Legenda mărțișorului

     Se spune că, demult, Soarele cobora des din cer printre oameni, căci îi plăcea tovărășia lor. Într-o seară, luă chipul unui fecior și coborî într-un sat la horă, să danseze și să se veselească împreună cu sătenii. 

   

    Dar un zmeu, care-l ura și îl pândea de mult, l-a răpit dintre oameni, închizându-l în turnul castelului său.

    Lumea a rămas în întuneric și s-a întristat nespus; păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea, însă, să-l înfrunte pe fiorosul zmeu.

Într-o zi, sătul de întuneric și de frig, un tânăr dintr-un ținut îndepărtat s-a hotărât să plece să salveze Soarele și să redea oamenilor lumina. Drumul lui a fost lung, dar, spre sfârșitul iernii, tânărul a ajuns la castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi, până când zmeul a fost doborât. 

Slăbit şi rănit, tânărul s-a îndreptat spre turnul castelului și a reuşit să elibereze Soarele, care  s-a ridicat pe cer, bucurând tot pământul cu lumina și căldura lui. Păsările au început din nou a cânta, izvoarele a susura și copiii a râde.

Viteazul tânăr porni spre casă, însă era rănit și picături de sânge îi cădeau pe zăpadă, topind-o. Și în locul în care cădeau, răsăreau flori albe, delicate, ca niște clopoței. 

        

    De atunci, Soarele nu a mai coborât niciodată printre oameni. Și tot de atunci, în prima zi de primăvară, oamenii împletesc într-un fir doi ciucuraşi, unul alb şi altul roşu, pe care îl oferă celor pe care îi prețuiesc. Roşul reprezintă dragostea și ne amintește de culoarea sângelui voinicului, iar albul simbolizează puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.