Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #5 A Good Parent Is a Loving One

Acest capitol din cartea lui Shefali Tsabary ne confruntă cu o întrebare la care deși credem că știm răspunsul îndemnul meu este să mai cugetăm: What is love?/Ce este iubirea?

 Artist: Zebru

(Când am citit întrebarea asta ”What is love?” mi-au venit automat în minte versurile unei melodii a lui Haddaway: „Baby don’t hurt me, don’t hurt me, no more...” probabil nu degeaba...)

Luați-vă încă de pe acum câteva momente pentru a găsi propriul răspuns la această întrebare și doar apoi continuați să citiți.

***

Iubirea este în mod clar elementul ce leagă oamenii, spune autoarea, și dacă nu s-a întâmplat ceva care să denatureze acest sentiment în noi, iubirea va caracteriza relația noastră cu copiii noștri. Deși nu este întotdeauna lipsită de egoism, iubirea învinge orice bariere, motiv pentru care copiii evocă în părinți o loialitate feroce și o disponibilitate de a se sacrifica pentru ei.

În ciuda iubirii părinților pentru copii, modul în care părinții se comportă cu aceștia este în multe cazuri orice altceva decât iubitor. Ce fac părinții de (prea) multe ori? Se plâng de ceea ce fac copiii, îi corectează, îi critică, sunt furioși pe ei etc. În consecință, copiii trăiesc permanent cu teama (dacă nu groaza) că și-au dezamăgit din nou părinții. Teamă care se asociază mai devreme sau mai târziu cu ranchiuna.

Acesta este motivul, spune Shefali Tsabary, pentru care copiii vorbesc cu oricine altcineva despre cum se simt, în loc să o facă cu părinții. Iar părinții privesc cu stupoare cum propriii copii se îndepărtează de ei și le devin străini, când tot ceea ce au făcut (în mintea lor) este să-i iubească.

***

Încă o întrebare bună: De ce oare uneori îi urâm tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim cel mai mult?

Mai luați-vă o pauză de meditație pentru a găsi propriul răspuns.

***

Mă gândeam că azi vă servesc mesajul în porții mici, probabil tocmai pentru că vreau să mă asigur că-l degustați și digerați cum trebuie J

Răspunsul lui Shefali Tsabary este următorul: „It’s because while love is an admired sentiment, it tends to be contaminated by the ego with its neediness, which is what breeds the fear that causes us to be controlling and possessive. This inevitable distorsion of love occurs because of our attachment to those we have this feeling toward. Out attachment to them creates a symbiosis, whereby instead of relating to them just as they are, we now relate to them based on how they make us feel.”
”Este pentru că în timp ce iubirea este un sentiment admirat, tinde să fie contaminată de ego cu lipsurile lui, ceea ce naște frica ce ne determină să fim controlatori și posesivi. Distorsiunea inevitabilă a iubirii apare din cauza atașamentului pe care-l avem față de cei pentru care avem acest sentiment. Atașamentul față de ei creează o simbioză în care în loc să ne raportăm la ei așa cum sunt , ne raportăm la ei pe baza a cum ne fac să ne simțim.”

Și, în mod special când vine vorba de copii, dar nu numai, pentru că ne temem pentru ei, încercăm să-i controlăm. Dar ca să fim sinceri ceea ce încercăm să controlăm de fapt este propria noastră frică.

Iar incapacitatea noastră de a ne extrage (pe noi înșine) din viețile lor creează tot felul de proiecții care contaminează capacitatea noastră de a-i crește în așa fel încât să fie ceea ce sunt de fapt.

***

O altă întrebare și mai provocatoare: Is love enough? Este iubirea de ajuns?

Din nou, câteva momente de reflecție.

***

Shefali Tsabary consideră că este un mit ideea că dacă ne iubim copiii suficient de mult vom fi capabili să le oferim ceea ce au nevoie. Doar pentru ne iubim copiii (dar aici puteți pune orice alt cuvânt), asta nu înseamnă că știm cum să fim prezenți cu ei, acordați la lumea lor interioară și capabili să-i ajutăm să realizeze ceea ce sunt. Nu însemnă nicidecum că știm cum să ne gestionăm anxietatea, să ne stăpânim reactivitatea sau să ne accesăm rațiunea și obiectivitatea suficient de mult pentru a-i putea ajuta pe ei.

Copiii au nevoie de părinți care să poată manifesta un mod de a fi acordat față de ei, bine-organizați, părinți care pot rămâne consecvenți în abordare, capabili să rămână calmi în fața furtunilor emoționale. Copiii au nevoie să simtă că nevoile lor profunde emoționale și psihologice, nu doar cele fizice, sunt satisfăcute cu bucurie și grație.

Pentru a fi un astfel de părinte trebuie să recunoaștem că avem nevoie de un întreg set de abilități, din care iubirea este doar una. Acest lucru înseamnă că noi ca persoane este nevoie să evoluăm la un nivel la care lumea noastră interioară este liniștită, sentimentul sinelui nostru este intact și capacitatea de conștientizare este activă.

***

Uneori iubirea pe care o dăm nu este simțită ca iubire de cel care o primește.

Înțelegerea acestei diferențe este esențială spune Shefali Tsabary pentru parentingul conștient.

Majoritatea copiilor simt că sunt aici pentru a atinge standardele impuse de părinți, cu speranța că în schimb vor primi iubirea acestora.

Iubirea fără conștientizare se transformă rapid în ”neediness” și absorbție în sine.

***

Urmează un potențial ”aha moment” (moment de revelație), așa că ”brace yourselves” (țineți-vă tari sau stați jos dacă anticipați că o să vi se taie picioarele J):

Sentimentul pe care-l numim iubire este ceea ce simțim față de noi înșine când suntem cu celălalt. Are de-a face de fapt cu faptul că celălalt ne face sau nu să simțim că suntem ”lovable” (demni de a fi iubiți) și  ”worthy” (valoroși). Prin urmare, acest tip de iubire este foarte condiționată.

Aici e capcana cea mare. Deghizată ca iubire pentru celălalt, iubirea noastră este în fond iubire de sine.

Majoritatea intrăm în relații căutând acea senzație ce ar putea fi numită ”a te simți bine”. Îi iubim pe cei ce trezesc asta în noi și îi disprețuim pe cei care nu fac asta. Iubirea pentru un altul este nevoie să înceapă cu iubirea de sine. Până când nu ne vom iubi pe noi înșine, fiecare relație, chiar și cea cu propriii copii, va fi condiționată, forțată și în ultimă instanță nesatisfăcătoare pentru că se bazează pe ceea ce avem nevoie de la celălalt.

Copiii nu au nevoie de nimic altceva de la noi decât să simtă că au permisiunea de a exprima cine sunt în fiecare moment. Asta nu înseamnă să fim indulgenți cu ei fără discernământ. Înseamnă să creăm condițiile în care să-și exprime întregul sine. Când le oferim această libertate, ceea ce trăiesc este un spațiu vast, nelimitat pentru a se descoperi pe sine și a înflori. Atunci vor simți iubirea noastră ca iubire, nu ca și control născut din frică. Alți părinți, pentru că sunt incapabili să spună ”nu”, se dau peste cap pentru copii și nu-i lasă să simtă niciun pic de discomfort. Incapabili să simtă orice frustrare, acești copii ajung la dependențe pentru a se ”anestezia” și a evita senzațiile neplăcute.

Este datoria sacră a părintelui de a fi atent la semnalele pe care ni le transmit copiii, pentru a deveni conștient de frica ce contaminează afecțiunea noastră pentru ei. Atunci când vom fi capabli să-i îmbrățișăm pe copii cu toată inima așa cum sunt, ne vom putea conecta cu ei la cel mai profund nivel.

***

Iubirea, după Shefali Tsabary, este abilitatea de a-l vedea, accepta și onora în mod deplin pe celălalt așa cum este. A iubi conștient pe cineva înseamnă să avem capacitatea de a ieși din noi înșine și a ne conecta în mod consecvent cu celălalt. Înseamnă să nu-i cerem celuilalt să ne iubească și el/ea și să nu stabilim condiții pentru cum ar trebui să ne iubească, dacă alege să facă asta. Cu alte cuvinte, sentimentele noastre nu ar trebui să aibă vreun amestec în asta.

La prima vedere ar putea părea că această definiție propune abnegarea sinelui. Nicidecum, răspunde Shefali Tsabary. Această definiție ne cere să ne onorăm pe noi înșine suficient de mult încât să ne simțim împliniți în noi înșine și să-l eliberăm pe celălalt de povara de a contribui la împlinirea noastră.

A ne iubi conștient pe noi înșine înseamnă să fim în mod constant în comuniune cu lumina noastră interioară, în timp ce manifestăm multă compasiune pentru părțile noastre mai întunecate, pe care le îngrijim constant astfel încât să nu ne mai simțim permanent răniți și în căutarea altora care să ne vindece rănile. Dezvoltarea capacității noastre de a ne aprecia propria umanitate (cu plusurile și lipsurile ei) se va translata în capacitatea de a aprecia umanitatea altora.

***

Partea aceasta este doar pentru cei care sunt pregătiți să facă un salt spre un alt nivel de percepție a lumii. Vă puteți opri aici, oricum aveți multe de digerat deja, mai bine să nu provocăm indigestii J)))).

Iubirea și frica nu pot coexista.

The Awakened Family- Myth #4 Good Parents Are Naturals

Shefali Tsabary consideră că este naiv să presupunem, doar pentru că a fi părinte este legat de aspectul nostru biologic și că este o parte firească a vieții, că suntem natural echipați cu tot ce avem nevoie pentru a fi părinți.

Eu, una, am spus mereu că ar trebui să facem niște cursuri și să trecem un examen serios înainte ca societatea să ne permită să devenim părinți. Pentru lucruri mult mai simple cum ar fi condusul mașinii suntem obligați să facem asta. În schimb ceva atât de important cum este meseria de părinte e la liber, pentru oricine. Chiar și în cazul celor care teoretic știu ce ar trebui să facă/ să nu facă, de la teorie la practică e o cale lungă.

Dar parentingul nu se limitează doar la cunoștințe pe care le poți învăța. Parentingul de calitate se bazează pe niște abilități cum ar fi maturitatea emoțională la care mulți dintre noi, în ciuda performanțelor academice sau profesionale, suntem restanți.

Contrar părerilor unora părinții nu știu instinctiv ce să spună, ce să facă și cum să se raporteze la propriii copii, iar parentingul în sine nu este ceva ușor, distractiv și recompensant.

Cred, alături de Shefali Tsabary că ideea de parenting a fost foarte mult romanțată. Femeile se gândesc să facă un copil în care își pun speranța împlinirii tuturor năzuințelor pe care ele însele nu au reușit să le împlinească până atunci. Grea misiune pentru bietul copil, if you asked me. Tații visează la toate lucrurile pe care le vor face cu copiii și cât de mândri vor fi de ei într-o bună zi.

Se vorbește mai puțin de cât de solicitantă și provocatoare poate fi misiunea de a crește un copil. Mai ales că este aproape sigur că acel copil nu va fi așa cum ne-am imaginat noi că va fi. Copilul pe care-l vom avea s-ar putea să aibă un temperament foarte diferit de al nostru, să fie foarte diferit de cum am fost noi când eram copii. S-ar putea să nu reușim să ne conectăm ușor cu el/ea sau chiar să-l/o înțelegem.

Când discrepanța realitatea-imaginație este prea mare, avem senzația că se prăbușește lumea pe noi. Abia când suntem copleșiți de greutățile parentingului realizăm cât de nepregătiți suntem pentru suișurile și coborâșurile aferente despre care nu ne-a avertizat nimeni.

Confruntați cu șocul schimbărilor pe care trebuie să le facem pentru a ne adapta s-ar putea să ne simțim devastați, iar cu cât ni se mai spulberă câte un vis pe care-l aveam legat de copil, ego-ul nostru primește lovitură după lovitură.

Shefali Tsabary vorbește chiar despre așteptările și propria ei experiență afirmând cu candoare: ”Singura mamă ce am fost pregătită să fiu era mama din fanteziile mele. Nu am știut cum să fiu mama copilului din fața mea.”

            Multe mame ascund sentimentele de inadecvare pe care le resimt și faptul că realizează că sunt nepotrivite pentru această responsabilitate intimidantă. Ar fi mult mai util dacă părinții și-ar lua inima în dinți și ar vorbi deschis despre dificultățile cu care se confruntă, lăsând la o parte anxietatea că nu sunt părinți suficient de buni.

            Un lucru este cert: parentingul nu e ceva natural, instinctinv, ce vine de la sine. Nu e ceva ce vom ști pur și simplu să facem pentru că ne e scris în gene. Parentingul este o abilitate care ne ia uneori ani de zile pentru a o dobândi. Ca și alte abilități, presupune un angajament profund de a practica zilnic, consecvent niște lucruri.

În loc să perpetuăm convingerea eronată că parentingul e o a doua natură pentru oameni, am face mai bine să recunoaștem că seamănă mai mult cu aterizarea într-o altă lume străină unde nimeni nu vorbește limba noastră și că pentru a ne conecta cu copilul vom trece prin multe furtuni emoționale și nu va fi așa ceva instantaneu, ci ne va lua timp, stăruință și că pe alocuri ne va veni să ne zmulgem părul din cap și să fugim cât vedem cu ochii.

Copiii nu vin pe lume ca să ne facă să ne simțim bine legat de noi înșine, ci, de multe ori vor face exact contrariul.

Să nu mai vorbim de faptul că atunci când apare un al doilea sau al treilea copil nu ne putem baza în mod necesar pe ceea ce am învățat crescându-l pe primul, deoarece ceea ce a funcționat în cazul acestuia s-ar putea să nu dea aceleași rezultate cu următorii. Nici nu putem avea vreo siguranță că ar putea funcționa ceea ce a funcționat cu noi când am fost noi copii.

Doar atunci când vom fi dispuși să acceptăm cu brațele deschise procesul de dezvățare și reînvățare pe care-l presupune parentingul vom putea să ne creștem copiii în maniera unică pe care aceștia o merită.

The Awakend Family- Myth#3 There are Good Children and Bad Children

În acest capitol Shefali Tsabary ne atrage atenția la faptul că societatea consideră ”buni” copiii pe care nu-i auzi, care stau în banca lor și nu dau bătăi de cap adulților. Acei copii obedienți, studioși și ascultători. Nu putem să nu observăm că noi măsurăm ”bunătatea” copiilor utilizând criteriul: cât de bine se potrivesc în viața noastră. Nu ne plac copiii care ne pun la încercare convingerile adânc implantate. Ne plac copiii ”buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul.

La polul opus îi considerăm ”răi” pe copiii hiperactivi, gălăgioși, care nu se supun cu ușurință regulilor noastre, adică acei copii care nu ne satisfac agenda și care tulbură ordinea pe care am instaurat-o.

Am ajuns să considerăm dezvoltarea normală a copiilor care se exprimă adesea în rezistență, tantrum-uri sau chiar opoziție o incoveniență, ceva de care ne este rușine.

Recurgem la etichete de tipul: ”leneș”, ”timid”, ”obraznic” care nu decurg neapărat din comportamentul copilului, ci mai mult din cum ne face pe noi asta să ne simțim, etichete care împovărează copilul a cărui sine încă nici nu s-a consolidat. Unii adulți își amintesc după ani și ani etichetele care li s-au pus când erau copii și care încă au capacitatea de a le produce foarte multă rușine.

Majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un tipar de rușine și insecuritate motiv pentru care etichetele pe care ni le pun ceilalți și criticile lor au o capacitate mare de a ne afecta. Etichetele pe care le pun ceilalți copilului nu-l afectează doar pe acesta. Atunci când învățătoarea sau un profesor etichetează copilul ca fiind ”necooperant” și acest lucru este comunicat părinților cu solicitarea de a remedia acest aspect, părinții se simt presați să ”repare” copilul. Mai mult decât atât este posibil chiar să li se sugereze să se adreseze unui specialist.

Este adevărat că mulți copii au nevoie să învețe anumite abilități/ competențe însă de multe ori copiii sunt etichetați ”bun”/ ”rău” în baza unor caracteristici ce țin de temperamentul lor, care este un aspect ce nu se modifică prea mult ținând de modul în care funcționează sistemul nostru nervos. Desigur părinții informați despre firea năbădăioasă a copilului s-ar putea să se confrunte cu propriile amintiri din școală când și ei au fost admonestați pentru felul lor de-a fi, că doar așchia nu sare departe de trunchi.

Toți părinții suferă din cauza dorinței de a fi aprobați de societate, în special de profesorii copilului. Când aceștia fac observații critice legate de copil, părinții se simt ei înșiși atacați, le e rușine că nu se descurcă prea bine în rolul de părinți și sunt furioși pe copil că nu e în trendul cerut. Această presiune din exterior le va afecta din păcate capacitatea de a se conecta cu copilul așa cum este acesta cu adevărat și de a-l ajuta să-și dezvolte abilitățile care-i vor facilita expirmarea autentică a sinelui.

Un copil care are o voință puternică, este încăpățânat și opozant ne forțează să ne evaluăm propriile convingeri. Desigur este mult mai ușor să etichetăm copilul decât să ne chestionăm convingerile. Când copiii ne fac să ne confruntăm cu noi înșine îi trimitem la time-out și îi punem pe scaunul rușinii (și dacă l-am botezat ”scaunul de liniștire” tot aia e).

În mod ironic mulți dintre acești copii nici nu sunt atât de încăpățânați sau sfidători. De fapt au o tărie a spiritului care se ciocnește cu a noastră. De cele mai multe ori problema este că fiind închistați în ego-ul nostru, noi suntem cei care nu vrem să cedăm când suntem provocați pe drept. Deoarece cultura a atribuit puterea în relația părinte-copil părintelui așa-zis atoatecunoscător, copilul este cel care este etichetat și pedepsit.

            Temperamentul multor copii îi face să nu se supună cu atâta ușurință voinței părintelui. Acești copii au un impuls inerent de a-ți susține punctul de vedere și a-și determina viața, iar părinții nu prea sunt pregătiți pentru asta. Când îi etichetăm ca fiind ”răi” cresc cu convingerea că ei sunt problema și simt multă rușine și nesiguranță cu privire la ceea ce sunt.

            Copiii care testează limitele, încalcă regulile, cauzează dezordine se simt într-un fel sau altul neauziți, simt că nevoile lor nu sunt satisfăcute. Atunci când părinții învață să interpreteze aceste comportamente ca un strigăt care cere o conectare mai profundă, vor fi capabili să iasă din rolul de disciplinator și să devină mai abili în a observa cum propriul mod de abordare a situațiilor facilitează acest tip de conflicte, să valideze sentimentele copilului și să-l ajute să le dea o voce schimbând astfel complet dinamica interacțiunii părinte-copil.

Standarde duble

Dacă ne uităm cu toții în viețile noastre vom constata (cu stupoare sper) că le cerem copiilor mai mult decât cerem de la noi înșine de fapt. Când copiii greșesc ne repezim să-i numim în toate felurile. Când nu fac ce le spunem, îi pedepsim. Când uită să-și facă tema sau își uită un caiet acasă ne comportăm de parcă ar fi sfârșitul lumii. Dar când noi uităm lucruri importante, ne pierdem cheile, nu reușim să terminăm un proiect la termen, aplicăm aceleași standarde și în ceea ce ne privește? Am accepta ca partenerul sau prietenii să spună despre noi că suntem ”răi” sau că suntem ”varză” pentru că am uitat să cumpărăm pâine?

Dacă suntem cu adevărat onești trebuie să recunoaștem că și noi adulții facem greșeli destule și luăm decizii proaste de multe ori. Când copiii greșesc, însă, ni se activează butoanele de panică. Iar asta se întâmplă doar pentru că se trezește frica noastră că ei vor eșua în viață care ne face să ne comportăm nu doar irațional, ci și foarte nedrept.

Când copilul manifestă un ”comportament problemă” întrebările pe care este nevoie să și le pună un părinte sunt de tipul:

”Ce pot să schimb în mediul de acasă pentru ca fiul/fiica mea să nu mai fie atât de neatent/ă?”

”Cum pot eu să manifest mai multă liniște în viața de zi cu zi pentru ca fiul/fiica mea să se poată concentra mai bine?”

În finalul acestui capitol Shefali Tsabary ne invită ca în loc să ne focalizăm pe etichete și pe măsura în care am suspus sau nu copilul, cum ne face copilul să ne simțim ce-ar fi să ne focalizăm pe lucrurile care contează de fapt cum ar fi:

S-a exprimat copil meu liber?

Și-a ascultat vocea interioară?

S-a focalizat pe propriile nevoi și a găsit căi de a și le satisface?

A avut curajul de a face greșeli și a găsi căi de a le corecta?

S-a simțit în siguranță să spună adevărul fără a-i fi rușine sau frică?

Și-a urmat ceea ce-i spunea inima fără ca eu sau alții să intervenim?

Când ne comutăm atenția de la aparențele externe la exprimarea autentică a sinelui, în loc să ne ocupăm cu pedepsirea comportamentului copilului suntem atenți la emoțiile din spatele comportamentului, având siguranța că atunci când emoțiile sunt recunoscute și exprimate, comportamentul se va ajusta de la sine.