate a reieșit că persoanele ghinioniste erau mai anxioase decât cele norocoase, iar studiile au pus în evidență faptul că anxietatea afectează abilitatea persoanelor de a observa ceva neașteptat.

De exemplu, într-un experiment li s-a cerut participanților să observe un punct care se mișca aflat în mijlocul unui ecran. Fără vreun avertisment apăreau puncte mari în mod ocazional la marginile ecranului. Aproape toți participanții au observat aceste puncte.

Experimentul a fost apoi repetat cu un al doilea grup căruia i s-a oferit o sumă mare de bani ca recompensă pentru urmărirea punctului central. De data aceasta, participanții au fost mult mai anxioși legat de întreaga situație și au fost atât de concentrați pe punctul central așa încât 1/3 au ratat punctele mari care apăreau la marginea ecranului.

Cum fac față ghinionului

Un alt principiu important pentru a ne crea o viață norocoasă este modul în care facem față adversităților. S-au realizat niște studii interesante cu privire la Jocurile Olimpice care pun în evidență niște efecte care pot părea surprinzătoare la prima vedere. Și, dacă tot e perioada Jocurilor Olimpice de la Paris 2024, mi se pare potrivit să pomenim de ele.

Întrebare: Care din sportivi credeți că este mai fericit, cel/cea care a luat medalia de bronz sau cel/cea care a luat medalia de argint?

Majoritatea oamenilor ar răspunde: ”Normal că cel care a luat medalia de argint, este o performanță mai bună decât locul 3!”

Well, nu este așa. Cei care iau medalia de bronz sunt mai fericiți și acest efect are legătură cu modul în care oamenii gândesc în acest tip de situații. Medaliații cu argint se concentrează pe faptul că dacă ar fi performat ceva mai bine ar fi putut lua aurul. În schimb, medaliații cu bronz se concentrează pe faptul că dacă performanța lor era ceva mai slabă ratau podiumul.

În psihologie, această abilitate de a ne imagina ce s-ar fi putut întâmpla, în loc de ce s-a întâmplat se numește ”gândire contrafactuală” și se pare că și persoanele norocoase recurg la acest stil de gândire pentru a ”îndulci” impactul emoțional al situațiilor aversive întâlnite.

Despre gândirea contrafactuală vorbește și Daniel H. Pink în cartea sa The Power of Regret- How Looking Backward Moves Us Foreward citând experimentul realizat de Medvec & co în 1995 cu privire la medaliații de la Jocurile Olimpice.

Richard J. Wiseman a prezentat persoanelor norocoase și ghinioniste o serie de scenarii ghinioniste pentru a vedea cum reacționează la ele. De exemplu, li s-a cerut să-și imagineze că așteaptă la coadă la bancă și un hoț intră și trage cu arma, iar ei sunt împușcați în mână.

De dragul experimentului vă invit și pe voi să răspundeți la întrebarea pe care autorul le-a adresat-o participanților:

Întrebare: A fost această situație una norocoasă sau ghinionistă?

Ghinioniștii au răspuns că a fost un ghinion teribil faptul că s-au aflat la locul greșit, în momentul greșit. În schimb, norocoșii au evaluat scenariul ca fiind unul norocos deoarece situația ar fi putu fi mult mai nasoală, ar fi putut fi împușcați în cap, de exemplu. Alții s-au gândit și la posibilitatea de a-și vinde povestea unui ziar și a câștiga și bani pe seama ei.

Diferențele între persoanele norocoase și cele ghinioniste sunt uimitoare. Persoanele norocoase au tendința să-și imagineze în mod spontan cum anume ghinionul avut ar fi putut fi mai rău și, făcând acest lucru, ajung să se simtă mult mai bine. În același timp, reușesc să-și mențină în acest mod așteptările legate de viitor pozitive și le crește probabilitatea de a continua să aibă vieți norocoase.

În concluzie, putem spune că norocul și ghinionul rezultă din anumite obiceiuri pe care le avem și care pot fi măsurate fie că vorbim de așteptări să aibă noroc în viitor, la a fi atenți și a observa și valorifica oportunitățile întâmplătoare sau a vedea partea luminoasă a situațiilor aversive.

Dacă v-am stârnit curiozitatea puteți citi mai multe despre cum puteți deveni și voi mai norocoși în cartea autorului: The Luck Factor.

The Cure for Sexual Anorexia

 

Avantaje ale indeciziei

Indecizia este văzută în general ca un impediment, ca un produs al perfecționismului și a temerilor persoanelor perfecționiste legate de rușinea sau regretul asociate unei decizii care s-ar putea dovedi greșită. Persoanele cu scoruri mari la scala Drost Indecisiveness Scale au scoruri mici la satisfacția pe care o simt în viață conform lui Eric Rassin, Erasmus University, NL.

Studiile recente (Jana-Maria Hohnbehn și Iris Schneider, Technische Universität Dresden), însă, propun o schimbare de conceptualizare a temenului de indecizie reformulându-l ca ambivalență (trăsătură) arătând, în urma rezultatelor cercetărilor realizate în baza acestei definiții, că indecizia ca ambivalență poate fi un stil valoros de luare a deciziei care devine problematic doar dacă este dus la extrem.

Nici una din strategiile a fi mereu foarte hotărât, decis, nici a fi indecis, ambivalent nu este în toate situațiile strategia superioară, câștigătoare. Ideea este să știm când să așteptăm și când să ieșim din inerție.

Iată câteva avantaje pe care le poate avea indecizia ca ambivalență:

□  Străduința de a face alegerea cea mai bună

□ Conștientizarea sporită a unor puncte diferite de vedere

□ Recunoașterea faptului că realitatea este complexă, respingerea unei abordări simpliste a lucrurilor

□ Curiozitatea în raport cu o altă persoană și abilitatea de a lua cu adevărat în considerare perspectiva altcuiva, existând totodată și posibilitatea de a o refuza și a rămâne atașați de perspectiva noastră□ Privirea situației din mai multe perspective, ceea ce conferă posibilitatea de a empatiza mai bine cu persoanele implicate, inclusiv cu cele ale căror puncte de vedere nu le împărtășim

□ Răgazul de a înțelege mai bine cum se poziționează în raport cu opțiunile disponibile și a recurge la acțiuni mai autentice

□ Mai puțin conformism la opiniile consacrate sau opiniile grupurilor cărora le aparținem

□ În egală măsură oferă oportunitatea de a alege să ne aliniem la deciziile luate de alte persoane și să ne bucurăm de alegerea agreată de grup

□ Înțelegerea mai bună a propriei persoane și a argumentelor care ne conving să acționăm într-o direcție sau alta

□ Realizarea deciziilor după un proces riguros de auto-analiză care în final ne poate face să fim mai satisfăcuți de alegerile făcute și de ideile despre lume și viață la care aderăm

□ Deciziile pe care le iau exprimă mai puține biasuri decât cele luate de persoanele caracterizate ca fiind mai decise (rate mai scăzute ale tendinței spre confirmare/ confirmation bias); când li se prezintă o afirmație, persoanele decise încearcă să o confirme cât mai repede, în schimb persoanele mai ambivalente încearcă să o infirme punându-și întrebări din mai multe perspective

□ Persoanele cu o ambivalență mai mare suferă mai puțin și de biasul corespondenței sau eroarea fundamentală de atribuire= tendința de a atribui vinovăția cuiva fără a lua în considerare factorii ce țin de context; de exemplu, când cineva ne taie calea în trafic concluzionăm rapid că este o persoană egocentrică căreia nu-i pasă de ceilalți, deși este posibil ca acest comportament să nu-l caracterizeze și să se grăbească în acel moment pentru că trebuie să ajungă la spital sau la cineva care are nevoie urgent de ajutor.

 

Sursă imagine: https://pixabay.com/

 

 

Who We Think We Are

A man found an eagle’s egg and put it in a nest of a barnyard hen. The eaglet hatched with the brood of chicks and grew up with them.

All his life the eagle did what the barnyard chicks did, thinking he was a barnyard chicken. He scratched the earth for worms and insects. He clucked and cackled. And he would thrash his wings and fly a few feet into the air.

Years passed and the eagle grew very old. One day he saw a magnificent bird above him in the cloudless sky. It glided in graceful majesty among the powerful wind currents, with scarcely a beat of its strong golden wings.

The old eagle looked up in awe. “Who’s that?” he asked.

“That’s the eagle, the king of the birds,” said his neighbor. “He belongs to the sky. We belong to the earth—we’re chickens.” So the eagle lived and died a chicken, for that’s what he thought he was.

(Anthony de Mello- Awareness)

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Superioritatea și inferioritatea, fețe ale aceleiași monede

Ieri am auzit o idee interesantă formulată de Terry Real într-un mini-workshop.

Care este problema cu gândirea în termeni de superioritate (grandiozitate)-inferioritate specifică narcisismului? Problema este că ambele variante își au rădăcina în dispreț. Da, în acest călăreț al apocalipsei menționat și de soții Gottman.

Când suntem în situații în care percepem că suntem într-o poziție de superioritate îi disprețuim pe ceilalți, când suntem în situații în care ne percepem în inferioritate ne disprețuim pe noi înșine. Dar tot în dispreț suntem, ce se schimbă este doar direcția spre care ne orientăm disprețul. Trist, foarte trist mod de a fi.

Just stop and take that in for a moment.

The Concepts We Hold of Ourselves

”We fashion the world that surrounds us by the intensity of our imagination and feeling, and we illuminate or darken our lives by the concepts we hold of ourselves. Nothing is more important to us than our conception of ourselves, and especially is true of our concept of the deep, dimensionally greater One within us.

Those that help or hinder us, whether they know it or not, are the servants of that law which shapes outward circumstances in harmony with our inner nature. It is our conception of ourselves which frees or constrains us, though it may use material agencies to achieve its purpose.” Neville Goddard- Five Lessons

Azi reflectam la faptul că deși avem impresia că știm ceva, de multe ori nu este încă o cunoaștere adevărată pentru că nu este încorporată. Știm, deținem, multe idei, informații însă ele nu au prins viață încă în noi. Prin urmare ne aburim că știm niște lucruri când nu le trăim. Ce se spune în paragraful de mai sus nu este nimic nou, cu toate acestea, poate vi s-a întâmplat și vouă să citiți ceva aparent ”vechi” și să genereze în voi ceva nou, nu doar o perspectivă diferită, ci o mișcare interioară, ca și când ceva a prins viață, ceva are sens într-un mod profund și dintr-o dată produce efecte. Aș zice că acesta este începutul cunoașterii. Și da, te cam zdruncină din străfunduri.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Procrastination is the soul rebelling against entrapment

”Your brain is most intelligent when you don’t instruct it on what to do – something people who take showers discover on occasion. Work destroys your soul by stealthily invading your brain during the hours not officially spent working, be selective about professions. If you know, in the morning, what your day looks like with any precision, you are a little bit dead – the more precision, the more dead you are. There is no intermediate state between ice and water but there is one between life and death; employment. You have a calibrated life when most of what you fear has the titillating prospect of adventure. Procrastination is the soul rebelling against entrapment.”

The Bed of Procust- Nassim Nicholas Taleb

***

***

”Creierul tău este cel mai inteligent atunci când nu îi dai tu instrucțiuni legat de ce să facă- ceva ce oamenii care fac dușuri au descoperit ocazional. Munca îți distruge sufletul invadându-ți pe furiș creierul în orele care nu sunt petrecute oficial muncind, fii selectiv în ceea ce privește profesiile. Dacă știi, dimineața, cum arată ziua ta cu orice nivel de precizie, ești puțin mort – cu cât mai multă precizie, cu atât ești mai mort. Nu există o stare intermediară între gheață și apă, dar există una între viață și moarte; angajarea. Ai o viață calibrată atunci când te temi cel mai mult de orice are perspectiva emoționantă a aventurii. Amânarea este sufletul care se răzvrătește împotriva capcanei.”

Patul lui Procust- Nassim Nicholas Taleb

Alaways Say Less Than Necessary/ Se pot spune prostii multe și-n cuvinte mai puține

”Oysters open completely when the moon is full; and when the crab sees one it throws a piece of stone or seaweed into it and the oyster cannot close again so that it serves the crab for meat. Such is the fate of him who opens his mouth too much and thereby puts himself at the mercy of the listener.”

Leonardo da Vinci, 1452-1519

***

”Stridiile se deschid complet când este lună plină; când vede asta crabul aruncă o piatră sau alge în ele astfel încât stridiile nu se mai pot închide și servesc crabului drept hrană. Asta este și soarta celui care-și deschide gura prea mult punându-se astfel la mila ascultătorului.” 

Leonardo da Vinci, 1452-1519

Apud Robert Greene- The 48 Laws of Power

The Effects of Hyperintention/ Efectele hiper-intențiilor

”We all know the effects of “hyperintention”: If we want and need desperately to sleep, we are less likely to fall asleep. If we absolutely must give the best talk possible at some conference, we become hyperanxious about the result, and the performance suffers. If we desperately need to find an intimate partner or make friends, we are more likely to push them away. If instead we relax and focus on other things, we are more likely to fall asleep or give a great talk or charm people. The most pleasurable things in life occur as a result of something not directly intended and expected.”

***

”Știm cu toții efectele hiper-intențiilor: dacă vrem și avem nevoie disperată de somn, e mai puțin probabil să adormim. Dacă vrem să facem cea mai bună prezentare la o conferință, devenim hiperanxioși legat de rezultat și performanța are de suferit. Dacă avem nevoie disperată să ne găsim un partener sau să ne facem prieteni, mai degrabă îi vom îndepărta de noi pe ceilalți. Dacă în schimb ne relaxăm și ne concentrăm pe alte lucruri sunt mai mari șanse să adormim sau să facem o prezentare bună sau să-i fermecăm pe ceilalți. Cele mai plăcute lucruri în viață apar ca rezultat a ceva ce nu a fost intenționat și nici așteptat.”

Adam Grant: How you Think Progress Looks Like vs What it Actually Looks Like/ Cum credem că arată progresul versus cum arată de fapt

When you get stuck on your way up a mountain, it’s better to shift into reverse than to stand still. As you take U-turns and detours, you’ll feel as if you’re going in circles. In the short run, a straight line brings faster progress. But in the long run, loops lead to the highest peaks.

Progress is rarely noticeable at a snapshot in time—it unfolds over extended periods of time. If you focus your attention on a specific difficult moment, it’s easy to feel stuck. It’s only when you look at your trajectory over the course of weeks, months, or years that you appreciate the distance you’ve traveled.

***

Când ești blocat pe drumul spre vârful muntelui, este mai bine să dai înapoi decât să rămâi nemișcat. Pe măsură ce faci calea întoarsă sau te angajezi în ocoluri, vei avea senzația că te miști în cercuri. Pe termen scurt, avansarea în linie dreaptă duce la cel mai rapid progres. Însă pe termen lung, buclele te duc spre culmile cele mai înalte.

Rareori progresul se observă într-un instantaneu în timp- acesta se extinde pe perioade de timp. Dacă îți concentrezi atenția asupra unui moment dificil specific, e ușor să te simți blocat. Doar atunci când te uiți la traiectoria ta de pe parcursul câtorva săptămâni, luni sau ani poți aprecia distanța pe care ai parcurs-o.

 

Bubbling Streams or Machines Choking You With Sooty Smoke?

”It is the events of one second before to a million years before that determine whether your life and loves unfold next to bubbling streams or machines choking you with sooty smoke. Whether at graduation ceremonies you wear the cap and gown or bag the garbage. Whether the thing you are viewed as deserving is a long life of fulfillment or a long prison sentence.

There is no justifiable “deserve.” The only possible moral conclusion is that you are no more entitled to have your needs and desires met than is any other human. That there is no human who is less worthy than you to have their well-being considered.[*] You may think otherwise, because you can’t conceive of the threads of causality beneath the surface that made you you, because you have the luxury of deciding that effort and self-discipline aren’t made of biology, because you have surrounded yourself with people who think the same. But this is where the science has taken us.

And we need to accept the absurdity of hating any person for anything they’ve done; ultimately, that hatred is sadder than hating the sky for storming, hating the earth when it quakes, hating a virus because it’s good at getting into lung cells. This is where the science has brought us as well.”

Viața are loc cu adevărat acolo unde suntem, nu acolo unde nu suntem

”Percepem lumea cu toate simțurile noastre. Suntem oameni pe de-a-ntregul- nu doar că gândim sau reflectăm, dar îi percepem și pe semenii noștri, lumea care ne înconjoară, pe noi înșine în lumea în care ne vedem ca parte a ei. Putem trăi lumea senzorial, o putem vedea, mirosi, gusta, auzi, simți, ne putem lăsa mișcați de ea, atât la exterior, cât și la interior.

Când experimentăm frumusețea, suntem învăluiți de ea și, într-o astfel de situație, ne simțim conectați cu ea: cu natura, cu cultura, cu alți oameni, poate chiar cu viața în întregul ei, în raport cu care suntem în acest moment mai mult decât în consens, de care suntem copleșiți. Ne simțim schimbați în identitatea noastră, ne simțim mai bogați, în conexiune cu toate și cu tot, iar prin prisma acestei trăiri fericite, transformate, percepem și lumea altfel: vedem ceea ce ne aduce bucurie.”

***

***

”La polul opus experiențelor concrete legate de simțuri se află dispensarea de simțuri. Dacă renunțăm la simțuri, ele ne mai rămân la dispoziție doar cât să ne orientăm în lume, însă nu ne mai aduc nicio plăcere. Ne ajută să funcționăm, însă nu punem preț pe conexiunea cu trăirile noastre interne, cu experimentarea profundă a lumii. Poate că în acest fel lucrurile se întâmplă mai repede, însă nu mai trăim experiențe semnificative, nu ne mai conectăm cu lumea. Stările noastre corporale nu mai joacă atunci decât un rol mărunt. Cât de puțin ne apreciem simțurile, nu în ultimul rând din cauza presiunii timpului, se poate observa în faptul că ne comunicăm experiențele importante din punct de vedere emoțional sub formă de informații, nu ca povestiri, golindu-le astfel afectiv.

În plus, renunțarea la simțuri înseamnă și faptul că nu ni le mai percepem și nu ni le mai exersăm. Mesele noastre pot fi o sărbătoare pentru simțuri- sau nu. Când mâncăm ceva rapid, automat, fără să gândim, fără să savurăm cu adevărat mâncarea pentru că suntem cu mintea în altă parte, am ratat ceva. Dimpotrivă, o existență senzorială ar fi una care ne-ar îmbogăți. Viața are loc cu adevărat acolo unde suntem și nu acolo unde nu suntem. Micile bucurii sunt cele care determină, în cele din urmă, calitatea vieții de zi cu zi și ne fac să fim în rezonanță cu lumea.” 

Realitatea inventată

    Paul Watzlawick, în cartea sa emblematică The Invented Reality- How Do We Know What We Believe We Know? (Contributions to Constructivism), descrie unul din experimentele care au utilizat recompensarea non-contingentă realizate de Alex Bavelas la Universitatea Stanford (experiment care, din păcate, nu a fost publicat, fiind relatat într-o comunicare personală de către Alex Bavelas lui Paul Warzlawick).

       În cadrul acestui experiment participanților li se citește o listă de perechi de numere (ex. 31 și 80, 77 și 15) cerința fiind ca după fiecare pereche să spună în ce măsură acestea se ”potrivesc” sau nu.

        În mod invariabil participanții cer să li se specifice în ce sens ar trebui să se potrivească numerele respective, la care experimentatorul le spune că exact aceasta este ideea experimentului, ca participanții să descopere care sunt regulile.

   Experimentatorul le oferă feedback după fiecare item. La început participanții greșesc de fiecare dată, apoi performanța lor se îmbunătățește gradual și răspunsurile ”corecte” încep să crească la număr. Aparent participanții ajung la o ipoteză care, deși nu este corectă în toate cazurile, devine din ce în ce mai credibilă.

        Ceea ce nu știu participanții, însă, este că nu există nicio legătură între răspunsurile lor și feedback-ul dat de experimentator. Acesta oferă feedback-ul după următoarea regulă: la început foarte rar ”corect”, după care crește progresiv frecvența feedback-urilor ”corect” fără legătură cu numerele sau răspunsurile participanților.

    Acest lucru creează în participanți presupunerea că există o ordine în relația dintre numere, presupunere care este atât de persistentă încât aceștia nu vor să renunțe la ea nici atunci când experimentatorul le revelează faptul că feedback-ul nu a avut nicio legătură cu răspunsurile lor. Unii dintre participanți au rămas convinși că ei au descoperit o regularitate pe care experimentatorul nu a observat-o, de care acesta nu este conștient.

           Vă sună cunoscut și asemănător cu ceva din zilele noastre? 😊

      Ce s-a petrecut în acest experiment și probabil și în alte contexte de viață, după spusele lui Watzlawick, este că participanții au inventat o realitate pe care presupun că au descoperit-o.

          Prin urmare, semnificația pe care noi o atribuim interacțiunii noastre cu lumea din jur ne învață ce este lumea. Această semnificație ne ghidează conștient și inconștient strategiile pe care le implementăm pentru a gestiona lumea înconjurătoare, iar aceste strategii sunt bazate pe nevoile și pe așteptările noastre.

      Motivul pentru care această convingere este atât de puternică este faptul că imaginea acestor participanți despre realitate se potrivește cu situația de testare. Ceea ce înseamnă doar că nu este contrazisă de natura situației. Nu înseamnă că reflectă în mod corect ordinea (presupusă) a guverna relația dintre perechile de numere.

        Distincția fundamentală dintre ”fitting” și ”matching” a fost postulată de Ernst von Glasersfeld în cartea sa Introduction to Radical Constructivism în care formulează propoziția provocatoare (și la prima vedere probabil radical inacceptabilă) că ”tot ce putem ști despre lume este doar ceea ce lumea nu este”.

         Pentru a înțelege mai ușor la ce s-a referit Ernst von Glasersfeld avem la îndemână o metaforă:

       Un căpitan care, într-o noapte furtunoasă, trebuie să navigheze printr-un canal necartografiat fără instrumente de navigație, fie se va lovi cu nava de stânci, fie va reuși să treacă dincolo de strâmtoare.

        Dacă se lovește de stânci, eșecul îi va arăta că traseul pe care l-a ales nu este cel corect. Am putea spune că a descoperit ce nu este trecerea prin strâmtoare.

        Dacă, pe de altă parte, trece strâmtoarea, acest succes dovedește doar că nu a intrat în coliziune cu forma și natura (de altfel necunoscută) a ce se află sub ape. Nu spune nimic despre cât de în siguranță a fost sau cât de aproape de dezastru s-a aflat în fiecare moment. A trecut prin strâmtoare ca un orb. Cursul lui s-a potrivit (”fit”) cu topografia necunoscută, dar asta nu înseamnă că s-a pliat (”matched”) pe configurația reală a strâmtorii. Ne-am putea imagina că forma geografică efectivă a strâmtorii ar fi putut oferi posibilități de trecere mai în siguranță și mai scurte probabil.

Sură imagine: https://pixabay.com/

Sincronicitate interesantă

”Parte din impredictibilitate se datorează faptului că în sistemele emergente, drumul pe care călătorești este construit în același timp și, faptul că tu ești pe el influențează procesul de construcție constituind feedback pentru procesul de facere a drumului. Mai mult decât atât, scopul spre care mergi s-ar putea nici să nu existe încă- ești predestinat să interacționezi cu un punct țintă care s-ar putea să nu existe încă, dar, cu ceva noroc, se va construi în timp. În plus, spre deosebire de automatele celulare din capitolul anterior, sistemele emergente sunt supuse aleatoriului (jargon: ”evenimente stocastice”), în care secvența evenimentelor aleatorii face o diferență.” Robert Sapolsky- Determined- The Science of Life Without Free Will

***

”Vezi tu, noi nu știm care sunt scopurile noastre. Le descoperim în procesul de-a ajunge la ele. Nu știu ce construiesc, dar mă bucur să construiesc și când voi fi trecut prin acest proces, voi ști ce este. Nu știi ce va deveni un bebeluș. De aceea, ai mare grijă de el, până ce devine ceea ce va deveni.” Milton H. Erickson

***

“Pe măsură ce începi să-ți urmezi calea, calea apare.” Rumi

Gând la gând, la secole distanță!

Terapia ca un joc de curling (după Bill O'Hanlon)

Ceea ce este important în orice intervenție este să susținem și să validăm oamenii așa cum sunt. Este nevoie totuși să fim atenți să nu oferim suport într-o manieră care închide posibilitățile și focusează clienții atât de mult pe durere încât uităm de posibilitățile de a merge mai departe. De multe ori ne concentrăm atât de mult pe ce groaznic a fost pentru persoană și cât de dureros a fost, încât ne tăvălim în experiența respectivă sau inducem hipnotic un focus pe durerea din trecut.

Abordarea centrată pe soluții recunoaște unde se află persoana, recunoaște ce s-a întâmplat și apoi deschide posibilități de a merge mai departe. Orientarea este către soluții în loc să fie pe trecut. Dacă persoana merge înapoi în trecut, atunci o însoțim, însă avem în vedere întrebarea: ”Unde duce acest lucru în final? Încotro te duci? Unde ai vrea să fii atunci când știi că acest lucru s-a încheiat?”

Această abordare este orientată spre viitor, orientată spre soluții. Analogia la care mă gândesc este cu sportul numit curling. Curling este un sport jucat pe gheață. Implică o piatră sau un puc și este ca jocul shuffleboard pe gheață. O echipă încearcă să împingă piatra spre o anumită țintă. Jucătorii lustruiesc gheața din fața pietrei și o canalizează într-o anumită direcție. Cred că este foarte mult asemănător cu ceea ce se petrece în terapie. Lustruiesc deschideri și bătătoresc căi în fața persoanei. Recunosc unde se află clientul, recunosc răspunsurile pe care mi le dă, recunosc experiența lui/ei și, în același timp, deschid posibilități. Ofer opțiuni și alegeri multiple. Apoi, pe baza răspunsurilor lor, pe baza a ceea ce aleg, deschid mai multe posibilități. Este întotdeauna o situație cu alegeri multiple. Vrei să faci asta, asta sau asta?

Adaptat după William Hudson O'Hanlon & Michael Martin- Solution oriented Hypnosis (1992) pag. 143

***

Sursă imagine: https://pixabay.com/

***

Textul original

”What’s important in any kind of treatment is to support and validate people the way they are. One must be careful not to support in a way that closes down possibilities by focusing so much on the pain that you forget the possibilities for them moving on. What I see in this work a lot is that we focus so much on how terrible it’s been for the person and how painful it’s been (…), that we wallow in that or hypnotically induce a focus on the pain of the past.

The solution-oriented approach acknowledges where the person is, acknowledges what happened, and then opens up the possibilities for moving on. The orientation is towards solutions rather than back into the past. If the person goes back into the past, then you’d better go with them, but keep in mind, “Where is this leading ultimately? Where are you going? Where would you like to be when you know this is complete for you?”

This approach is oriented towards the future, oriented towards solutions. The analogy I use is the sport of curling. Curling is this game that’s played on ice. There is a stone or puck and it’s like shuffleboard on ice. One team tries to push the stone to a certain target. The players sweep the ice smooth in front of the stone and channel it in a certain direction. I think it’s much the same in therapy. I’m sweeping openings and a smooth pathway in front of the person. I’m acknowledging where they are, acknowledging the responses they are giving me, acknowledging their experience and, at the same time, opening up possibilities. I’m offering multiple-choice options. Then, based on their responses, on what they choose, I open up more possibilities. It’s always multiple choice. Would you like to do this, this, or this?” 

Cum se face psihoterapie? (după Milton Erickson)

Erickson povestește cum pe vremea când era copil și își ducea veacul la ferma tatălui său din Wisconsin era într-o zi cu prietenii săi la câteva mile depărtare de casă. În acele vremuri oamenii nu se îndepărtau prea mult de casă așa încât locurile unde au ajuns le erau destul de nefamiliare. Pe când mergeau pe un drum de țară au văzut un cal fără stăpân agitat și speriat și s-au luat la fugă după el până l-au ajuns și au încercat să-l liniștească.

În acel moment Erickson le-a spus prietenilor că el o să ducă calul acesta acasă la stăpânul lui.

Nedumeriți prietenii l-au întrebat ”Cum o să faci asta, nici nu știm a cui este?!”

Erickson a răspuns: ”Este în regulă.” și s-a urcat călare pe cal mânându-l către drum și, pe măsură ce mergeau pe cale, calul se mai oprea din când în când să mai mănânce câte ceva de pe marginea drumului, iar Erickson îl strunea înapoi spre drum.

La un moment dat calul a luat-o spre o fermă. Fermierul a auzit gălăgie afară și a ieșit să vadă despre ce este vorba. La vederea calului și a băieților a exclamat: ”Acesta este calul meu! De unde ai știut unde să-l aduci? Nu te cunosc, nu știu cine ești! Și nici tu nu aveai cum să știi că este calul meu!?”

Erickson i-a răspuns: ”E drept că nu am știut unde să aduc calul, dar calul știa drumul. Tot ce a fost nevoie să fac a fost să-l țin pe drum și să-l mențin în mișcare.”

Așa se face psihoterapie.

Sursă imagine: https://pixabay.com

(prelucrare după textul orginal prezentat în cartea Solution-Oriented Hypnosis de William Hudson O'Hanlon și Michael Martin)

***

Textul original:

Keep Them on the Road and Keep Them Moving

Erickson told a story about when he was growing up. Erickson had polio when he was 17, but before that he was a fairly active kid who lived in a farming area in Wisconsin for much of his growing up years. He told a story about how he was with friends one time a few miles away from his home. People didn’t travel very far from their homes at that point and he and his friends were unfamiliar with this area. They were travelling down a country road and a horse which had obviously thrown it’s rider ran past them. Its reins were all askew and it was very skittish. He and his friends chased the horse into a farmyard, and when they got into the farmyard, they caught the horse and calmed it down.

Then Erickson announced, “I’m going to take this horse back home, back to its owner.” His friends said, “We don’t even know whose horse this is. How’re you gonna do that?” Erickson said, “That’s all right.” He jumped up on the horse, told the horse to giddy up and the horse went out of the farmyard and took a right turn onto the road. Erickson spurred him on down the road. As they were riding down the road, every once in a while the horse tried to go off the road and eat some weed or some hay. Erickson just steered him back on the road and spurred him on.

A few miles down the road, the horse turned and went into another farmyard. The farmer heard the commotion and came out and exclaimed, “That there’s my horse. How did you know how to bring my horse home? I’ve never met you. You didn’t know that was my horse.” Erickson said, “That’s right, I didn’t know where to bring the horse, but the horse knew the way. All I did was to keep him on the road and keep him moving.” When he told that story, Erickson ended with the moral, “I think that’s how you do psycho-therapy.”