Povestea de dragoste a lui Isis și Osiris

    În panteonul heliopolitan, Isis și Osiris reprezintă complementaritatea fundamentală a ordinii cosmice și a iubirii sacre. Osiris, regele lumii egiptene, guverna asupra oamenilor cu dreptate și înțelepciune, instituind agricultura, legile și armonia socială. Isis, sora și soția sa, întruchipa magia creatoare, protecția și fertilitatea, fiind forța care susținea viața și echilibrul universului. Legătura lor nu era doar conjugală, ci cosmologică: prin unitatea lor, Ma’at, ordinea universală, se manifesta și se perpetua. 

    Dar armonia era vulnerabilă. Seth, fratele lui Osiris, plin de invidie și ambiție, a conspirat împotriva regelui. Prin viclenie, el l-a ucis pe Osiris, făcându-i bucăți trupul și aruncând fragmentele acestuia în apele Nilului. Moartea sa a generat haosul: câmpurile s-au uscat, cursul apelor s-a tulburat, iar oamenii au fost lipsiți de protecția regală și de prosperitate. Universul însuși părea să se retragă în dezordine. 

    Isis, înfățișată nu doar ca soție, ci ca agent activ al regenerării cosmice, pornește o căutare sacră. Prin puterea magiei sale și cu răbdare de neclintit, ea adună fiecare fragment al trupului sfărâmat al lui Osiris.

    Prin puterea sa Isis reconstituie trupul lui Osiris în forma sa sacră, readucându-l la viață într-un mod magic, dar temporar — suficient pentru ca esența sa să continue. Din această uniune sacră, Isis îl concepe pe Horus, fiul care va deveni simbolul răzbunării și restaurării ordinii. Nașterea lui Horus nu este doar un act biologic, ci un act cosmic: el este copilul care reunește două forțe vitale — conștiința activă a tatălui Osiris și magia regeneratoare a mamei Isis. Horus este, în acest sens, continuarea directă a puterii lui Osiris, dar manifestată în lumea vizibilă, pentru a confrunta haosul și a menține echilibrul.

    Reconstrucția nu este doar fizică, ci și ontologică: prin magia și devoțiunea sa, Isis îl reîntoarce pe Osiris la viață și la autoritatea sa divină. În acest act, iubirea transcende mortalitatea, transformând fragmentele în totalitate regenerată, moartea nemaifiind astfel un sfârșit absolut, ci o etapă a ciclicității universale.

Isis și Osiris în mormântul lui Ramses III în Valea Regilor

    Osiris, readus la viață de Isis, nu revine doar în planul lumii fizice; el devine suveran al Duat-ului, zeul regenerării și al vieții post-mortem, simbol al continuității și al echilibrului cosmic. Isis și Osiris devin astfel paradigma iubirii care restaurează universul: dragostea, loialitatea și dedicarea nu doar vindecă pierderea, ci activează regenerarea și menținerea ordinii cosmice. 

    Legenda nu este numai o narațiune despre iubire conjugală, ci o ilustrare a principiului egiptean conform căruia existența și ordinea depind de interacțiunea dintre forța activă și cea latentă: Ra și Osiris, Isis și Osiris, principiul activ al conștiinței și principiul potențial al existenței. În această perspectivă, dragostea lui Isis nu este un sentiment efemer, ci un principiu regenerativ, care reconciliază polaritățile vieții și morții, asigurând reînnoirea ciclică a universului și perpetuarea conștiinței cosmice.

Zeul Ra ca pasăre

Înaintea oricărei geneze, înainte chiar de posibilitatea timpului, tradiția teologică heliopolitană concepea o stare primordială nediferențiată. Nu existau nici pământul, nici cerul, nici mișcarea aerului; nu exista nici măcar întunericul, deoarece întunericul presupune deja opoziția potențială a luminii. Exista numai întinderea infinită a apelor primordiale, Nun, matricea nedeterminată a tuturor formelor. În această stare originară, toate lucrurile erau conținute virtual, dar nimic nu era distinct, asemenea unui gând încă neformulat în conștiință.

La un moment dat care nu poate fi numit „moment” în adevăratul sens al cuvântului, căci timpul nu fusese încă instituit, din această masă acvatică a început să se ridice o emergență: nu un continent, nu o structură stabilă, ci o primă diferențiere, o movilă de pământ — prototipul colinei primordiale (benben), prima afirmare a formei în raport cu nedeterminarea. Pe această ridicare originară s-a așezat o pasăre.

Pasărea nu era o creatură naturală, supusă nevoilor biologice. Ea nu căuta hrană și nu manifesta teamă. Imobilitatea ei sugera o stare de atenție absolută, ca și cum ar fi precedat însăși apariția fenomenelor perceptibile. În clipa în care și-a deschis aripile, a devenit posibilă lumina — nu ca simplu fenomen fizic, ci ca act al percepției. Lumea a început să existe deoarece a fost pentru prima dată contemplată. Această pasăre era Ra.

Cosmogeneza nu este prezentată aici ca un act de construcție materială sau ca o operațiune magică, ci ca un proces de conștientizare. Prin privirea lui Ra, cerul s-a separat de ape, iar între ele a apărut aerul; prin actul diferențierii perceptive, lucrurile au început să fie distincte unele de altele. Astfel, lumea nu se naște prin forță, ci prin apariția conștiinței ordonatoare — ceea ce egiptenii numeau instaurarea ma’at, ordinea cosmică.

În fiecare dimineață, Ra parcurgea cerul sub forma șoimului solar purtând discul radiant. Mișcarea sa nu avea un scop geografic, ci unul ontologic: traversarea cerului menținea stabilitatea universului. Sub privirea sa, oamenii își desfășurau activitățile cotidiene — munca, ritualul, viața comunitară — deoarece ordinea lumii era garantată de prezența sa.

Tradiția afirma că oamenii s-au născut din lacrimile lui Ra. Simbolic, această idee sugerează că apariția umanității derivă din percepția diferenței: acolo unde conștiința distinge, apare și separarea, iar separarea implică nostalgia unității originare. Privirea solară cuprindea totalitatea, în timp ce omul trăia într-un orizont limitat, confundând propriul cadru existențial cu întregul cosmos.

La zenit, Ra reprezenta plenitudinea identității și claritatea existenței. Însă, spre seară, lumina slăbea, iar umbrele se prelungeau. Nu era o îmbătrânire propriu-zisă a zeului, ci simbolul ostenelii ciclice a conștiinței cosmice. Coborârea spre orizont anunța trecerea în Duat, tărâmul invizibil.

Noaptea, barca solară naviga prin adâncurile întunericului. Acolo, Ra nu mai era șoimul luminos, ci o prezență care traversa lumea nevăzută primordială. În fiecare noapte întâlnea adversarul său, șarpele Apophis — nu o entitate morală, ci posibilitatea permanentă a reîntoarcerii în neființă, amenințarea dezordinii. Zeul nu îl anihila definitiv; îl respingea doar atât cât să permită continuitatea creației. Astfel, ordinea cosmică nu este definitiv câștigată, ci reînnoită neîncetat.

În cea mai întunecată oră a nopții, Ra se unea cu Osiris, stăpânul lumii subpământene. Soarele se întâlnea cu întunericul, iar principiul conștient se integra în domeniul latent. Această unire nu reprezenta victoria, ci regenerarea: o restaurare tainică a energiei cosmice.

Apoi, la marginea orizontului, apărea din nou o lumină subțire. Nu revenea identic același Ra, ci Ra renăscut. Odată cu răsăritul, egiptenii nu considerau că soarele doar reapare, ci că lumea devine din nou vizibilă, confirmată prin actul percepției divine.

Prin urmare, simbolismul aviar al lui Ra exprimă mobilitatea dintre prezență și absență: pasărea aparține cerului, dar poate dispărea și reveni. Analog, existența umană oscilează între claritate și obscuritate, între conștiință și latență.

Sensul profund al mitului sugerează că universul nu depinde exclusiv de existența astrului solar, ci de actul revelator al percepției. Lumea persistă deoarece este contemplată; existența este confirmată ori de câte ori conștiința o recunoaște.

Horus, zeul-șoim

În tradiția religioasă a Egiptului antic, mitul lui Horus, zeul-șoim, ocupă o poziție centrală deoarece oferă o explicație coerentă atât pentru ordinea cosmică, cât și pentru legitimitatea regalității. Povestea sa nu este doar o narațiune despre conflict familial, ci o dramă teologică despre restaurarea echilibrului după o ruptură originară.

Templul lui Horus din Edfu

Genealogia lui Horus începe cu zeii primordiali ai ordinii create. Din unirea lui Geb, pământul, cu Nut, cerul, s-au născut patru divinități: Osiris, Isis, Seth și Nephthys. Dintre aceștia, Osiris a devenit suveranul lumii oamenilor. El a introdus agricultura, legea și ritualul, transformând existența umană dintr-o stare haotică într-una organizată. În termeni religioși egipteni, el a instaurat Ma’at — principiul adevărului, al echilibrului și al justei măsuri.

Această ordine este însă contestată de fratele său Seth, asociat deșertului, furtunii și instabilității. Seth îl ucide pe Osiris și îi dezmembrează trupul, gest care simbolizează nu doar o crimă, ci dezarticularea însăși a ordinii lumii. Osiris nu mai poate reveni între cei vii: el devine suveranul tărâmului morților. Lumea rămâne, astfel, fără garantul ei legitim.

Soția lui Osiris, Isis, refuză însă definitivul. Ea reconstituie trupul soțului său și, prin puterea magică a ritualului, reușește pentru scurt timp să-i redea vitalitatea necesară conceperii unui copil. Din această unire postumă se naște Horus. El este, prin urmare, un copil al absenței: fiul unui rege mort, conceput pentru a repara o ordine distrusă.

Pentru a-l proteja de Seth, Isis îl crește ascuns în mlaștinile Deltei Nilului. Acolo copilul divin este vulnerabil: este mușcat de animale, rănit, amenințat. În aceste episoade intervine adesea zeul Thoth, care îl vindecă și îl menține în viață. Astfel, copilăria lui Horus reprezintă etapa fragilă a ordinii lumii, încă insuficient consolidată.

Ajuns la maturitate, Horus revendică tronul tatălui său. Conflictul cu Seth nu se desfășoară într-o singură bătălie, ci într-o serie lungă de confruntări, fizice și juridice, în fața tribunalului zeilor. Este un proces cosmic: nu se decide doar un drept de moștenire, ci forma însăși a realității — dacă lumea va fi guvernată de violență arbitrară sau de legitimitate.

În timpul acestor lupte are loc episodul esențial al mitului: mutilarea ochiului lui Horus. Seth îi smulge ochiul stâng, asociat lunii, și în unele versiuni îl sfărâmă în fragmente. Această rană simbolizează dezorganizarea percepției și, implicit, perturbarea Ma’at: lumea nu mai este văzută corect, deci nu mai poate fi judecată corect.

Aici tradiția egipteană păstrează două linii narative complementare.

Într-o versiune mai arhaică, Hathor, zeița maternă a vieții, îl găsește pe Horus orbit și îl vindecă prin îngrijire — uneori cu laptele ei divin, alteori printr-un act ritual de purificare. Această vindecare este de natură vitală: Horus recapătă capacitatea de a vedea, adică de a exista ca ființă vie și relațională.

În versiunea teologică mai elaborată, Thoth, zeul înțelepciunii și al măsurii, reconstituie ochiul distrus, reunind părțile sale și restabilind proporția exactă. Din acest act derivă simbolul Wedjat, „Ochiul întregit”. Vindecarea realizată de Thoth nu este doar fizică, ci cosmică: ochiul restaurat devine măsura armoniei universale.

Ochiul lui Horus

Cele două tradiții nu se exclud, ci se completează. Hathor restabilește viața, Thoth restabilește ordinea. Mai întâi vederea este posibilă, apoi devine adevărată.

După aceste evenimente, tribunalul zeilor se pronunță: Horus este moștenitorul legitim. El devine rege al Egiptului, în timp ce Seth este limitat la domeniul deșertului. Osiris rămâne în lumea morților, iar între cele două domenii — viața și moartea — se stabilește un echilibru stabil.

De aceea, fiecare faraon era considerat Horus viu, iar la moarte devenea Osiris. Succesiunea regală nu era o simplă transmitere de putere, ci o repetare rituală a mitului: ordinea trebuie mereu reîntemeiată după fiecare criză.

Astfel, Horus nu este doar zeul cerului reprezentat ca șoim care vede de sus. El este principiul legitimității și al conștiinței ordonate. Ochiul său vindecat exprimă ideea fundamentală a religiei egiptene: lumea poate fi rănită, dar, prin adevăr, îngrijire și cunoaștere, poate fi restaurată.

***

În psihologia jungiană, zeii nu sunt doar personaje dintr-un trecut îndepărtat. Ei sunt imagini vii ale sufletului omenesc.

Povestea lui Horus nu vorbește, de fapt, despre Egipt. Vorbește despre ce se întâmplă în interiorul fiecărui om. Osiris, regele, este ucis și dezmembrat de Seth — forța haotică, impulsivă, violentă. Lumea rămâne fără ordine. Isis adună fragmentele și îl naște pe Horus, copilul. Acest copil nu este doar un fiu care trebuie să-și răzbune tatăl. El este ceva nou: prima conștiință care încearcă să pună ordine în haos.

Pentru Jung, Seth nu este „răul”. Seth este partea din noi care reacționează fără să gândească: furia, impulsul, orgoliul rănit, dorința oarbă. Este energia brută a psihicului.

Horus este opusul: nu reprimă haosul, ci îl confruntă. Lupta lor este lupta fiecărui om cu propriile sale impulsuri.

În timpul confruntării, Horus își pierde ochiul. Simbolic, conștiința este rănită atunci când întâlnește inconștientul. Dar ochiul este restaurat. De aceea Ochiul lui Horus devine simbolul vederii interioare: momentul în care nu mai vezi doar lumea, ci începi să te vezi pe tine.

Victoria lui Horus nu înseamnă distrugerea lui Seth. Înseamnă că haosul nu mai conduce. Conștiința devine centrul. Psihologic, acesta este momentul maturizării reale: când nu mai trăiești doar reacționând, când nu mai ești purtat de emoții, de frici sau de trecut. Devii capabil să alegi.

De aceea Horus este copil și rege în același timp. „Copilul divin” la Jung nu înseamnă vârsta, ci nașterea unei noi stări interioare — apariția unui eu stabil. Horus simbolizează momentul în care omul nu mai este doar produsul vieții sale, ci începe să devină autorul ei.

Povestea Lebedele sălbatice (Hans Christian Andersen)

 A fost odată un rege care avea unsprezece fii și o fiică, pe nume Eliza. Copiii trăiau fericiți în castel, iubiți și ocrotiți, până când regele s-a recăsătorit cu o femeie frumoasă la chip, dar rea la inimă, o regină care nu suporta copiii vitregi.

Cu timpul, ea a început să-și arate adevărata față. Pe băieți i-a blestemat, iar într-o dimineață, când au ieșit să se joace, i-a transformat în unsprezece lebede sălbatice, condamnându-i să zboare departe, peste mări și păduri, fără să-și mai poată vedea sora. Pe Eliza a izgonit-o din castel, trimițând-o să trăiască printre străini, ca pe o copilă fără nume și fără trecut.

Eliza a crescut frumoasă și bună la suflet, iar într-o noapte, în vis, i-a apărut o zână care i-a dezvăluit adevărul: frații ei trăiau, dar erau prinși sub forma lebedelor. Zâna i-a spus că există o singură cale de a-i salva, dar una extrem de grea.

Eliza trebuia să țese unsprezece cămăși din urzici, culese cu mâinile goale din cimitire și locuri sălbatice. În tot acest timp, nu avea voie să rostească niciun cuvânt; dacă ar fi vorbit măcar o dată, vraja s-ar fi rupt, iar frații ei ar fi murit.

Fără să ezite, Eliza a pornit la drum. A cules urzici care îi ardeau pielea, și-a rănit mâinile până la sânge și a început să țese în tăcere, zi și noapte. Trăia retrasă, singură, muncind fără să se plângă, fără să se apere.

Într-o zi, un rege dintr-o țară vecină a găsit-o și, fermecat de frumusețea ei tăcută, a dus-o la palatul său. Deși Eliza nu putea explica nimic, regele s-a căsătorit cu ea. Dar tăcerea ei și nopțile petrecute țesând au trezit suspiciuni. Curtenii au început să șușotească, iar în cele din urmă au acuzat-o de vrăjitorie.

Eliza a fost condamnată să fie arsă pe rug.

În dimineața execuției, chiar înainte ca focul să fie aprins, cerul s-a umplut de unsprezece lebede. Erau frații ei, veniți pentru ultima oară. Eliza, încă legată, a aruncat asupra lor cămășile pe care le țesuse. Vraja s-a rupt: lebedele s-au transformat din nou în oameni.

Dar una dintre cămăși nu fusese terminată complet.

Cel mai mic frate s-a transformat în om, dar a rămas cu o aripă de lebădă în loc de braț.

Abia atunci Eliza a vorbit pentru prima dată, spunând adevărul. Focul s-a stins, oamenii au înțeles, iar Eliza a fost eliberată. Frații ei erau salvați, iar suferința ei luase sfârșit — deși nu fără urme.

Eliza s-a întors acasă cu frații ei. Nu toți erau întregi, dar toți erau vii. Iar lumea a învățat că dragostea care tace și îndură poate rupe chiar și cele mai puternice blesteme, deși uneori prețul este o rană care rămâne pentru totdeauna.

Ce-o fi însemnând aripa neterminată?

Iată un posibil răspuns din perspectivă jungiană:

În Lebedele sălbatice, aripa rămasă neterminată nu este un detaliu întâmplător și nici o imperfecțiune a finalului, ci miezul cel mai adevărat al poveștii. O aripă este, din cele mai vechi timpuri, simbolul libertății, al zborului, al transcenderii condiției umane și al apropierii de spirit. Lebăda, ființă a aerului și a apei, aparține unei lumi intermediare, în timp ce omul aparține pământului. Transformarea completă din lebădă în om ar însemna o trecere deplină, o integrare fără rest. Faptul că acest lucru nu se întâmplă pe deplin dezvăluie adevărul profund al poveștii.

Nu întâmplător doar unul dintre frați rămâne cu o aripă. El este cel mai tânăr, cel mai fragil, purtătorul acelei părți din ființă care nu poate fi recuperată complet. În limbaj jungian, el reprezintă acel rest al umbrei care nu poate fi niciodată pe deplin integrat. Individuația nu este o vindecare totală, ci o apropiere onestă de sine, iar această apropiere lasă urme.

Eliza își salvează frații prin tăcere, suferință și muncă dureroasă. Ea renunță la voce, la apărare, la explicare. Își rănește mâinile culegând urzici și țese fără oprire, în timp ce timpul curge împotriva ei. Cămașa neterminată nu este un eșec al voinței, ci limita însăși a sacrificiului absolut. Orice dăruire totală lasă în urmă o rană care nu mai poate fi reparată.

Privită psihologic, povestea devine o hartă interioară. Eliza este eul conștient, cel care ține lumea laolaltă. Frații sunt funcțiile psihice fragmentate de traumă. Blestemul este ruptura originară, iar urzicile sunt materialul dureros al realului, singurul din care se poate construi vindecarea. Tăcerea este o reprimare necesară, dar costisitoare. Aripa neterminată este complexul rezidual, acea parte a inconștientului care nu poate fi tradusă complet în limbajul uman.

Andersen refuză finalul perfect tocmai pentru a spune adevărul. Dacă toți frații ar fi fost vindecați complet, povestea ar fi fost o minciună frumoasă. Aripa rămasă este garanția autenticității. Ea spune că vindecarea reală nu șterge trecutul, ci îl face suportabil. Self-ul nu distruge umbra, ci o integrează parțial, suficient cât viața să poată continua.

Din perspectivă clinică, aripa neterminată este simptomul care rămâne după traumă, vulnerabilitatea care nu dispare, sensibilitatea care nu mai domină, dar nici nu pleacă. Nu este patologie, ci memoria vindecării. Mulți oameni funcționează, iubesc, creează, dar păstrează o aripă ascunsă — nu pentru că au eșuat, ci pentru că au trăit.

Povestea ne spune și ceva despre limitele iubirii. Chiar iubirea absolută nu poate repara totul și nu poate rescrie timpul. Eliza salvează viața fraților ei, dar nu poate șterge complet ce s-a întâmplat. Aceasta este maturitatea psihică: acceptarea incompletului fără disperare.

Aripa neterminată devine astfel un simbol al vindecării reale — nu ideale. Ea este semnul umanizării spiritului, al integrării cu rest, al adevărului care nu are nevoie de perfecțiune.

Individuația nu ne face întregi. Ne face suficient de întregi ca să putem trăi.

Mitul cântăririi inimii

         După ce își încheia călătoria pământească, sufletul celui mort pășea în Sala celor două adevăruri, un spațiu solemn și tăcut în care nu mai conta rangul, averea sau puterea de odinioară. Aici urma să se decidă dacă existența lui avea să continue sau dacă se va sfârși pentru totdeauna.

În centrul sălii se afla balanța sacră, iar lângă ea, Anubis, zeul cu cap de șacal, atent și neclintit, pregătea ritualul cântăririi. Pe unul dintre talere era așezată inima defunctului — nu doar un organ, ci locul în care egiptenii credeau că se adună gândurile, amintirile, intențiile și faptele unei vieți întregi. Pe celălalt taler se afla pana zeiței Ma’at, ușoară și perfect dreaptă, simbol al adevărului, al ordinii cosmice și al dreptății care guvernează lumea.

Scena cântăririi inimii din Papirusul lui Hunefer. Ammit este ilustrată lângă cântar, Anubis este la stânga ei, iar Toth la dreapta. c. 1275 îHr, Dinastia a 19-a. Sursă: wikipedia

Înainte ca balanța să fie pusă în funcțiune, defunctul trebuia să se apere singur. În fața celor patruzeci și doi de zei judecători, el rostea ceea ce egiptenii numeau confesiunea negativă. Nu își mărturisea greșelile, ci își afirma nevinovăția: că nu a ucis, că nu a înșelat, că nu a provocat suferință, că nu a profanat ceea ce era sacru. Fiecare afirmație era o încercare de a demonstra că viața sa fusese trăită în acord cu Ma’at (pana adevărului). Cunoașterea numelor acestor zei îi dădea putere, pentru că în lumea de dincolo numele însemnau stăpânire.

Zeița Ma'at purtând o pană de struț a adevărului-Noul Regat, Dinastia a XIX-a, domnia lui Seti I, cca. 1290-1279 î.Hr, acum la Muzeul Național de Arheologie din Florența.

Apoi venea momentul cel mai temut. Inima era așezată pe balanță. Nu faptele rostite contau acum, ci adevărul nerostit. Egiptenii se temeau că inima însăși ar putea deveni martor împotriva stăpânului ei, dezvăluind minciuni ascunse și greșeli negate. De aceea, mulți purtau asupra lor un scarabeu inscripționat cu o vrajă care implora inima să nu se ridice împotriva lor, să nu vorbească în sala judecății.

 În timp ce balanța se echilibra, Thoth, zeul înțelepciunii și al scrierii, stătea pregătit să consemneze verdictul, fără pasiune și fără milă. Nimic nu era negociabil. Deasupra tuturor, pe tronul său, se afla Osiris, stăpânul lumii de dincolo, cel care nu condamna și nu absolvea, ci confirma ceea ce balanța arăta deja.

Lângă talere pândește însă Ammit, creatura înfricoșătoare cu cap de crocodil, trup de leu și spate de hipopotam. Ea nu era un demon al pedepsei, ci consecința inevitabilă a unei inimi prea grele. Dacă talerul inimii cobora, Ammit o devora, iar sufletul suferea „a doua moarte”: nu chin etern, ci dispariție completă, anihilare totală — cea mai mare teamă a egiptenilor.

Dacă însă balanța rămânea perfect dreaptă, dacă inima nu cântărea mai mult decât pana adevărului, Thoth proclama verdictul: „drept la glas”. Atunci, Horus îl conducea pe defunct înaintea lui Osiris, iar porțile Câmpiilor Iaru se deschideau. Acolo, viața continua într-o formă desăvârșită: câmpuri roditoare, ape liniștite, muncă fără suferință și o ordine care nu se mai strica niciodată.

Astfel, mitul cântăririi inimii spune că nemurirea nu era un privilegiu acordat automat, ci o consecință a felului în care omul își trăise viața. Nu ritualurile, nu statutul și nici protecția zeilor decideau totul, ci greutatea inimii în fața adevărului.

Parabola porcilor spinoși (Schopenhauer)

 § 396

One cold winter's day, a number of porcupines huddled together quite closely in order through their mutual warmth to prevent themselves from being frozen. But they soon felt the effect of their quills on one another, which made them again move apart. Now when the need for warmth once more brought them together, the drawback of the quills was repeated so that they were tossed between two evils, until they had discovered the proper distance from which they could best tolerate one another. Thus the need for society which springs from the emptiness and monotony of men's lives, drives them together; but their many unpleasant and repulsive qualities and insufferable drawbacks once more drive them apart. The mean distance which they finally discover, and which enables them to endure being together, is politeness and good manners.

Whoever does not keep to this, is told in England to 'keep his distance'. By virtue thereof, it is true that the need for mutual warmth will be only imperfectly satisfied, but, on the other hand, the prick of the quills will not be felt. Yet whoever has a great deal of internal warmth of his own will prefer to keep away from society in order to avoid giving or receiving trouble and annoyance.

p. 651-652 CHAPTER XXXI Similes, Parables, and Fables

Arthur Shopenhauer- Parerga and Paralipomena- Short Philosophical Essays volume 2

 

Într-o zi rece de iarnă, câțiva porci spinoși s-au înghesuit destul de strâns unul la altul pentru a preveni înghețul, prin căldura lor reciprocă. Dar au simțit curând efectul acelor lor unul asupra celuilalt, ceea ce i-a făcut să se îndepărteze din nou. Acum, când nevoia de căldură i-a adus din nou împreună, dezavantajul acelor s-a repetat, astfel încât au fost aruncați între două rele, până când au descoperit distanța potrivită de la care se puteau tolera cel mai bine unul pe celălalt. Astfel, nevoia de societate, care izvorăște din golul și monotonia vieții oamenilor, îi apropie; dar numeroasele lor calități neplăcute și respingătoare și dezavantajele insuportabile îi îndepărtează din nou. Distanța medie pe care o descoperă în cele din urmă și care le permite să suporte să fie împreună este politețea și bunele maniere.

Cine nu respectă acest lucru, i se spune în Anglia să „păstreze distanța”. În virtutea acestui fapt, este adevărat că nevoia de căldură reciprocă va fi doar imperfect satisfăcută, dar, pe de altă parte, înțepătura acelor nu va fi simțită. Totuși, oricine are o mare doză de căldură interioară va prefera să se țină departe de societate pentru a evita să creeze sau să primească necazuri și supărări.