Despre acceptare versus rezistență/ intoleranță (episodul #1)

# 1       Lucrurile cărora le opui rezistență, persistă

Foto credit: www.annabellahagen.com

Se spune că acceptarea este primul pas spre schimbare. Cu toate acestea majoritatea oamenilor au convingerea că schimbarea vine din faptul că nu mai acceptăm limitele prezentului, suntem nemulțumiți de o stare de fapt și asta ne determină să facem ceva pentru a îmbunătăți lucrurile. În consecință, atunci când nu ne convine ceva la alții, îi criticăm, le tot spunem ce nu ne place cu scopul de a-i determina să se schimbe. Dar, surpriză! Criticile și punctarea lucrurilor care nu funcționează și se doresc a fi schimbate determină rezistență celorlalți, mai degrabă decât dorința de a se schimba. Cu cât mai mare insistența și cicălelile, cu atât mai mare opoziția. What you resist, persists. Lucrurile cărora le opui rezistență, persistă. De fiecare dată când mă gândesc la această propoziție îmi imaginez cum încerc să țin o minge sub apă. Mai devreme sau mai târziu, când puterea noastră de a ne opune va slăbi, mingea va ieși din nou la suprafață.

Daniel Wegner (2003) o spune atât de simplu și convingător în ”Povestea ursului alb” citând un text scris de Dostoievski în Însemnări de iarnă despre impresii de vară: ”Fă acest experiment: încearcă să nu te gândești la un urs polar; și vei observa că această imagine afurisită îți va apărea în minte la fiecare minut.”

Foto credit: endangeredspeciesbiomesprojects.wikispaces.com

În urma mai multor studii Wegner a creat teoria ”proceselor ironice” pentru a explica de ce este atât de greu să ne stăpânim gândurile nedorite. În esență teoria lui Wegner spune că atunci când încercăm să nu ne gândim la ceva, o parte a minții noastre evită gândul nedorit, dar altă parte verifică mereu dacă a apărut sau nu gândul respectiv pentru a se asigura că nu apare și, în mod ironic îl tot aduce în prim plan.

Wegner oferă câteva recomandări pentru a scăpa de ”afurisitul” urs polar sau de alte gânduri/ imagini care ne bântuie printre care:

·         focalizarea pe un alt stimul care să fie suficient de atractiv (ex. un Porche roșu),

·         amânarea gândului- pentru persoanele care se îngrijorează foarte mult pare a fi util să stabilească o perioadă pentru îngrijorare de aproximativ 30 minute pe care să o utilizeze exlusiv pentru a se gândi și răs-gândi la lucrurile respective, așa cum făcea Scarlett O’Hara: „I’ll think about it tomorrow”,

·         evitarea realizării mai multor sarcini în același timp,

·         expunerea controlată la lucrurile pe care încercăm să le evităm, oricât ar fi de dureroasă se pare că este foarte eficientă și nu în ultimul rând,

·         meditația și mindfulness-ul.

Ca să opui rezistență la ceva necesită de multe ori un consum destul de mare de energie. Și o stare permanentă de încordare și tensiune. Și de cele mai multe ori acesta este un răspuns defensiv în fața unei situații pe care considerăm că nu o putem accepta sau nu o putem suporta, răspuns care ne splituiește percepția într-o viziune alb-negru, bun-rău, vină-inocență. E prea groaznică, e insuportabilă.

Foto credit: blog.diynetwork.com

Acest refuz al acceptării calității situației prezente merge până acolo încât am vrea ca situația în sine să nu fii existat deloc, nu credem că este reală, am vrea să ne culcăm și să ne trezim a doua zi bucuroși că a fost doar un vis urât. Sau, așa cum fac copiii, credem că dacă ”închidem ochii”, evităm să o privim, să o vedem, să credem că există, putem într-un mod magic să o anulăm.

Din acest motiv, spun unii, campaniile orientate spre lupta împotriva... și aici puteți completa orice doriți, nu au șanse de reușită, ba mai mult, ar avea chiar efectul opus. Prin urmare, hai să fim pentru ceva, nu împotriva a ceva. Hai să fim pentru pace, toleranță, iubire, nu împotriva războiului, discriminării, disprețului. Hai să spunem ce ne dorim, nu ce nu ne dorim. 

Deci, ar fi bine să avem grijă nu doar ce ne dorim, ci și ce NU ne dorim, că s-ar putea să le căpătăm pe ambele!