Ziua obișnuită

Ziua trecuse la fel ca toate celelalte; o păcălisem, o omorâsem și pe aceasta, încetișor, cu primitivitatea și timiditatea artei mele de a-mi duce traiul; lucrasem câteva ore, cotrobăisem prin niște cărți vechi, durerile obișnuite pentru un om de vârsta mea mă chinuiseră timp de două ore, înghițisem un praf, bucurându-mă că am putut să înșel astfel durerile, făcusem o baie fierbinte, absorbind în tot trupul căldura tandră, primisem de trei ori câte ceva prin poștă și parcursesem scrisorile și tipăriturile acelea nefolositoare, îmi făcusem exercițiile de respirație dar, din comoditate, renunțasem de data aceasta la exercițiile de gândire și mă plimbasem timp de o oră, observând cum norii cirus desenau pe cer contururi frumoase, delicate, încântătoare.

Toate acestea erau foarte agreabile, ca și cititul în cărți vechi, ca și baia fierbinte, dar – punându-le cap la cap – ziua de azi nu fusese nici fermecătoare, nici strălucită, nu fusese o zi norocoasă și plină de bucurie, ci una dintre acele zile care, încă de multă vreme încoace, trebuiau să fie pentru mine ceva normal și obișnuit: zile potrivit de plăcute, fără doar și poate suportabile, acceptabile, încropite, zilele unui bărbat ceva mai înaintat în vârstă și nemulțumit, zile fără dureri adevărate, fără griji adevărate, nebântuite de suferință și deznădejde, zile în care cântărești fără pic de emoție sau teamă, cu sânge rece și cumpătare, chiar și întrebarea dacă nu cumva sosise timpul să urmezi exemplul lui Adalbert Stifter și să te accidentezi la bărbierit.

Cine a avut parte însă și de celălalt soi de zile, de cele proaste, cu atacuri de gută sau cu îngrozitoare dureri de cap încuibărite temeinic îndărătul ochilor, dureri care, printr-o vrajă rea, îți transformă drăcește văzul și auzul din bucurie în chin, sau de zile în care sufletul ți se stinge, de zile grele ale goliciunii interioare și disperării când, pe pământul acesta distrus și epuizat de societățile pe acțiuni, lumea oamenilor și așa-zisa cultură cu mincinoasa și nemernica ei strălucire de tinichea bună de dus la bâlci se hlizesc la noi la orice pas întocmai ca un vomitiv, concentrându-se și atingând culmea insuportabilului în propriul eu bolnav – cine a avut parte de asemenea zile infernale se consideră mulțumit cu acest gen de zile normale și mediocre cum fusese ziua mea de azi, stă recunoscător lângă soba caldă, constată recunoscător, citind ziarul de dimineață, că nici astăzi n-a izbucnit vreun război, că n-a fost instaurată nici o nouă dictatură, că nu au fost date în vileag porcării nemaipomenite în politică sau economie, acordează recunoscător strunele lirei sale ruginite, intonând aproape bine dispus, în chip cumpătat, cu o veselie acceptabilă, un psalm de mulțumire ce are să-l umple de plictis pe cumintele, blândul și mediocrul zeu amețit nițeluș cu bromură al acelei stări de împăcare, încât în văzduhul ca de lapte cald al împăcatei plictiseli, în absența durerii, o absență meritând întreaga recunoștință, cei doi – zeul mediocru, care moțăie plictisit, și omul mediocru, încărunțit la tâmple, cel care îi cântă psalmul în surdină – nu se deosebesc câtuși de puțin unul de altul, de parcă ar fi frați gemeni.

Ce lucruri bune sunt împăcarea, absența durerii, zilele suportabile, ce trec furiș, în care nici durerea, nici plăcerea nu îndrăznesc să ridice glasul, când totul vorbește în șoaptă și se strecoară în vârful picioarelor. Numai că, din păcate, eu sunt genul de om care nu suportă prea bine mulțumirea de soiul acesta; căci, după o scurtă perioadă de timp, ea se transformă pentru mine în ceva insuportabil de urât și de grețos, așa încât trebuie să-mi caut refugiul, disperat, în alte temperaturi, cauzate fie de plăcere, fie, dacă altfel nu se poate, de suferință. După ce sunt o vreme ocolit de plăceri sau de dureri, după ce respir aerul de suportabilă, fadă indiferență a așa-ziselor zile bune, în sufletul meu de copil se iscă vântul suferinței și al nenorocirii, astfel încât azvârl zeului somnoros al împăcării, în fața-i copleșită de împăcare, ruginita liră a recunoștinței mele, preferând să simt arzând în mine mai degrabă o durere diabolică, decât această convenabilă temperatură a camerei.

Atunci mă apucă dorul sălbatic de sentimente puternice, de senzații, furia față de o asemenea viață incoloră, plată, normată și sterilizată și un chef nebun de a distruge ceva, eventual un magazin universal sau o catedrală, sau pe mine însumi, de a săvârși niște tâmpenii temerare, de a smulge perucile câtorva dintre idolii venerabili, de a procura unor elevi cuprinși de dorul de ducă râvnitele bilete de tren până la Hamburg, de a seduce o fată sau de a le suci gâtul câtorva reprezentanți ai ordinii burgheze pe mapamond.

Căci ceea ce uram, disprețuiam și blestemam eu mai mult și mai presus de toate erau: împăcarea, sănătatea și tihna, optimismul cocoloșit al cetățeanului oarecare, ordinea obtuză, prosperă a mediocrității, a tot ceea ce era normal, a căii de mijloc.

Herman Hesse- Lupul de stepă