Mein Kampf

Sâmbătă am fost la Mein Kampf de George Tabori la Teatrul Național Cluj-Napoca. De mult nu am mai fost la ceva atât de entertaining. În opinia mea este mult mai dificil să realizezi o comedie bună decât o dramă, iar acest spectacol a avut tot ce era nevoie pentru a avea succes: replici mishto, umor negru, actori care pe alocuri au excelat, costume interesante și două personaje absolut fantastice: găina și doamna cu coasa. O comedie poate să cadă foarte ușor în ridicol sau derizoriu și este atât de greu să menții acel echilibru subtil care face ca o poantă să fie în același timp inteligentă, suficient de înțepătoare, dar nu jignitoare, ancorată perfect în cultura și jargonul local, inedită, surprinzătoare și aș mai putea continua. Dar Mein Kampf nu a fost doar despre poante inteligente.

Dacă ar fi să aleg, cel mai mult mi-au plăcut replicile doamnei cu coasa care ne-a prezentat moartea într-o ipostază oarecum surprinzătoare pentru noi cei care ne ducem viața de zi cu zi scufundați în problemele de serviciu, în liste de cumparaturi din supermarket, în planuri de Sărbători și Revelioane. În Mein Kampf moartea stătea la taclale cu lumea dându-le sfaturi despre cum ar putea să-și trăiască viața mai înțelept în contextul în care dânsa se plimbă mereu în proximitatea lor, gata gata să execute lista pe care o avea pentru ziua respectivă.

Acest dialog cu doamna cu coasa mi s-a părut fantastic. Și m-a dus cu gândul la faptul că dacă fiecare am ”sta de vorbă cu moartea”, în loc să căutăm orice modalitate prin care să evităm și pronunțarea numelui ei, darămite o confruntare face to face măcar cu ideea în sine, asta ne-ar putea ajuta să ne ducem altfel viața.

Aici nu pot să nu-mi amintesc de Irvin Yalom și cartea lui ”Privind soarele în față” pe care o recomand călduros care justifica fuga aceasta a noastră de moarte în tot felul de activități, relații, reverii, prin faptul că sunt două lucruri pe lumea asta pe care oamenii nu le pot privi drept în față: soarele și moartea.

Doamna cu coasa din Mein Kampf a spus cel puțin câteva lucruri care mi s-au întipărit în minte. Unul este faptul că moartea ne însoțește din clipa în care ne naștem. Murim câte puțin în fiecare zi, chiar dacă nu realizăm asta. În fiecare zi ne mor celule, neuroni, se mai defectează câte ceva. Chiar dacă le vedem ca două lucruri opuse, nașterea și moartea se împletesc în noi și știm deja că cea din urmă va câștiga cu siguranță la un moment dat (pe care nu-l știm și probabil este bine că este așa) competiția pentru corpul nostru.

Mi-a plăcut mult legat de acest lucru ideea lui Eckhart Tolle care ne atrăgea atenția că deși afirmăm de multe ori că moartea este opusul vieții, în fond nu este așa. Moartea este opusul nașterii, nu al vieții, viața noastră este acea cratimă dintre anul nașterii și anul morții care va fi scris lângă numele nostru cândva. Viața nu are opus.

În Mein Kampf moartea își făcea din când în când apariția cu o intervenție stridentă, care părea să tragă un semnal de alarmă pentru personajele care încremeneau la vederea/ auzirea ei. Exact așa cum se întâmplă de fapt când vedem tragediile celor din jur și respirăm pe undeva ușurați că nu am fost noi de data aceasta sau, dimpotrivă, ne angoasăm la gândul că urmăm și noi, cine știe când? Poate curând?!

Deci vă invit să mergeți la Mein Kampf, unde dincolo de rafalele de râs prelungit ale sălii, dacă vă veți ciuli bine urechile, veți auzi și alte mesaje strecurate așa, printre dume, dar cât se poate de cutremurătoare și pe de altă parte motivatoare. Căci, așa cum spunea Yalom, dacă moartea ne va distruge cu siguranță, ideea morții ne-ar putea salva și mobiliza în raport cu trăirea vieții din plin și cu sens.