Despre acceptare versus rezistență/ intoleranță (episodul # 3)

# 3       Refuzul realității în psihologie

Șerban Ionescu, în cartea scrisă de el împreună cu Marie-Madeleine Jacquet și Claude Lhote, intitulată Mecanismele de apărare descrie secvența de dezvoltare a refuzului propusă de Cramer (1991). Conform acestuia există două componente ale refuzului: refuzul perceptiv (bazat pe elemente ce țin de sistemul perceptiv) și refuzul în fantezie (manifestat mai ales la nivel cognitiv și implicând construcția unei fantezii personale).

Motto-ul refuzului perceptiv ar fi: ”lucrurile care nu sunt prezente nu ne pot produce suferință”, iar etapele următoarele: 1) retragerea atenției; 2) refuzul prin evitare; 3) percepția eronată; 4) transformarea în contrariu; 5) negarea.

Un exemplu foarte bun de retragere a atenției este adormirea observată la copiii mici atunci când sunt asaltați de o stimulare excesivă. După unii autori acesta ar fi un mecanism fiziologic și în același timp un precursor precoce și ”prototip al tuturor apărărilor”.

Un alt exemplu de retragere a atenției este atunci când privim, dar nu vedem. Cu toții am avut experiența de a căuta ceva care era chiar în fața ochilor noștri, dar nu am reușit să vedem acel lucru decât când ni l-a arătat altcineva. Acest fenomen se numește ”halucinație negativă” (adică ceva ce este prezent este imaginat ca neexistând).

Șerban Ionescu citează cazul prezentat de Freiberg (1982) al unor sugari neglijați sau abuzați de mamele lor și care prezentau tulburări de dezvoltare emoțională. Astfel, aceștia după o perioadă de scurtă separare de mame, nu reușeau să își vadă mama chiar dacă aceasta se afla în câmpul lor vizual. Ei nu aveau nici o reacție la vocea mamelor și, deși explorau încăperea privirea lor trecea peste mame, fără vreun semn că le-ar fi reperat sau recunoscut.

În mod normal, când copiii mici trăiesc o stare de neliniște sau sunt separați de mame, ei caută să le localizeze și caută apropierea de ele ca sursă de reechilibrare. Observațiile lui Freiberg (1982) au fost confirmate și de Ainsworth et al. (1978) celebra autoare a testului intitulat Situația neobișnuită (Strange situation).

Refuzul prin evitare este definit ca ”eludarea activă, fizică a realității”. De exemplu copilul închide ochii sau întoarce capul pentru a evita stimulul nociv. În acest caz realitatea nu este complet ascunsă, anulată. Are loc o ajustare a percepției, ca și cum realitatea nu ar exista.

Următoarele etape presupun o modificare a percepției cu scopul de a face realitatea mai puțin amenințătoare.

Percepția eronată transformă stimulul în ceva ce nu există în realitate, fiind considerată o formă primitivă a refuzului. Efectul este reducerea anxietății de unde și funcția sa defensivă. Drept exemplu este citat cazul unui pacient care a auzit ”ulcer” în loc de ”cancer” în cuvintele medicului.

Transformarea în contrariu se poate manifesta în domeniul cognitiv sau afectiv. Un exemplu ar fi atunci când lacrimile se transformă dintr-o dată în hohote de râs sau atracția față de cineva se manifestă printr-o continuă agasare a persoanei respective.

Negarea, considerată de unii autori o apărare distinctă, este o componentă a refuzului care permite perceperea realității și respingerea ei rapidă, prin aplicarea adverbului de negație ”nu”. ”Nu este adevărat! Sigur mi-au greșit analizele!”. Percepția generatoare de îngrijorare nu mai poate fi total evitată, dar semnificația sa este totuși respinsă.

Conceptul de ”nu” apare în jurul vârstei de 2 ani. Negarea se poate asocia cu transformarea în contrariu un exemplu de astfel de joc al negărilor și transformărilor în contrariu fiind Clark Kent, reporterul miop, slab care se transformă în Superman.

Foto credit: www.terminalfour.com

Refuzul în fantezie cuprinde următoarele elemente: 1) satisfacerea dorinței prin halucinație; 2) jocul dramatic; 3) reveria; 4) idealizarea.

Satisfacerea dorinței prin halucinație este cea mai precoce formă a refuzului în fantezie. În cazul sugarului apare o asociere între senzațiile dureroase de foame și dispariția acestora de îndată ce apare sursa de hrană. În curând asocierea respectivă (condiționare) va face ca reprezentarea mentală a suferinței produsă de foame să evoce reprezentarea mentală a sursei de hrană. Dacă sursa de hrană nu apare în realitate, imaginea ei mentală poate fi susținută și chiar intensificată, fapt ce ameliorează suferința.

Acest proces este similar cu cel care apare și în alte forme ale refuzului în fantezie: atunci când persoana trăiește o suferință, mintea creează o realitate alternativă mai satisfăcătoare decât realitatea obiectivă.

Jocul dramatic permite copilului să-și împlinească dorințele, speranțele, preferințele într-un mod imposibil de conceput de cele mai multe ori în lumea reală. Fantezia astfel pusă în scenă este preferată/ substituită realității obiective care este temporar suspendată.

Jocul în fantezie începe să apară în cursul celui de-al doilea an de viață, odată cu dezvoltarea capacității de simbolizare. În cadrul jocului, obiectele capătă funcții diferite de cele din realitate. Acest moment marchează și dezvoltarea capacității copilului de a impune o interpretare personală realității.

În adolescență se pot manifesta mai multe forme de refuz al realității: reveria (visul diurn), exagerarea caracteristicilor pozitive ale unei persoane și minimalizarea defectelor acesteia, elaborarea unui ”roman familial”.

Reveria nu face altceva decât să substituie realității niște fantezii mai plăcute în care imposibilul devine posibil. Persoana este conștientă de caracterul ireal al fanteziei și că este vorba de o reverie.

Exagerarea caracteristicilor pozitive și minimalizarea defectelor unei persoane este legată de mitul eroului, legenda lui Făt Frumos.

Atunci când adolescentul sau copilul își imaginează că părinții nu sunt părinții lui adevărați, el elaborează un ”roman familial” (Freud, 1909/1974; Rank, 1914) pentru a evita aspectele decepționante și dureroase ale realității.

Idealizarea este forma cea mai elaborată și mai matură a refuzului în fantezie, care apare la adulții excesiv de optimiști, pozitivi, mulțumiți. Se mai numește refuz pollyanic după numele eroinei din nuvela scriitoarei Eleanor H. Porter, Pollyanna, prototipul persoanei excesiv de optimiste care vede doar binele în tot ce se întâmplă.