Adam Grant: How you Think Progress Looks Like vs What it Actually Looks Like/ Cum credem că arată progresul versus cum arată de fapt

When you get stuck on your way up a mountain, it’s better to shift into reverse than to stand still. As you take U-turns and detours, you’ll feel as if you’re going in circles. In the short run, a straight line brings faster progress. But in the long run, loops lead to the highest peaks.

Progress is rarely noticeable at a snapshot in time—it unfolds over extended periods of time. If you focus your attention on a specific difficult moment, it’s easy to feel stuck. It’s only when you look at your trajectory over the course of weeks, months, or years that you appreciate the distance you’ve traveled.

***

Când ești blocat pe drumul spre vârful muntelui, este mai bine să dai înapoi decât să rămâi nemișcat. Pe măsură ce faci calea întoarsă sau te angajezi în ocoluri, vei avea senzația că te miști în cercuri. Pe termen scurt, avansarea în linie dreaptă duce la cel mai rapid progres. Însă pe termen lung, buclele te duc spre culmile cele mai înalte.

Rareori progresul se observă într-un instantaneu în timp- acesta se extinde pe perioade de timp. Dacă îți concentrezi atenția asupra unui moment dificil specific, e ușor să te simți blocat. Doar atunci când te uiți la traiectoria ta de pe parcursul câtorva săptămâni, luni sau ani poți aprecia distanța pe care ai parcurs-o.

 

Bubbling Streams or Machines Choking You With Sooty Smoke?

”It is the events of one second before to a million years before that determine whether your life and loves unfold next to bubbling streams or machines choking you with sooty smoke. Whether at graduation ceremonies you wear the cap and gown or bag the garbage. Whether the thing you are viewed as deserving is a long life of fulfillment or a long prison sentence.

There is no justifiable “deserve.” The only possible moral conclusion is that you are no more entitled to have your needs and desires met than is any other human. That there is no human who is less worthy than you to have their well-being considered.[*] You may think otherwise, because you can’t conceive of the threads of causality beneath the surface that made you you, because you have the luxury of deciding that effort and self-discipline aren’t made of biology, because you have surrounded yourself with people who think the same. But this is where the science has taken us.

And we need to accept the absurdity of hating any person for anything they’ve done; ultimately, that hatred is sadder than hating the sky for storming, hating the earth when it quakes, hating a virus because it’s good at getting into lung cells. This is where the science has brought us as well.”

Viața are loc cu adevărat acolo unde suntem, nu acolo unde nu suntem

”Percepem lumea cu toate simțurile noastre. Suntem oameni pe de-a-ntregul- nu doar că gândim sau reflectăm, dar îi percepem și pe semenii noștri, lumea care ne înconjoară, pe noi înșine în lumea în care ne vedem ca parte a ei. Putem trăi lumea senzorial, o putem vedea, mirosi, gusta, auzi, simți, ne putem lăsa mișcați de ea, atât la exterior, cât și la interior.

Când experimentăm frumusețea, suntem învăluiți de ea și, într-o astfel de situație, ne simțim conectați cu ea: cu natura, cu cultura, cu alți oameni, poate chiar cu viața în întregul ei, în raport cu care suntem în acest moment mai mult decât în consens, de care suntem copleșiți. Ne simțim schimbați în identitatea noastră, ne simțim mai bogați, în conexiune cu toate și cu tot, iar prin prisma acestei trăiri fericite, transformate, percepem și lumea altfel: vedem ceea ce ne aduce bucurie.”

***

***

”La polul opus experiențelor concrete legate de simțuri se află dispensarea de simțuri. Dacă renunțăm la simțuri, ele ne mai rămân la dispoziție doar cât să ne orientăm în lume, însă nu ne mai aduc nicio plăcere. Ne ajută să funcționăm, însă nu punem preț pe conexiunea cu trăirile noastre interne, cu experimentarea profundă a lumii. Poate că în acest fel lucrurile se întâmplă mai repede, însă nu mai trăim experiențe semnificative, nu ne mai conectăm cu lumea. Stările noastre corporale nu mai joacă atunci decât un rol mărunt. Cât de puțin ne apreciem simțurile, nu în ultimul rând din cauza presiunii timpului, se poate observa în faptul că ne comunicăm experiențele importante din punct de vedere emoțional sub formă de informații, nu ca povestiri, golindu-le astfel afectiv.

În plus, renunțarea la simțuri înseamnă și faptul că nu ni le mai percepem și nu ni le mai exersăm. Mesele noastre pot fi o sărbătoare pentru simțuri- sau nu. Când mâncăm ceva rapid, automat, fără să gândim, fără să savurăm cu adevărat mâncarea pentru că suntem cu mintea în altă parte, am ratat ceva. Dimpotrivă, o existență senzorială ar fi una care ne-ar îmbogăți. Viața are loc cu adevărat acolo unde suntem și nu acolo unde nu suntem. Micile bucurii sunt cele care determină, în cele din urmă, calitatea vieții de zi cu zi și ne fac să fim în rezonanță cu lumea.” 

Realitatea inventată

    Paul Watzlawick, în cartea sa emblematică The Invented Reality- How Do We Know What We Believe We Know? (Contributions to Constructivism), descrie unul din experimentele care au utilizat recompensarea non-contingentă realizate de Alex Bavelas la Universitatea Stanford (experiment care, din păcate, nu a fost publicat, fiind relatat într-o comunicare personală de către Alex Bavelas lui Paul Warzlawick).

       În cadrul acestui experiment participanților li se citește o listă de perechi de numere (ex. 31 și 80, 77 și 15) cerința fiind ca după fiecare pereche să spună în ce măsură acestea se ”potrivesc” sau nu.

        În mod invariabil participanții cer să li se specifice în ce sens ar trebui să se potrivească numerele respective, la care experimentatorul le spune că exact aceasta este ideea experimentului, ca participanții să descopere care sunt regulile.

   Experimentatorul le oferă feedback după fiecare item. La început participanții greșesc de fiecare dată, apoi performanța lor se îmbunătățește gradual și răspunsurile ”corecte” încep să crească la număr. Aparent participanții ajung la o ipoteză care, deși nu este corectă în toate cazurile, devine din ce în ce mai credibilă.

        Ceea ce nu știu participanții, însă, este că nu există nicio legătură între răspunsurile lor și feedback-ul dat de experimentator. Acesta oferă feedback-ul după următoarea regulă: la început foarte rar ”corect”, după care crește progresiv frecvența feedback-urilor ”corect” fără legătură cu numerele sau răspunsurile participanților.

    Acest lucru creează în participanți presupunerea că există o ordine în relația dintre numere, presupunere care este atât de persistentă încât aceștia nu vor să renunțe la ea nici atunci când experimentatorul le revelează faptul că feedback-ul nu a avut nicio legătură cu răspunsurile lor. Unii dintre participanți au rămas convinși că ei au descoperit o regularitate pe care experimentatorul nu a observat-o, de care acesta nu este conștient.

           Vă sună cunoscut și asemănător cu ceva din zilele noastre? 😊

      Ce s-a petrecut în acest experiment și probabil și în alte contexte de viață, după spusele lui Watzlawick, este că participanții au inventat o realitate pe care presupun că au descoperit-o.

          Prin urmare, semnificația pe care noi o atribuim interacțiunii noastre cu lumea din jur ne învață ce este lumea. Această semnificație ne ghidează conștient și inconștient strategiile pe care le implementăm pentru a gestiona lumea înconjurătoare, iar aceste strategii sunt bazate pe nevoile și pe așteptările noastre.

      Motivul pentru care această convingere este atât de puternică este faptul că imaginea acestor participanți despre realitate se potrivește cu situația de testare. Ceea ce înseamnă doar că nu este contrazisă de natura situației. Nu înseamnă că reflectă în mod corect ordinea (presupusă) a guverna relația dintre perechile de numere.

        Distincția fundamentală dintre ”fitting” și ”matching” a fost postulată de Ernst von Glasersfeld în cartea sa Introduction to Radical Constructivism în care formulează propoziția provocatoare (și la prima vedere probabil radical inacceptabilă) că ”tot ce putem ști despre lume este doar ceea ce lumea nu este”.

         Pentru a înțelege mai ușor la ce s-a referit Ernst von Glasersfeld avem la îndemână o metaforă:

       Un căpitan care, într-o noapte furtunoasă, trebuie să navigheze printr-un canal necartografiat fără instrumente de navigație, fie se va lovi cu nava de stânci, fie va reuși să treacă dincolo de strâmtoare.

        Dacă se lovește de stânci, eșecul îi va arăta că traseul pe care l-a ales nu este cel corect. Am putea spune că a descoperit ce nu este trecerea prin strâmtoare.

        Dacă, pe de altă parte, trece strâmtoarea, acest succes dovedește doar că nu a intrat în coliziune cu forma și natura (de altfel necunoscută) a ce se află sub ape. Nu spune nimic despre cât de în siguranță a fost sau cât de aproape de dezastru s-a aflat în fiecare moment. A trecut prin strâmtoare ca un orb. Cursul lui s-a potrivit (”fit”) cu topografia necunoscută, dar asta nu înseamnă că s-a pliat (”matched”) pe configurația reală a strâmtorii. Ne-am putea imagina că forma geografică efectivă a strâmtorii ar fi putut oferi posibilități de trecere mai în siguranță și mai scurte probabil.

Sură imagine: https://pixabay.com/

Sincronicitate interesantă

”Parte din impredictibilitate se datorează faptului că în sistemele emergente, drumul pe care călătorești este construit în același timp și, faptul că tu ești pe el influențează procesul de construcție constituind feedback pentru procesul de facere a drumului. Mai mult decât atât, scopul spre care mergi s-ar putea nici să nu existe încă- ești predestinat să interacționezi cu un punct țintă care s-ar putea să nu existe încă, dar, cu ceva noroc, se va construi în timp. În plus, spre deosebire de automatele celulare din capitolul anterior, sistemele emergente sunt supuse aleatoriului (jargon: ”evenimente stocastice”), în care secvența evenimentelor aleatorii face o diferență.” Robert Sapolsky- Determined- The Science of Life Without Free Will

***

”Vezi tu, noi nu știm care sunt scopurile noastre. Le descoperim în procesul de-a ajunge la ele. Nu știu ce construiesc, dar mă bucur să construiesc și când voi fi trecut prin acest proces, voi ști ce este. Nu știi ce va deveni un bebeluș. De aceea, ai mare grijă de el, până ce devine ceea ce va deveni.” Milton H. Erickson

***

“Pe măsură ce începi să-ți urmezi calea, calea apare.” Rumi

Gând la gând, la secole distanță!

Terapia ca un joc de curling (după Bill O'Hanlon)

Ceea ce este important în orice intervenție este să susținem și să validăm oamenii așa cum sunt. Este nevoie totuși să fim atenți să nu oferim suport într-o manieră care închide posibilitățile și focusează clienții atât de mult pe durere încât uităm de posibilitățile de a merge mai departe. De multe ori ne concentrăm atât de mult pe ce groaznic a fost pentru persoană și cât de dureros a fost, încât ne tăvălim în experiența respectivă sau inducem hipnotic un focus pe durerea din trecut.

Abordarea centrată pe soluții recunoaște unde se află persoana, recunoaște ce s-a întâmplat și apoi deschide posibilități de a merge mai departe. Orientarea este către soluții în loc să fie pe trecut. Dacă persoana merge înapoi în trecut, atunci o însoțim, însă avem în vedere întrebarea: ”Unde duce acest lucru în final? Încotro te duci? Unde ai vrea să fii atunci când știi că acest lucru s-a încheiat?”

Această abordare este orientată spre viitor, orientată spre soluții. Analogia la care mă gândesc este cu sportul numit curling. Curling este un sport jucat pe gheață. Implică o piatră sau un puc și este ca jocul shuffleboard pe gheață. O echipă încearcă să împingă piatra spre o anumită țintă. Jucătorii lustruiesc gheața din fața pietrei și o canalizează într-o anumită direcție. Cred că este foarte mult asemănător cu ceea ce se petrece în terapie. Lustruiesc deschideri și bătătoresc căi în fața persoanei. Recunosc unde se află clientul, recunosc răspunsurile pe care mi le dă, recunosc experiența lui/ei și, în același timp, deschid posibilități. Ofer opțiuni și alegeri multiple. Apoi, pe baza răspunsurilor lor, pe baza a ceea ce aleg, deschid mai multe posibilități. Este întotdeauna o situație cu alegeri multiple. Vrei să faci asta, asta sau asta?

Adaptat după William Hudson O'Hanlon & Michael Martin- Solution oriented Hypnosis (1992) pag. 143

***

Sursă imagine: https://pixabay.com/

***

Textul original

”What’s important in any kind of treatment is to support and validate people the way they are. One must be careful not to support in a way that closes down possibilities by focusing so much on the pain that you forget the possibilities for them moving on. What I see in this work a lot is that we focus so much on how terrible it’s been for the person and how painful it’s been (…), that we wallow in that or hypnotically induce a focus on the pain of the past.

The solution-oriented approach acknowledges where the person is, acknowledges what happened, and then opens up the possibilities for moving on. The orientation is towards solutions rather than back into the past. If the person goes back into the past, then you’d better go with them, but keep in mind, “Where is this leading ultimately? Where are you going? Where would you like to be when you know this is complete for you?”

This approach is oriented towards the future, oriented towards solutions. The analogy I use is the sport of curling. Curling is this game that’s played on ice. There is a stone or puck and it’s like shuffleboard on ice. One team tries to push the stone to a certain target. The players sweep the ice smooth in front of the stone and channel it in a certain direction. I think it’s much the same in therapy. I’m sweeping openings and a smooth pathway in front of the person. I’m acknowledging where they are, acknowledging the responses they are giving me, acknowledging their experience and, at the same time, opening up possibilities. I’m offering multiple-choice options. Then, based on their responses, on what they choose, I open up more possibilities. It’s always multiple choice. Would you like to do this, this, or this?” 

Cum se face psihoterapie? (după Milton Erickson)

Erickson povestește cum pe vremea când era copil și își ducea veacul la ferma tatălui său din Wisconsin era într-o zi cu prietenii săi la câteva mile depărtare de casă. În acele vremuri oamenii nu se îndepărtau prea mult de casă așa încât locurile unde au ajuns le erau destul de nefamiliare. Pe când mergeau pe un drum de țară au văzut un cal fără stăpân agitat și speriat și s-au luat la fugă după el până l-au ajuns și au încercat să-l liniștească.

În acel moment Erickson le-a spus prietenilor că el o să ducă calul acesta acasă la stăpânul lui.

Nedumeriți prietenii l-au întrebat ”Cum o să faci asta, nici nu știm a cui este?!”

Erickson a răspuns: ”Este în regulă.” și s-a urcat călare pe cal mânându-l către drum și, pe măsură ce mergeau pe cale, calul se mai oprea din când în când să mai mănânce câte ceva de pe marginea drumului, iar Erickson îl strunea înapoi spre drum.

La un moment dat calul a luat-o spre o fermă. Fermierul a auzit gălăgie afară și a ieșit să vadă despre ce este vorba. La vederea calului și a băieților a exclamat: ”Acesta este calul meu! De unde ai știut unde să-l aduci? Nu te cunosc, nu știu cine ești! Și nici tu nu aveai cum să știi că este calul meu!?”

Erickson i-a răspuns: ”E drept că nu am știut unde să aduc calul, dar calul știa drumul. Tot ce a fost nevoie să fac a fost să-l țin pe drum și să-l mențin în mișcare.”

Așa se face psihoterapie.

Sursă imagine: https://pixabay.com

(prelucrare după textul orginal prezentat în cartea Solution-Oriented Hypnosis de William Hudson O'Hanlon și Michael Martin)

***

Textul original:

Keep Them on the Road and Keep Them Moving

Erickson told a story about when he was growing up. Erickson had polio when he was 17, but before that he was a fairly active kid who lived in a farming area in Wisconsin for much of his growing up years. He told a story about how he was with friends one time a few miles away from his home. People didn’t travel very far from their homes at that point and he and his friends were unfamiliar with this area. They were travelling down a country road and a horse which had obviously thrown it’s rider ran past them. Its reins were all askew and it was very skittish. He and his friends chased the horse into a farmyard, and when they got into the farmyard, they caught the horse and calmed it down.

Then Erickson announced, “I’m going to take this horse back home, back to its owner.” His friends said, “We don’t even know whose horse this is. How’re you gonna do that?” Erickson said, “That’s all right.” He jumped up on the horse, told the horse to giddy up and the horse went out of the farmyard and took a right turn onto the road. Erickson spurred him on down the road. As they were riding down the road, every once in a while the horse tried to go off the road and eat some weed or some hay. Erickson just steered him back on the road and spurred him on.

A few miles down the road, the horse turned and went into another farmyard. The farmer heard the commotion and came out and exclaimed, “That there’s my horse. How did you know how to bring my horse home? I’ve never met you. You didn’t know that was my horse.” Erickson said, “That’s right, I didn’t know where to bring the horse, but the horse knew the way. All I did was to keep him on the road and keep him moving.” When he told that story, Erickson ended with the moral, “I think that’s how you do psycho-therapy.”

Robert Sapolsky- despre ambiguitatea violenței și alte comportamente umane

”Este o evidență pentru oricine că specia noastră are probleme cu violența. Putem genera mii de ciuperci atomice; dușuri și sisteme de ventilație de la metrou au împrăștiat gaze toxice, au fost expediate scrisori purtătoare de antrax, avioane de pasageri au devenit arme; violurile în masă pot fi o strategie militară; în piețe explodează bombe, școlari înarmați masacrează alți copii; sunt cartiere unde toți locuitorii, de la furnizorii de pizza până la pompieri, se tem pentru siguranța lor. Și există forme de violență mai subtile – să zicem, copiii abuzați de adulți sau efectele pe care le suferă o minoritate când simbolurile majorității clamează dominația și amenințarea.

Suntem urmăriți mereu de umbra pericolului de a suferi din pricina altor ființe umane.

Dacă nu ar fi decât atât, violența ar fi o problemă ușor de abordat din punct de vedere intelectual. SIDA – fără dubii o nenorocire – trebuie eradicată. Maladia Alzheimer – la fel. Schizofrenia, cancerul, subnutriția, bacteriile carnivore, încălzirea globală, cometele care se ciocnesc de Pământ – idem.

Totuși problema constă în faptul că violența nu figurează pe această listă. Uneori nu avem cu ea nicio problemă.

(...) noi nu urâm violența. Nutrim ură și teamă față de tipul rău de violență, prezentă într‑un context nepotrivit. Fiindcă violența în contextul cuvenit este diferită. Plătim bani frumoși să o vedem pe stadion, ne învățăm copiii să riposteze, suntem mândri când, destul de ruginiți la vârsta mijlocie, reușim un fault murdar într‑un meci de baschet. Limbajul nostru este plin de metafore militare– ne regrupăm trupele după ce ideile ne‑au fost secerate de gloanțe. Numele pe care le poartă echipele noastre sportive preamăresc violența – Războinicii, Vikingii, Leii, Tigrii și Urșii. Ba chiar gândim astfel un joc atât de cerebral precum șahul – „Kasparov menține presiunea, pregătind un atac criminal. Spre final, Kasparov este nevoit să se opună amenințărilor cu violența răspunzând cu aceeași monedă.”

Elaborăm teologii ale violenței, ne alegem lideri care excelează în privința ei și atât de multe femei își caută perechea printre campionii agresivității față de ceilalți. Când avem de‑a face cu tipul „corect” de agresiune, o îndrăgim. Ambiguitatea violenței este extrem de provocatoare, căci apăsând pe trăgaci putem comite un oribil act de agresiune sau unul de iubire dusă până la sacrificiu de sine. În consecință, violența va fi mereu o parte din experiența umană care se dovedește foarte greu de înțeles.”

Rar am găsit un scriitor din zona de știință care să mă captiveze la acest nivel. Brilliant & funny! Enjoy!

Doing versus Being cu Eckhart Tolle

 

Cum întâmpinăm s(tr)esiunea?

 

Ce au aflat participanții? 

• Cum definește psihologia stresul
• Care sunt lucrurile care ne stresează și care sunt reacțiile tipice ale oamenilor la stres
• Câteva reacții mai puțin cunoscute la stres
• O perspectivă inedită asupra gestionării stresului

Practici: peste 20 de idei pentru a-ți transforma modul în care te confrunți cu situațiile potențial stresante.

Diferența dintre informație și cunoaștere

 

What is love? Diferența între a-ți plăcea ceva și a iubi ceva

“What is the difference between like and love?” asks a student. The teacher responds, “When you like a flower, you pluck it. When you love a flower, you water it daily.” This frequently cited dialogue illustrates one of my favorite ideas about love. We are attracted to beauty—we long for it—and want it for our own. This is the flower that we pluck and enjoy. But attraction, like a cut flower, eventually withers, and we discard it. When attraction develops into love, it requires more care. When we want to keep a flower alive, we don’t cut it and put it in a vase. We give it sunlight, soil, and water. And it’s only when you care for a flower over time, doing your best to keep it alive, that you fully experience its beauty—the freshness, the color, the scent, the bloom. You notice the delicate detail on each petal. You watch it respond to the seasons. You find joy and satisfaction when a new bud appears and feel a thrill when it blossoms. Jay Shatty- 8 Rules of Love

”Care este diferența între plăcere și iubire?” întreabă studentul. Profesorul răspunde, ”Când îți place o floare o rupi. Când iubești o floare o uzi zilnic.” Acest dialog citat frecvent ilustrează una din ideile mele favorite despre iubire. Suntem atrași de frumusețe- ne-o dorim- o vrem pentru noi. Aceasta este floarea pe care o rupem și ne bucurăm de ea. Când atracția se dezvoltă în iubire, cere de la noi mai multă grijă. Când vrem să ținem în viață o floare, nu o tăiem și o punem într-o vază. Îi oferim lumina solară, sol și apă. Și doar atunci când avem grijă de floare în timp, făcând tot ce ține de noi pentru ca să o păstrăm în viață, îi putem experienția în întregime frumusețea- prospețimea, culoarea, parfumul, înflorirea. Observăm detaliile delicate de pe fiecare petală. O urmărim cum răspunde la anotimpuri. Găsim bucurie și satisfacție când apare un nou boboc și simțim fiori când acesta înflorește. Jay Shatty- 8 Rules of Love

Citește mai multe:

A Taste of Timișoara- Argentinian Steak

 Just...exquisite 😋😋😋

A Taste of Zagreb- Food & Drinks

 

Cheese & Wine Bar

Cheese & Wine Bar 

Cheese & Wine Bar

Konoba Dida Fish Restaurant

Konoba Dida Fish Restaurant

Konoba Dida Fish Restaurant

Konoba Dida Fish Restaurant

Konoba Dida Fish Restaurant

Canzona Trattoria Italian Restaurant

Canzona Trattoria Italian Restaurant

Canzona Trattoria Italian Restaurant

Canzona Trattoria Italian Restaurant

A Taste of Zagreb- Museum of Broken Relationships

 

A Taste of Zagreb- Croatian Museum of Naive Art