Țipătul (The Scream) lui Munch și angoasa existențială

Edvard Munch a găsit inspirația pentru faimosul său tablou Țipătul (The Scream) în timpul unei plimbări tulburătoare, o experiență pe care a descris-o detaliat atât în jurnalul său, cât și într-un poem pictat manual pe rama unei versiuni ulterioare a operei.

În jurnalul său, într-o însemnare datată Nisa, 22 ianuarie 1892, artistul a povestit cum se plimba pe un drum care avea orașul pe o parte și un fiord dedesubt. Fiind însoțit de doi prieteni la apusul soarelui, Munch s-a oprit, simțindu-se brusc obosit și bolnav, și s-a sprijinit de un gard. În acel moment, cerul și norii s-au transformat brusc într-un roșu sângeriu, pe care el le-a descris ca pe niște „limbi de foc” deasupra fiordului albastru-închis.

În timp ce prietenii săi și-au continuat drumul netulburați, Munch a rămas pe loc, tremurând de anxietate. Acolo a simțit și i s-a părut că aude un țipăt infinit care trecea prin natură. Această trăire emoțională și senzorială intensă l-a determinat să picteze norii ca pe un sânge real, simțind că până și culorile de pe pânză „țipă”.

Locul care i-a provocat această viziune nu este unul imaginar, ci există cu adevărat. Este vorba despre un punct de belvedere de pe o stradă numită Valhallveien, situată pe dealul Ekeberg, deasupra orașului Oslo. Acest drum era un loc popular pentru locuitorii din Oslo care doreau să admire panorama orașului. Punctul exact de observație, care include balustrada și priveliștea redate în pictură, a fost identificat chiar înainte de o curbă în agrafă a drumului.

Versurile pe care Edvard Munch le-a pictat manual pe rama versiunii în pastel din 1895 a tabloului Țipătul sunt următoarele:

„Mergeam pe drum cu doi prieteni – soarele apunea – deodată cerul a devenit roșu sângeriu – m-am oprit, simțindu-mă epuizat, și m-am sprijinit de gard – era sânge și limbi de foc deasupra fiordului albastru-închis și a orașului – prietenii mei au mers mai departe, iar eu am stat acolo tremurând de anxietate – și am simțit un țipăt infinit trecând prin natură.”

Acest poem reprezintă o adaptare artistică a însemnărilor din jurnalul său de la Nisa, din 1892, unde a descris pentru prima dată această experiență copleșitoare.

Țipătul (Edvard Munch), Muzeul Național Oslo

Angoasa existențială

Angoasa existențială, denumită adesea și teamă, anxietate sau neliniște existențială, este un sentiment negativ profund care izvorăște din experiența libertății umane și a responsabilității absolute.

Spre deosebire de o frică obișnuită, care are o cauză sau un obiect clar (o amenințare pe care o putem înlătura), angoasa este resimțită în fața „nimicului”. În gândirea existențialistă, acest „nimic” reflectă nesiguranța inerentă cu privire la consecințele acțiunilor noastre. Reprezintă realizarea greutății că suntem pe deplin responsabili pentru alegerile noastre și că nu există nimic exterior (cum ar fi genetica, societatea sau destinul) care să acționeze în locul nostru și pe care să putem da vina dacă lucrurile merg prost.

Un exemplu clasic folosit de filosofi pentru a ilustra acest sentiment este experiența unei persoane care stă pe marginea unei stânci: ea nu simte doar frica de a cădea accidental, ci și groaza în fața propriei decizii, realizând posibilitatea de a se arunca singură în gol. În acel moment, individul simte că „nimic nu îl ține înapoi” și că nu există nimic predeterminat care să îi dicteze dacă va rămâne pe loc sau va face pasul decisiv, experimentând astfel propria sa libertate radicală.

În plus, angoasa este produsă și de tensiunea dintre această libertate și limitările noastre (ceea ce filosofii numesc „facticitate” – faptele din viața noastră pe care nu le-am ales, precum locul nașterii). Deși suntem limitați de aceste circumstanțe, nu le putem folosi drept scuză pentru a ne absolvi de responsabilitatea acțiunilor noastre, ceea ce generează neliniște.

Acest concept filosofic se leagă direct de experiența lui Edvard Munch și de tabloul „Țipătul. Nu este o coincidență că această operă a devenit simbolul suprem al condiției omului modern: un individ pierdut, stresat, copleșit și amenințat de absurdul lumii și de propriile gânduri. Acel sentiment descris de Munch în poemul său, când a rămas pe drum „tremurând de anxietate” și percepând un strigăt infinit în natură, este o captare vizuală și emoțională perfectă a angoasei existențiale.

Munch a fost marcat de pierderea mamei și a surorii sale mai mari, ambele decedate din cauza tuberculozei înainte ca el să împlinească 14 ani. Atât sora sa, cât și tatăl său au suferit de depresie severă, iar sora mai mică a pictorului a fost internată într-un sanatoriu de psihiatrie, astfel că tragediile și problemele de sănătate mintală din familia lui Edvard Munch au inspirat atmosfera de angoasă din capodopera Țipătul.