Mitul cântăririi inimii

         După ce își încheia călătoria pământească, sufletul celui mort pășea în Sala celor două adevăruri, un spațiu solemn și tăcut în care nu mai conta rangul, averea sau puterea de odinioară. Aici urma să se decidă dacă existența lui avea să continue sau dacă se va sfârși pentru totdeauna.

În centrul sălii se afla balanța sacră, iar lângă ea, Anubis, zeul cu cap de șacal, atent și neclintit, pregătea ritualul cântăririi. Pe unul dintre talere era așezată inima defunctului — nu doar un organ, ci locul în care egiptenii credeau că se adună gândurile, amintirile, intențiile și faptele unei vieți întregi. Pe celălalt taler se afla pana zeiței Ma’at, ușoară și perfect dreaptă, simbol al adevărului, al ordinii cosmice și al dreptății care guvernează lumea.

Scena cântăririi inimii din Papirusul lui Hunefer. Ammit este ilustrată lângă cântar, Anubis este la stânga ei, iar Toth la dreapta. c. 1275 îHr, Dinastia a 19-a. Sursă: wikipedia

Înainte ca balanța să fie pusă în funcțiune, defunctul trebuia să se apere singur. În fața celor patruzeci și doi de zei judecători, el rostea ceea ce egiptenii numeau confesiunea negativă. Nu își mărturisea greșelile, ci își afirma nevinovăția: că nu a ucis, că nu a înșelat, că nu a provocat suferință, că nu a profanat ceea ce era sacru. Fiecare afirmație era o încercare de a demonstra că viața sa fusese trăită în acord cu Ma’at (pana adevărului). Cunoașterea numelor acestor zei îi dădea putere, pentru că în lumea de dincolo numele însemnau stăpânire.

Zeița Ma'at purtând o pană de struț a adevărului-Noul Regat, Dinastia a XIX-a, domnia lui Seti I, cca. 1290-1279 î.Hr, acum la Muzeul Național de Arheologie din Florența.

Apoi venea momentul cel mai temut. Inima era așezată pe balanță. Nu faptele rostite contau acum, ci adevărul nerostit. Egiptenii se temeau că inima însăși ar putea deveni martor împotriva stăpânului ei, dezvăluind minciuni ascunse și greșeli negate. De aceea, mulți purtau asupra lor un scarabeu inscripționat cu o vrajă care implora inima să nu se ridice împotriva lor, să nu vorbească în sala judecății.

 În timp ce balanța se echilibra, Thoth, zeul înțelepciunii și al scrierii, stătea pregătit să consemneze verdictul, fără pasiune și fără milă. Nimic nu era negociabil. Deasupra tuturor, pe tronul său, se afla Osiris, stăpânul lumii de dincolo, cel care nu condamna și nu absolvea, ci confirma ceea ce balanța arăta deja.

Lângă talere pândește însă Ammit, creatura înfricoșătoare cu cap de crocodil, trup de leu și spate de hipopotam. Ea nu era un demon al pedepsei, ci consecința inevitabilă a unei inimi prea grele. Dacă talerul inimii cobora, Ammit o devora, iar sufletul suferea „a doua moarte”: nu chin etern, ci dispariție completă, anihilare totală — cea mai mare teamă a egiptenilor.

Dacă însă balanța rămânea perfect dreaptă, dacă inima nu cântărea mai mult decât pana adevărului, Thoth proclama verdictul: „drept la glas”. Atunci, Horus îl conducea pe defunct înaintea lui Osiris, iar porțile Câmpiilor Iaru se deschideau. Acolo, viața continua într-o formă desăvârșită: câmpuri roditoare, ape liniștite, muncă fără suferință și o ordine care nu se mai strica niciodată.

Astfel, mitul cântăririi inimii spune că nemurirea nu era un privilegiu acordat automat, ci o consecință a felului în care omul își trăise viața. Nu ritualurile, nu statutul și nici protecția zeilor decideau totul, ci greutatea inimii în fața adevărului.