#3 Aspectul sănătos al rușinii (2)

□  fără semnalul pe care ni-l dă aspectul sănătos al rușinii nu am fi în contact cu nevoia noastră de dependență

Iată că am spus-o! Cu toții avem nevoi de dependență chiar și cei care ne credem cei mai independenți. Înainte să-mi săriți la beregată toți cei care sunteți căpitanii vapoarelor voastre, amintiți-vă de momentele acelea în care v-ați săturat să fiți puternici/puternice, ați obosit să țineți mereu toate pânzele sus și vă vine să vă prăbușiți pur și simplu în brațele cuiva care să nu facă altceva decât să vă țină așa, ca-ntr-un cocon.

Înainte să fim un eu, suntem un noi. Copilul este legat simbiotic de mamă înainte de tăierea cordonului ombilical, iar pentru unii acest cordon ombilical (simbolic) nu se taie întreaga viață. Nu acesta e însă tipul de nevoi de dependență la care vroiam să mă refer că ar trebui să ni le conștientizăm. Deși, conștientizarea faptului că suntem într-o astfel de relație de dependență ne-ar putea ajuta și în acest caz J.

Nevoile de dependență la care mă gândeam sunt acele conexiuni profunde pe care le avem sau nu cu ceilalți. În cazul în care le avem, ele sunt un sol fertil pentru propria dezvoltare și vindecare de răni vechi. În cazul în care nu le avem, acest lucru ne condamnă la izolare și singurătate.

           Când suntem în grandiozitatea noastră nu ne putem conecta cu ceilalți la nivel profund. De ce? Pentru că nu suntem în contact cu sinele nostru adevărat, vulnerabil, uman. Mergem la înaintare doar cu masca pe care ne-am construit-o ca să ne ascundem vulnerabilitățile de ceilalți, dar implicit și de noi înșine tocmai pentru că a fost atât de dureros în trecut să fim expuși și ridiculizați, respinși, ignorați.

             Ori emoțiile negative, printre care și rușinea, pe care mi le generează acest scenariu al izolării și respingerii mă pot ajuta să-mi țin grandiozitatea în frâu. Să nu mă mai las pradă fanteziei că sunt auto-suficient și nu am nevoie de nimeni cu care îmi justific izolarea și singurătatea.

Nu este altă cale de a ne conecta profund cu ceilalți decât arătându-ne așa cum suntem, cu bune și cu rele. Ca adulți, însă, avem mult mai multe abilități de a cântări și a decide în fața cui și cu cine facem sau nu asta. În fond, nimeni nu e iubit de toată lumea. E suficient să găsești haita ta.

Dacă te conectezi cu ceilalți prin intermediul sinelui fals mai devreme sau mai târziu lumea se va prinde că nu ești ce vrei să pari a fi. Oricum vei trăi în permanență cu frica de a fi descoperit (sindromul impostorului).

Prin urmare, este util să dezvoltăm în noi ceea ce Carl Rogers numea congruență, mai pe românește  să se poată spune despre noi că ”ce-i în gușă, și-n căpușă”. Congruența este un concept legat de autenticitate, de capacitatea noastră de a fi în exterior cât mai mult din ceea ce suntem în interior.

Sunt șanse mari ca oamenii să ne placă, dacă pot avea încredere în noi. Iar unul din pilonii încrederii (atât a încrederii în sine, cât și a încrederii altora în noi) este dependabilitatea.

Să se poată baza pe mine, că ce zic aia fac. Pentru a cultiva dependabilitatea începutul este întotdeauna în noi înșine. De câte ori nu ne-am propus lucruri și nu ne-am ținut de treabă? De câte ori ne-am zis: ”De mâine mă apuc de...” sau ”De luni mă las de...”. Și nu am făcut ce am zis că facem... De fiecare dată când facem asta ne transmitem nouă înșine loud and clear mesajul: ”Nu mă pot baza pe mine.”

Și în curând vor observa și ceilalți asta și vor trage și ei concluzia că nu se pot baza pe tine.

Desigur că sunt multe motive pentru care nu ne ținem de ceea ce ne propunem, dar asta este subiectul altui articol. J

#3 Aspectul sănătos al rușinii (1)

Îndrăznesc să dezvolt ideea că există și așa ceva J. Și mă gândesc la câteva lucruri care mi-au rămas de la John Bradshow și de la care am pornit în acest demers.

□ Aspectul sănătos al rușinii ne (re)amintește că nu suntem omnipotenți, deși uneori ne comportăm de parcă am crede că suntem.

Icar

Nu voi intra într-un debate cu cei care privesc lucrurile prin prisma spiritualității și care ar afirma că suntem ființe spirituale care au ales să aibă o experiență terestră, dar că în esență suntem nemuritori și nelimitați. Vorbesc prin prisma nivelului la care ne aflăm majoritatea dintre noi care dacă ne dăm drumul de pe bloc crezând că putem zbura vom sfârși plăcintă pe trotuar. În acest mod de a fi, este o certitudine faptul că avem multe limite. Desigur că multe lucruri s-ar putea spune despre ce percepem sau considerăm o limită și faptul că multe din limitele pe care considerăm că le avem chiar și la acest nivel sunt doar în mintea noastră. Rușinea ne pune totuși o frână atunci când ne considerăm prea fantastici, more than human și failabilitatea din noi își arată mutra în cele mai nepotrivite momente, amintindu-ne că suntem totuși oameni, adică la fel cu ceilalți. Rușinea ne pune multe frâne și în cazul celălalt când ne considerăm less than human. Ideea ar fi să ajungem la concluzia că suntem human, adică la realizarea că nimic din ce e omenesc nu ne e străin. Pentru ca apoi să putem merge în direcția lui not just human cu o altă abordare.

Îmi vine în minte ideea de ancorare (grounding). Ca o paranteză de fiecare dată când citesc cuvântul grounding mă gândesc la împământare J, iar în acest caz nici nu e chiar departe de adevăr. Cred că atunci când ne aventurăm în valurile vieții cu toții avem nevoie de această împământare în omenescul din noi, în ceea ce avem în comun cu toți ceilalți. Pentru că ambele versiuni în care putem să o luăm razna, atât cea în care ne umflăm în pene și ne considerăm niște zei, cât și cea în care ne considerăm viermi presupun să ne deconectăm exact de la acest aspect din noi: umanitatea noastră. Iar consecința este că astfel ne deconectăm și ne izolăm singuri de ceilalți.

De ce am nevoie de rușine ca să mă oprească de la aceste derapaje? Și frica ar putea participa la castingul pentru a juca acest rol. Poate că am nevoie de rușine pentru că rușinea este o emoție care mă obligă să-mi reevaluez propriul eu. Este hard-core. Nu cred că teama mă confruntă atât de mult cu configurația eului meu așa cum o face rușinea. Nici sentimentele de vinovăție nu mă forțează atât de mult să mă reconfigurez cum o face rușinea. Vinovăția îmi comunică mesajul că ceva ce am făcut contravine unor principii ale mele, însă îmi lasă intactă o mare parte din eu care e catalogată ca fiind OK. Rușinea, în schimb, mă confruntă cu posibilitatea ca eul meu în sine, în întregime și în cele mai profunde cotloane ale mele să fie suferind, bolnav. Nu rău. Dacă aș zice că eul meu e rău, asta ar fi rușinea toxică care mă lasă helpless în fața acestei constatări. Dar dacă zic că este suferind de o ”boală a eului” numită grandiozitate, presupun, pe undeva, că în principiu mă pot vindeca (deși unele boli sunt cronice sau fatale :), dar e nevoie să întreprind ceva în direcția asta.

(to be continued)

#2 Există rușine sănătoasă și rușine toxică?

Se pare că oamenii preocupați de această distincție, cercetători sau nu, au opinii foarte absolutiste care înclină în direcția că rușinea ca emoție nu poate fi decât toxică, că efectele ei sunt devastatoare asupra sinelui și că utilizarea ei ca metodă de educație și de influențare a celorlalți este unul din cele mai mari rele lucruri care există pe planetă.

Nu vă speriați, aceasta nu e o pledoarie pentru shaming ca practică de încurajat.

Recunosc că am fost destul de taken de argumentele lor. Citind poveștile oamenilor care au îndurat foarte multă rușine în viața lor, a început să-mi fie greu să continui să citesc și am simțit în mine tendința de a o lua la fugă, de a mă deconecta de povestea lor (sau mai degrabă de ceea ce activa în mine povestea lor, modul în care mă conecta cu propriile experiențe cu această emoție atât de unwanted).

M-am aliat și cu Dr. Harriet Lerner citată de Brené Brown în I Thought It Was Just Me care spunea că indiferent câte acțiuni condamnabile a făcut cineva,  dacă se vede sau o vedem ca fiind o persoană în totalitate rea, atunci nu are nici o șansă de reabilitare. Avem o șansă de reabilitare dacă putem construi în noi o platformă de valoare personală, adică să pot să găsesc în mine ceva bun și valoros pe care aș putea construi ceva diferit. Pentru ca să fac asta este nevoie să transform rușinea care-mi transmite mesajul ”Ești o persoană rea.”, în vinovăție care semnifică ”Ești o persoană bună care a făcut ceva rău.” Adică să mă separ pe mine ca persoană de comportamentul meu, practică sugerată și de terapiile cognitiv-comportamentale. Easier said than done, if you asked me, though. J

Totuși ceva a continuat să mă râcâie legat de ideea asta că rușinea este întotdeauna toxică.

Întrebarea care stătea la rădăcina râcâielii era: De ce am fost construiți să simțim rușine atunci? Și celelalte emoții au aspecte/ forme toxice, însă au și o incontestabilă valoare pentru supraviețuire. Desigur și ele pot fi utilizate în mod distructiv de ceilalți pentru a ne influența, dacă ne gândim doar la frică și câți oameni stau pitiți în umbra ei și cum este cultivată de instituții și așa-ziși lideri. Ce-o fi cu rușinea asta?!

Am luat cartea lui John Bradshaw Healing The Shame That Binds You care stătea demult pe raft așteptându-și momentul de a intra în scena intereselor mele. Și, parcurgând câteva pagini m-am oprit la 2 lucruri.

Primul este ceea ce spunea Erik Erikson și anume că dezvoltarea rușinii este parte din al doilea stadiu al dezvoltării psihosociale. În primul stadiu ”sarcina” în fața căreia se află copilul este să-și dezvolte un sentiment fundamental de încredere, care este nevoie să fie condimentat de o doză sănătoasă de... neîncredere. Nu avem nevoie doar să avem încredere în lume și în noi înșine deoarece asta ne-ar face până la urmă încrezuți. Poate că unii ar zice că mai bine să fii încrezut decât să nu ai încredere în tine. Te va duce mai departe. Poate. Dar vei avea și multe cucuie. De la zidurile în care te-ai aruncat cu capul înainte. Ceea ce te-ar putea proteja de asta este acea doză de neîncredere care te va determina să măsori de două ori înainte să tai sau să sari.

Încrederea în lume se construiește în cadrul legăturilor interpersonale. Lumea vine în viața noastră pentru prima dată sub forma familiei în care ne-am născut. Dacă avem noroc de niște părinți predictibili, care răspund la chemările noastre și care sunt acolo ca o oglindă în care putem începe să ne vedem se construiește o legătură emoțională, o punte de reciprocitate.

Simpla existență a acestei legături se bazează pe capacitatea noastră de a ne permite să fim vulnerabili prin faptul că ne acceptăm nevoia și ne permitem să avem nevoie de o altă persoană.  Copilul este din start vulnerabil, însă adultul se află în fața opțiunii de a se vulnerabiliza sau nu în fața altcuiva și va face asta în funcție de experiențele princeps cu starea de vulnerabilitate în fața lumii.

În cazul în care legătura este solidă copilul poate să-și asume riscul de a se aventura în lume. Și asta deoarece are încredere că legătura este trainică și nu se va dizolva dacă face asta. Și are încredere că poate construi astfel de punți cu alți oameni.

În jurul vârstei de 15 luni copilul este confruntat cu o nouă ”sarcină de dezvoltare”: să găsească echilibrul între ”a te agăța de ceva” și ”a lăsa ceva” ad literam, prin faptul că își dezvoltă echilibrul necesar mersului care presupune să te sprijini pe un picior în timp ce faci un pas cu celălalt (adică lași echilibrul anterior, îți permiți să te dezechilibrezi pentru a te reechilibra apoi), dar și metaforic, emoțional, fiind nevoie să renunțe la agățarea de părinte (a risca să piardă legătura care i-a conferit echilibru și siguranță până acum) pentru a ajunge la atracțiile lumii extinse dincolo de părinți. Erikson numește această sarcină de dezvoltare echilibrul între autonomie și rușine și îndoială.

În esență ceea ce are nevoie să învețe copilul în această etapă este ideea de limite (boundaries).

Al doilea lucru la care m-am oprit în cartea lui Bradshow este conceptul de grandiozitate. Acest concept cuprinde chintesența eșecului rezolvării eficiente a acestei sarcini de dezvoltare. Când ne gândim la grandiozitate, avem tendința să identificăm doar latura măreață a acesteia, partea de narcisism în care persoana se crede o ființă divină în jurul căreia se învârte întreg universul și ale cărei dorințe trebuie executate pentru că întreg Universul este la cheremul ei. Dar, surprinzător, mai există un pol al grandiozității, acela în care omul se consideră cel mai nenorocit și oropsit dintre toți muritorii, acela pe care nimeni nu-l poate ajuta să se ridice din nimicinicia lui.

Ambele versiuni nu au limite. Le văd pe ambele ca posibile dezvoltări din prea multă autonomie sau, în cazul doi, din prea multă rușine și îndoială. Ambele sunt toxice.

By the way și Albert Ellis considera grandiozitatea noastră ca principala problemă care stă la baza suferințelor noastre.

Cred că cheia rezolvării chestiunii privind posibilitatea existenței rușinii sănătoase se află aici, în capacitatea de a găsi acel echilibru între divin și infam. Cred că nu întâmplător când am ajuns cu clarificările din mintea mea în acest punct, am dat peste textul de mai jos:

”Atunci când vă aflați în echilibru, nu vă percepeți ca fiind separat de divinitate sau de umanitate, iar voința umană vă apare identică cu cea divină. Acela este momentul în care aveți o inspirație revelatoare care vă spune ce să faceți și ale cărei îndemnuri le urmați întocmai fără să reacționați.” John F. Demartini- Experiența noilor începuturi

În sens biblic, oamenii au aflat rușinea când au vrut să fie Dumnezei. Cred că sensul existenței fiecăruia din noi pe pământ include gestionarea a două aspecte practic ireconciliabile: scânteia divinului din noi cu ceea ce aș numi porceală, tot ceea ce înseamnă animalic, instinctual din noi. Soluția ar putea fi și în a ne delimita (à propos de limite) de niște lucruri și aici mă refer atât la sentimentul sau mai degrabă iluzia invulnerabilității pe care mi-o dă un exces de autonomie (sau mai bine zis auto-suficiență) cât și la de(căderile) din grația divină atunci când ne scufundăm prea mult în mocirla exitenței. În ambele cazuri putem simți rușine (jenă) și îndoială care este semnalul de alarmă că am luat-o pe arătură într-o direcție sau alta. Și aici pot sesiza valoarea de semnal și rolul în procesul de supraviețuire al rușinii. Căci știm unde ne pot duce și iluzia invulnerabilității și disperarea decăderii.

Cealaltă variantă la care cred că se referă Demartini și mulți înaintea lui, presupune o alchimie la care puțini vor avea curajul să se înhame. Presupune să faci să se întâlnească în tine Cerul cu Pământul într-o Nuntă Cosmică. Cine are urechi să audă, va auzi ce vreau să spun.

The Alchemical Wedding ~ A print of the original painting by Emily Balivet, 2012

#1 Shame- the soul murderer

”Shame is universal. To varying degrees, we all know the struggle to feel comfortable with who we are in a society that puts so much importance on being perfect and fitting in. We also know the painful wave of emotion that washes over us when we feel judged or ridiculed about the way we look, our work, our parenting, how we spend our money, our families or even the life experiences over which we had no control. And it’s not always someone else putting us down or judging us; the most painful shaming experiences are often self-inflicted.”

Brené Brown- I Thought It Was Just me

On Seeing and...Blindness

“Most of the time, our senses, including of course our minds, are playing tricks on us, just from force of habit and the fact that the senses are not passive but require coherent active assessment and interpretation from various regions of the brain. We see, but we are scantly aware of seeing as relationship, the relationship between our capacity to see and what is available to be seen. We believe what we think is in front of us. But that experience is actually filtered through our various unconscious thought constructs and the mysterious way that we seem to be alive inside a world that we can take in through the eyes.

So we see some things, but at the same time, we may not see what is most important or most relevant for our unfolding life. We see habitually, which means we see in very limited ways, or we don’t see at all, even sometimes what is right under our noses and in front of our very eyes. We see on automatic pilot, taking the miracle of seeing for granted, until it is merely part of the unacknowledged background within which we go about our business. (…)

Real seeing goes beyond having functional eyes. In fact, functioning eyes can be an impediment to finding one’s way. We must learn how to see beyond our habitual and characterological blindness (…).”

Jon Kabat-Zinn- Coming To Our Senses