What's in a name? (beyond words) Care e faza cu cuvintele? (dincolo de cuvinte)

 Keywords: etichetare, categorizare, asocieri pozitive și negative

“What's in a name? that which we call a rose

By any other name would smell as sweet.”

William Shakespeare, Romeo and Juliet

Reflectând la câțiva clienți de-ai mei care au diverse asocieri negative cu idea de a lua o PAUZĂ de la munca silnică pe viață pe care o presupune goana după realizări, după a demonstra (în sfârșit) că merită să fie apreciați (sau măcar păstrați ca angajați), că își merită în continuare banii care le intră în cont lunar sau cei care trebuie musai să termine TOT înainte de a pune geană pe geană, iar lucrurile și treaba de făcut nu se mai gată ever sau cei care trebuie cu necesitate (că doar au depus un jurământ sau așa e bine și frumos/ așa arăți și demonstrezi că ești bun, frumos nu știu dacă te faci făcând din astea, poate martir și aureola din jurul statuii tale te înfrumusețează :) să ajute pe TOATĂ LUMEA mi-am adus aminte de  spusele lui Eckhart Tolle despre cuvinte pe care le transcriu mai jos și vă invit să le parcurgeți și să le digerați.

Iar dacă cuvântul PAUZĂ se leagă și la voi de lene, delăsare, lipsă de seriozitate, puturoșenie sau altele ca acestea, căutați un alt cuvânt mai bun. La un brainstorming ad hoc am dibuit următoarele posibile alternative: REÎNCĂRCAREA BATERIILOR, RESETARE, REVIGORARE, GRIJĂ FAȚĂ DE SINE. Lista e deschisă.

 

Extras din Eckhart Tolle- Puterea prezentului

”Priviţi dincolo de cuvinte

Nu îmi place cuvântul „păcat". Implica faptul că sunt judecat şi găsit vinovat.

Înţeleg. De-a lungul secolelor, în jurul unor cuvinte, cum ar fi păcat, s-au acumulat multe puncte de vedere şi interpretări greşite din cauza înţelegerii greşite, a ignoranţei sau a dorinţei de a controla, dar ele conţin un sâmbure de adevăr. Dacă nu puteţi privi dincolo de aceste interpretări şi nu puteţi recunoaşte realitatea indicată de acest cuvânt, atunci nu-l folosiţi. Nu vă blocaţi la nivelul cuvintelor. Un cuvânt nu este mai mult decât un mijloc pentru atingerea unui scop. Este o abstracţie. Ca un indicator, arată spre ceva care se află dincolo de el.

Cuvântul miere nu este mierea. Puteţi studia şi vorbi despre miere cât doriţi, dar nu veţi şti într-adevăr ce este mierea până când nu o veţi gusta. După ce aţi gustat-o, cuvântul devine mai puţin important pentru dvs. Nu veţi mai fi ataşat de el. La fel, puteţi vorbi sau vă puteţi gândi la Dumnezeu în permanenţă pentru tot restul vieţii, dar asta nu înseamnă că ştiţi ce este sau că aţi avut fie o străfulgerare a acestei realităţi pe care o indică cuvântul. Nu este mai mult decât un ataşament obsesiv faţă de un indicator, un idol mental. Şi inversul este valabil: dacă, indiferent din ce motive, nu v-a plăcut cuvântul miere, este posibil ca această atitudine să vă facă să nu o gustaţi niciodată. Dacă aveţi o puternică aversiune pentru cuvântul Dumnezeu, care este o formă negativă de ataşament, este posibil să negaţi nu doar cuvântul, ci şi realitatea pe care o semnifică. Vă puteţi refuza singur posibilitatea de a trăi această realitate. Desigur, toate acestea sunt intrinsec legate de identificarea cu mintea. Aşa că, dacă un cuvânt nu mai funcţionează pentru dvs., abandonaţi-l şi înlocuiţi-l cu unul care funcţionează. Dacă nu vă place cuvântul păcat, atunci numiţi-l inconştienţă sau nebunie. Aşa vă veţi afla poate mai aproape de adevăr, de realitatea din spatele cuvântului, decât prin cuvântul păcat, care a fost folosit greşit atât de mult timp, şi veţi avea mai puţin loc pentru vinovăţie.”

Cum evaluăm încrederea pe care o putem avea în cineva?

”One set of studies, for example, has found that we can consider as many as ten characteristics when evaluating a person’s trustworthiness. These are:

• availability (Are they present when needed?), 
• competence (Do they have the knowledge and skills for a specific task?), 
• consistency (Are they reliable and predictable?), 
• discreetness (Can they keep a secret?), 
• fairness (Do they treat others impartially and justly?), 
• integrity (Do they have an honest and moral character?), 
• loyalty (Will they stand by you?), 
• openness (Will they share ideas and information freely?), 
• promise fulfillment (Will they keep their word?), and 
• receptivity (Will they accept your ideas?).

The relative importance of each of these characteristics for trust may, of course, differ depending on the type of relationship we have with the trustee.

For example, we might care more about loyalty than competence from our spouse, we may become more concerned with promise fulfillment than openness from a delivery service, or we may prioritize competence over receptivity when choosing a heart surgeon. Thus, both the type and closeness of the relationship are likely to affect the kinds of characteristics we consider important when evaluating the trustworthiness of others.”

***

Un set de studii, de exemplu, a constatat că putem lua în considerare până la zece caracteristici atunci când evaluăm încrederea pe o putem acorda unei persoane (Butler, J. K., 1991). Acestea sunt:

• disponibilitate (Este prezent/ă atunci când am nevoie de el/ea?), 
• competență (Are cunoștințele și abilitățile necesare pentru o anumită sarcină?), 
• consecvență (Este fiabil/ă și previzibil/ă?), 
• discreție (Poate să păstreze un secret?), 
• corectitudine (Îi tratează pe ceilalți în mod imparțial și drept?), 
• integritate (Are un caracter onest și moral?), 
• loialitate (Va fi alături de mine?), 
• deschidere (Va împărtăși liber idei și informații?), 
• împlinirea promisiunilor (Se va ține de cuvânt?) și 
• receptivitate (Va accepta ideile mele?).

Importanța relativă a fiecăreia dintre aceste caracteristici pentru încredere poate diferi, desigur, în funcție de tipul de relație pe care o avem cu persoana respectivă.

De exemplu, s-ar putea să ne pese mai mult de loialitatea decât de competența partenerului nostru, s-ar putea să ne preocupe mai mult îndeplinirea promisiunii decât deschiderea unui serviciu de livrare sau vom acorda prioritate competenței față de receptivitate atunci când alegem un chirurg cardiac. 

Astfel, atât tipul, cât și apropierea relației sunt de natură să afecteze tipurile de caracteristici pe care le considerăm importante atunci când evaluăm încrederea celorlalți.”

Citește mai multe în cartea lui Peter Kim:

The Trap of Improvement în Comfortable with Uncertainty de Pema Chödrön

”When we start to meditate or to work with any kind of spiritual discipline, we often think that somehow we’re going to improve, which is a subtle aggression against who we really are. It’s a bit like saying, “If I jog, I’ll be a much better person.” “If I had a nicer house, I’d be a better person.” “If I could meditate and calm down, I’d be a better person.” Or the scenario may be that we find fault with others. We might say, “If it weren’t for my husband, I’d have a perfect marriage.” “If it weren’t for the fact that my boss and I can’t get on, my job would be just great.” And, “If it weren’t for my mind, my meditation would be excellent.”

But loving-kindness—maitri—toward ourselves doesn’t mean getting rid of anything. Maitri means that we can still be crazy, we can still be angry. We can still be timid or jealous or full of feelings of unworthiness. Meditation practice isn’t about trying to throw ourselves away and become something better. It’s about befriending who we are already. The ground of practice is you or me or whoever we are right now, just as we are. That’s what we come to know with tremendous curiosity and interest.”

Citește mai multe aici:

Dansul cu umbra, după David Richo

”Like cathedrals and forests, metaphors of the psyche, we are never finished though always whole. That is wonderful news, since something complete can still be made from unfinished things. In fact, our lively energy, our life force, depends directly on our being whole but not on our becoming perfect. The only question is, How much consciousness can we stand? We can never know all of our shadow, only a piece at a time, only what we are ready for, and we will never be ready for all of it. It can never be totally tamed or befriended, but we can relate to it and horse-trade with it. When a little more each day is a good-enough bargain for us, we are liberated from both perfectionism and inadequacy, two tough features of the shadow.”

About Dreams: a Jungian Framework

Jung described dreams as the psyche’s attempt to communicate things to the dreamer about what is really going on. They are symbolic representations of the elements within the dreamer’s psyche. The personal associations to the dream as well as the amplifications of the images with archetypal, collective and cultural themes fill in the conscious attitude. This compensates for what is incomplete in the personality. 

(...)

hey are a rich storehouse of personal and collective information, guiding and assisting the narrative for self-discovery. They are vehicles for the embodiment of the invisible world rendered visible through their metaphors and images.

(...)

The dream is a psychic fact and a spontaneous self-portrayal, in symbolic form, mirroring the situation in the unconscious. The psyche is self-regulating, seeking to compensate the conscious attitude. The dream is neither isolated nor separate from daily life; it is presented to restore balance and wholeness. 

Dreams reveal personal problems, the current situation of the psyche, the past and future through the images presented. In the process of becoming known to herself and unpeeling the layers built up from family secrets, the symbolic meaning of the dream reveals truths.

Dreams help liberate, clarifying the psyche as it reflects personal and collective issues, offering complexes, strengths and values in a quest for information and guidance. In dreams we discover the many parts of ourselves, unleashing the psychological attitude for self-reflection. If the dreamer can understand and apply what the dream is saying, the imbalances existent even through the generations can be corrected.

Mai multe despre o perspectivă jungiană asupra viselor și personalității ”as-if” aka sindromul impostorului aici:

"L'enfer, c'est les autres" (Sartre) sau ”Iadul sunt ceilalți oameni.”. OK, care zice Robert Greene că este soluția?

”We humans have a dirty little secret. It’s a secret that has nothing to do with sex lives or fantasies or anything as exciting as that. Rather, the secret is that all of us, to some degree, are in pain. It’s a pain that we don’t discuss or even understand.

The source of this pain is other people.

What I mean is our often disappointing, superficial, unsatisfactory relationships with people. This comes in the form of relationships and connections that aren’t very deep between us and those whom we consider our friends, leading to a lot of loneliness. It comes in the form of bad choices for associates and partners—leading to all this struggle and messy breakups. It comes from letting some toxic narcissist into our life—leading to all kinds of emotional trauma that can take years to get over, if we even ever do. And it also comes from our inability to persuade, to move people, to influence them, to get them interested in our ideas—generating feelings of frustration and anger.

We are deeply social animals and having dysfunctional social relationships leads to all kinds of problems. It leads to depression. It leads to recurring obsessive thoughts, to the inability to focus on our work, to eating disorders, to even physical diseases such as heart disease. We only see the surface phenomenon—the loneliness or the depression or physical ailment. We don’t see the underlying source. And sometimes we’re not even aware that we suffer from loneliness.

(…)

What is the source of this pain, of this problem? The obvious answer is that we are generally very poor observers of people around us. We’re poor listeners. We’ve become so self-absorbed with our smartphones and our technology. We’re not paying attention. And when we do pay attention, we project onto people our own emotions, our own desires. Or we’re very quick to judge and categorize them—that person’s good, that person’s evil; that person’s likeable, that person’s not likeable.

(…)

Are there moments in our lives in which we actually feel different? In which we are actually paying deep attention to people? In which we are actually observing them? And I said yes, there are.

First of all, as children. Children are master observers of people. They are very attuned to the emotions and moods of their parents—their survival depends on it. Con artists hate children because children can see through their phoniness, their fakeness. We were all great observers when we were children. Then, if we travel to a foreign country and everything’s exotic and weird, our senses are heightened. We’re paying attention to people. They seem so different—we want to understand them. Also, if we start a new job and we’re a bit nervous—we’re paying attention to all the little power dynamics going on. Obviously, when we fall in love—we’re extremely attentive to that person. We’re picking out every little sign and detail that they’re emitting about whether they like us, who they are, what their character is like. And finally, strangely enough, if we read a really good novel or see a great movie. We’re fascinated by the characters someone has created, and we want to get inside of their world.

What do all these experiences have in common? In these moments, our desire is engaged. We’re excited. We’re curious. We feel the need to pay attention to people. Our survival could even depend on it. And when we’re excited and curious and we feel the necessity, suddenly our eyes come to life. We’re watching. We’re observing. We’re getting inside people. And in these moments, there’s less of our ego. We’re getting outside of ourselves and into the world of other people.”

More about this and other topics here:

Despre intimitate, conexiune și mai multă autenticitate în relații cu Harriet Lerner

We all do better in life when we can stay reasonably connected to important others; when we can listen to them without trying to change, convince, or fix; and when we can make calm statements about how we see things, based on thinking, rather than reacting.

We all do better when we can process an important issue and take a clear position rather than relying on silence or blame.

We all do better when we have a clear bottom line (“I am not able or willing to live with these behaviors”) rather than communicating through our own behavior that “anything goes.”

We all do better when we can deal directly with our most difficult family members rather than talking about them with other relatives.

And finally, we all do better when we can de-intensify our anxious focus on the other’s problem and put our primary energy into clarifying our own beliefs, convictions, values, and priorities, while formulating plans and life goals that are congruent with these.

(…)

Defining a whole and authentic self also means sharing both our overfunctioning and underfunctioning sides with significant others rather than participating in polarized relationships where we stay focused on the other person’s problems but do not share our own. Every person, without exception, has strengths and’ competencies as well as weaknesses and vulnerabilities, but most of us have difficulty identifying and expressing both sides. This is especially the case when an overfunctioning-underfunctioning polarity gets set in motion and each person’s behavior only provokes and maintains the behavior of the other.

More about an ever important topic here:

Reasons To Learn How to Offer A Wholehearted Apology

 “I’m sorry” are the two most healing words in the English language.

When they are spoken as part of a wholehearted apology, these words are the greatest gift we can give to the person we have offended. 

Our apology can help free the hurt person from life-draining anger, bitterness, and pain. It validates their sense of reality by affirming that, yes, their feelings make sense, we get it, and we take full responsibility for our words and actions (or our failure to speak or act). A heartfelt apology allows the hurt party the space to explore the possibilities of healing instead of just struggling to make sense of it all.

The apology is also a gift to our self. Our self-respect and level of maturity rest squarely on our ability to see ourselves objectively, to take a clear-eyed look at the ways that our behavior affects others, and to acknowledge when we’ve acted at another person’s expense. The good apology also earns us respect in the eyes of others, even though we may fear the opposite.

Finally, the good apology is a gift to the relationship. Two people can feel secure in the knowledge that if they behave badly, even fight terribly, they can repair the disconnection. We strengthen our relationships when others know that we’re capable of reflecting on our behavior, and that we’ll listen to their feelings and do our best to set things right.

More on the how in Harriet Lerner's fabulous book:

Elogiu eșecului * In Praise of Failure

A eșua este un lucru esențial pentru noi, ca ființe umane. Felul în care ne raportăm la eșec ne definește, în vreme ce succesul este auxiliar și efemer și nu e prea revelator. Fără succes putem trăi, dar am trăit degeaba dacă nu ne-am împăca cu imprefecțiunea și precaritatea noastră, ca și cu faptul că suntem muritori- care sunt tot atâtea manifestări ale eșecului.

Eșecul pune o distanță între noi și lume, precum și întrre noi și ceilalți; o distanță care ne dă senzația acută că suntem inadecvați, că nu suntem sincronizați cu lumea și cu ceilalți, că ceva e nelalocul lui. Toate astea ne fac să ne întrebăm cu gravitate ce loc ocupăm sub soare. Și ar putea fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă: această trezire existențială este exact lucrul de care avem nevoie dacă vrem să înțelegem cine suntem. Nicio vindecare nu e posibilă dacă nu e precedată de această înțelegere.

***

Failing is essential to what we are as human beings. How we relate to failure defines us, while success is auxiliary and fleeting and does not reveal much. We can live without success, but we would live for nothing if we didn’t come to terms with our imperfection, precariousness, and mortality, which are all epiphanies of failure.

When it occurs, failure puts a distance between us and the world, and between ourselves and others. That distance gives us the distinct feeling that we don’t fit in, that we are out of sync with the world and others, and that there is something amiss. All of this makes us seriously question our place under the sun. And that may be the best thing to happen to us: this existential awakening is exactly what we need if we are to realize who we are. No healing will come unless preceded by it.

 

Sinele ca sursă de sens și dramele lumii moderne

”Cultura occidentală a recalibrat regulile constituente ale sinelui, în aşa fel încât sinele modern a devenit mult mai problematic şi mai dificil decât în erele trecute. (…)

De multe ori, când oamenii spun că simt nevoia să se cunoască (să se găsească), vor să spună de fapt că îşi doresc să trăiască o viaţă care să aibă sens. Vor să aibă o viaţă cu un sens pe care să îl poată accepta. Dar să spui treaba asta în gura mare este destul de jenant. Aşa că oamenii îşi reformulează această nevoie în termeni de autocunoaştere, ceea ce, într-adevăr, este destul de vag, dar în acelaşi timp este acceptabil social. (...)

Societatea modernă se foloseşte de sens ca să reuşească să confere suficient sens vieţii, într-o formă în care sinele nu a mai fost folosit în trecut. Aceste noi cerinţe pe care sinele trebuie să le îndeplinească reprezintă motivul principal al fascinaţiei societăţii moderne pentru ideea sinelui şi a identităţii. (…)

Societăţii noastre îi lipsesc valori de bază stabile care să poată oferi criterii solide pentru delimitarea binelui de rău şi pentru justificarea acţiunilor pe care le întreprindem. (…)

Cultura modernă occidentală s-a luptat din răsputeri ca să transforme sinele într-un fundament de valoare. Fiinţele umane au avut dintotdeauna un sine, dar acesta nu a trebuit să îndeplinească funcţia suplimentară de a conferi sens vieţii în măsura în care trebuie să o facă astăzi.

Astfel, motivul fascinaţiei moderne pentru sine provine din faptul că sinele a devenit o sursă fundamentală şi importantă de sens în viaţa modernă. Povara identităţii nu este tocmai uşoară, iar crizele şi alte probleme de identitate provin parţial din noile cerinţe pe care sinele trebuie să le îndeplinească în prezent.”

Mai multe în cartea ”Sensuri ale vieții” de Roy Baumeister pe care v-o recomand:

Crossing the River of Life

”The soul in its essence will say to herself: no one can build the bridge on which you in particular will have to cross the river of life-no one but yourself. Of course there are countless paths and bridges and demigods ready to carry you over the river, but only at the price of your own self. In all the world, there is one specific way that no one but you can take. Whither does it lead? Do not ask, but walk it. As soon as one says, "I want to remain myself," he discovers that it is a frightful resolve. Now he must descend to the depths of his existence.” Nietzsche

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce #4

Un ultim exemplu oferit de autoare se referă la relațiile cu copiii.

Harriet Lerner consideră că auto-blamarea sau blamarea copilului sunt pozițiile pe care mulți părinți le adoptă în raport cu diversele situații cu care se confruntă. Autoarea consideră că acesta este efectul unei fantezii omnipotente a mamelor în care comportamentul copiilor- ceea ce sunt copiii chiar- este făcătura lor.

Dacă copiii performează bine ele sunt mame bune, dacă nu, faptul că ele sunt mame rele a cauzat problema. Mamele ajung să creadă, astfel, că pot și ar trebui să controleze lucruri care în mod realist nu sunt în controlul lor și ajung să nu mai exercite puterea și autoritatea pe care o au asupra propriului comportament. Mamele nu-i pot face pe copii să gândească, simtă sau să fie într-un anumit mod, însă pot fi ferme, consecvente și clare cu privire la propriul comportament, legat de ce vor tolera și ce nu vor tolera și care sunt consecințele atunci când copilul se comportă inadecvat.

Tiparele în care părinții rămân blocați cu copiii merg cam pe acest calapod:

□ Părinții sunt în modul de supra-funcționare când vine vorba de gândurile și emoțiile copiilor

□ Părinții sunt în modul de sub-funcționare în ceea ce privește clarificarea propriei poziții și stabilirea unor reguli de comportament.

Autoarea oferă un exemplu tipic în care Alicia, mama Claudiei, care a divorțat de mai multe luni, a început să se vadă cu un alt bărbat, Carlos, pe care fetița de 4 ani nu-l suportă. Ori de câte ori Alicia este pe cale să plece din casă cu acesta fetița începe să plângă, nu vorbește cu Carlos și face temper-tantrum-uri când mama este pe cale să iasă pe ușă afară.

Reacția mamei este să încerce să o facă pe fetiță să înțeleagă că are nevoie și ea să iasă și că nu are motive să fie atât de supărată, că o să-i treacă și că Carlos este un om bun și că dacă ar face un efort l-ar plăcea în final.

Reacția fetiței, spre surprinderea mamei 😊, este să își bage capul sub pătură și să-și acopere urechile cu mâinile. Când s-a repetat scena cu plecatul în oraș a strigat și mai tare așa încât Alicia a fost nevoită să-și anuleze planurile cu Carlos simțindu-se vinovată și în același timp furioasă că nu își poate face plăcerea de a ieși cu noul partener și că propriul copil a devenit un mic dictator.

A face un copil să înțeleagă înseamnă că încercăm să-l facem să vadă lucrurile la fel ca noi. În cazul nostru ceea ce Alicia îi comunică fetiței este că reacția acesteia este greșită, excesivă și nelalocul ei, că ar vrea ca fetița să vrea ca ea să iasă cu Carlos, să-l placă pe Carlos și să creadă că este un bărbat bun.

Nu este treaba noastră să facem asta. A le schimba gândurile și emoțiile pentru a le conforma cu ale noastre înseamnă să-i împiedicăm să-i croiască un ”eu” clar și separat în familie.

Ne putem întreba de ce îi este atât de greu acestei mămici să accepte sentimentele de furie și/sau tristețe ale fetiței? Poate are și ea propriile anxietăți sau intră în rolul de salvator când vine vorba de sentimentele altora, în special cele ale propriului copil. În acest mod de îndată ce cineva simte tristețe, furie, rănire, gelozie, prima reacție este să fugim și să facem ceva pentru ca aceste trăiri să dispară sau să facem persoana să se simtă mai bine oferind sfaturi, interpretări, reasigurări, schimbând subiectul, încercând să-l înveselim pe celălalt, încercând să-l convingem pe celălalt că nu se simte așa sau că nu ar trebui să se simtă așa.

Supra-funcționarea emoțională reflectă fuziunea din relațiile din familie. Această forță de a fi împreună poate fi atât de puternică încât este dificil pentru membrii să obțină un grad de separare astfel încât mama să poată asculta de exemplu copilul într-o manieră empatică și să-l invite să vorbească mai mult despre ce simte și să elaboreze ce dorește. Atunci când învățăm să rămânem în propria piele și să evităm să ne asumăm o poziție de supra-funcționare sau de ”cel care le rezolvă pe toate”, copiii vor demonstra o capacitate extraordinară de a-și gestiona propriile sentimente, de a găsi soluții la problemele lor și de a cere ajutor când au nevoie.

Ce ar trebui să facă Alicia ar fi:

□ Să asculte ce gândește și simte copilul fără să încerce să schimbe ceva sau să elimine gândurile și trăirile acestuia: ”Văd că ești furioasă pentru că vreau să ies în seara asta. Nu-ți prea place de Carlos, nu-i așa?”

□ Să-și asume responsabilitatea pentru decizia de a ieși cu Carlos și a faptului că decizia aceasta nu depinde de emoționalitatea copilului.

□ Să stabilească reguli clare de comportament pentru Claudia (ex. temper tantrum-urile nu sunt un comportament acceptabil; când copilul face asta o va lua și o va duce în camera ei să se liniștească; nu este OK să-l ignore pe Carlos când acesta încearcă să vorbească cu ea, poate să nu dorească să vorbească cu el și atunci când o va întreba ceva îi va spune asta, în loc să nu spună nimic).

Fie că vorbim de copii, fie că vorbim de adulți schimbarea apare atunci când observăm tiparele și găsim noi opțiuni pentru propriul comportament.

 

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #3

De ce este atât de greșit să ne asumăm responsabilitatea pentru ceilalți?

Sub unele aspecte, nu este nimic greșit. Pe parcursul a generații întregi femeile și-au câștigat atât identitatea cât și stima din ajutarea, protejarea, hrănirea și asigurarea confortului altora. Conexiunea cu ceilalți, empatia, privirea celorlalți într-un mod iubitor și facilitarea creșterii altora sunt virtuți importante atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Problemele apar atunci când suntem excesiv de reactivi la problemele celorlalți, când ne asumăm responsabilitatea pentru lucruri care nu sunt în responsabilitatea noastră și când încercăm să controlăm lucruri pe care nu le putem controla. Atunci când intrăm în modul supra-funcționare în relația cu o altă persoană, ajungem să fim furioși și nu facilităm creșterea niciunuia din noi.

Un alt exemplu oferit de autoare se referă la interacțiunea între doi frați Lois și Brian, în care Brian dă mereu de necazuri și apelează la Lois să-i împrumute bani pe care nu-i mai returnează. Lois este îngrijorată cu privire la soarta lui Brian, dar o și irită faptul că o sună mereu doar când este iar într-o criză și nu ține seama de sfaturile ei. Ulterior tiparul se repetă: o nouă criză, din nou un telefon, din nou împrumutatul de bani și sfătuirea lui Brian, recomandarea de a consulta un terapeut, de a citi X carte, fără vreun efect asupra lui Brian. Lois trece de la o abordare plină de simpatie la una în care devine furioasă, însă cercul vicios continuă.

Cine este de vină pentru acest cerc vicios?

De îndată ce se instalează un tipar într-o relație, acesta este perpetuat de ambele părți.

Atâta timp cât Lois va acționa în modul de supra-funcționare, Brian va rămâne în modul de sub-funcționare, adică cu cât Lois îl va ajuta mai mult, cu atât Brian va avea nevoie să fie ajutat. Cu cât Lois va fi mai preocupată emoțional de el, cu atât lui Brian nu-i va păsa atât de mult de el însuși. Responsabilitatea pe care și-o ia Lois funcționează în detrimentul competenței lui Brian.

Dacă Lois își propune să schimbe acest tipar, acest lucru nu se va întâmpla doar prin faptul că ea își exprimă sentimentele și îl roagă pe Brian să se schimbe. Va trebui să iasă din modul supra-funcționare, adică să pună o frână la comportamentul de ajutare a lui Brian.

A ști cum să facem asta necesită o anumită atitudine față de relație și abilitatea de a păstra un anumit echilibru între aspectele separat și împreună.

Ce nu ajută:

□ O atitudine reactivă de distanțare: ”Nu mai încerca să mă tot implici în problemele tale, nu e problema mea!”

□  O atitudine de tipul ”eu știu ce este mai bine pentru tine”: ”Nu-ți mai dau sfaturi, Brian, deoarece nu este bine pentru tine să fac asta.”

Este ceva greșit în a oferi sfaturi?

Nu este greșit să oferim sfaturi altei persoane atâta timp cât recunoaștem faptul că exprimăm o opinie personală care s-ar putea să se potrivească sau nu celuilalt. Începem să supra-funcționăm atunci când ajungem să credem că noi știm mai bine ce are nevoie celălalt și vrem ca cealaltă persoană să facă așa cum le-am spus noi că este mai bine pentru ei. Dacă ne înfuriem când ceilalți nu fac cum le-am spus, este un indicator destul de bun că suntem într-o astfel de situație.

Ce poate ajuta:

□ Să oferim sfaturi dacă ni se cer și să le formulăm ca idei inspirate din propria noastră experiență, nu ca adevăruri sau afirmații despre cum se fac lucrurile: ”Uite, ceea ce cred eu este că...” sau ”În cazul meu asta a funcționat, poate te ajută și pe tine.”

     □ Să rămânem conectați emoțional: să facem un pas înapoi și să-i oferim spațiul celuilalt să-și rezolve propriile probleme, dar să continuăm să comunicăm în ciuda faptului că ne displace/irită comportamentul persoanei, depășindu-ne astfel propria furie sau inerție.

    □ Să împărtășim lucruri despre zonele în care suntem în modul sub-funcționare, astfel încât să ieșim din modul ”eu le știu pe toate” și să prezentăm celuilalt o imagine mai echilibrată despre noi înșine.

În tot acest proces este important să fim vigilenți la mișcările de contrare ale celuilalt prin care încearcă să mențină status quo-ul.

De exemplu, Brian ar putea-o acuza pe Lois că este nemiloasă, că-l lasă să moară de foame pe străzi, încercând să o manipuleze prin inducerea unor sentimente de vinovăție. Dacă Lois rămâne pe poziție și nu-i mai oferă bani, dar rămâne în contact cu el și îl susține să-și rezolve problemele singur- mișcările de contrare se vor reduce în timp.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #2

 Cine face curățenie în casă?

Harriet Lerner oferă exemplul unui cuplu Lisa și Rich care erau blocați în certuri repetitive legate de faptul că Lisa s-a săturat să facă ea totul în casă. Sounds familiar?

Lisa îi spunea constant că o deranjează că ea trebuie să se ocupe de toate sarcinile administrative și că este epuizată și îi cerea în mod repetat lui Rich să facă el anumite lucruri ca să o ajute.

Răspunsul lui Rich a fost următorul: ”Alte femei se descurcă foarte bine la asta, tu de ce nu poți?”

Cu toate că Lisa relua discuția pe același calapod, comportamentul ei rămânea același, adică făcea ea totul.

La prima vedere s-ar părea că soluția este să-l determine pe Rich să-și schimbe comportamentul, dat fiind că este responsabilitatea acestuia că se comporte corect față de soția lui. Lui Rich însă, îi convine situația așa cum este ea în prezent. Iar dacă Lisa nu adresează problema ei, nimeni nu o va face.

Ce are Lisa de făcut, conform autoarei, este să-și facă acțiunile congruente cu cuvintele.

În acest sens a făcut o listă cu lucrurile pe care va continua să le facă în continuare și i-a împărtășit planul ei lui Rich după care a trecut la a-l implementa. Adică nu a mai făcut nimic din ce nu era pe listă.

A rezistat eroic la contra-manevrele lui Rich de a o aduce înapoi la rolul familiar.

Ce s-a întâmplat este că, în timp, Rich a început să preia inițiativa și să facă mai multe în casă.

În acest moment al schimbării tiparului este de evitat capcana ”Fă lucrurile așa cum le-aș face eu!” care blochează inițiativa celuilalt.

Desigur că celălalt poate nu va face curățenie la standardele la care face cealaltă persoană sau nu după aceeași procedură. Este nevoie să cedăm controlul în această zonă dacă dorim să ieșim din modul supra-funcționare și să-i dăm o șansă celuilalt să iasă din modul sub-funcționare.

O altă capcană este să ne așteptăm ca celălalt nu doar să facă lucrurile respective, dar să o facă și cu drag, să vrea să facă asta. Acest lucru s-ar putea să nu se întâmple, celălalt s-ar putea să își exprime într-un fel sau altul frustrarea și disconfortul. Aici intră în joc un skill foarte important, acela de a-i da spațiul celuilalt să își trăiască emoțiile fără să ne asumăm noi responsabilitatea pentru ele, dar și fără a ne retrage emoțional, a deveni distanți și critici.

Pentru persoana care este în modul de supra-funcționare, în cazul nostru femeia, s-ar putea să fie dificil să cedeze controlul într-o zonă în care autoritatea și competența feminină au dominat nechestionate generații întregi.

Femeile (dar nu numai) adoptă adesea un rol de ”salvator” și de ”reparator” în raport cu partenerii/ copiii lor comportându-se ca și când este responsabilitatea lor să-i modeleze pe ceilalți sau să le rezolve problemele și că este în puterea lor să facă asta.

Când suntem în acest mod de funcționare reacționăm la fiecare mișcare pe care o face sau nu o face celălalt, iar reacțiile noastre emoționale merg de la o simplă iritare la furie sau disperare. Iar atunci când vedem că încercările noastre nu funcționează nu ne oprim, ci ne înzecim eforturile devenind din ce în ce mai furioși la persoana care este în modul de sub-funcționare.

În acest fel este foarte dificil să menținem un grad de separare necesar pentru a ne gestiona propria suferință și a ne rezolva problemele. Și bărbații au dificultăți în a gestiona forțele centrifuge și centripete ale relațiilor (aspectul separat și aspectul împreună) însă au tendința de a gestiona anxietatea prin distanțare emoțională și dezangajare (sacrificând ”noi-ul” pentru ”Eu”) în timp ce femeile gestionează mai frecvent anxietatea prin fuziune și supra-funcționare emoțională (sacrificând ”eul” pentru ”noi”).

Atunci când nu ne investim energia emoțională pentru a ne rezolva propriile probleme, ne asumăm problemele altora ca fiind ale noastre.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #1

În cartea The Dance of Anger, Harriet Lerner alocă un capitol temei responsabilității în relații care mi s-a părut foarte util în a clarifica unele situații cu care ne confruntăm indiferent din ce rol. Mai jos sunt ideile care mi s-au părut cele mai relevante, precum și exemplele aferente.

 

Este tentant să vedem tranzacțiile cu ceilalți în termeni simpli de cauză-efect, spune Harriet Lerner. Dacă suntem furioși, cineva ne-a înfuriat. Sau, dacă suntem ținta furiei cuiva, suntem de vină că i-am supărat. Sau, dacă suntem convinși de inocența noastră, am putea concluziona că cealaltă persoană nu are dreptul să simtă furie.

Pentru a utiliza propria furie ca un vehicul pentru schimbare este nevoie să putem să comunicăm reacțiile noastre la o situație fără a o face responsabilă pe cealaltă persoană pentru propriile noastre trăiri și fără a ne blama pe noi înșine pentru reacțiile celorlalți ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Noi suntem responsabili pentru propriul comportament.

Însă nu suntem responsabili pentru reacțiile celorlalți. Nici ei nu sunt responsabili pentru reacțiile noastre.

Adesea femeile au fost educate să își asume responsabilitatea pentru trăirile, gândurile și comportamentul altora și să cedeze responsabilitatea altora pentru propriul comportament.

Când se petrece acest lucru devine dificil, dacă nu imposibil, ca vechile reguli ale relației să se modifice.

Asumarea responsabilității pentru propria persoană înseamnă:

□ Să ne clarificăm ”Eu-ul” (eu ce vreau, ce pot să îmi asum, ce este important pentru mine etc)

□ Să observăm și să modificăm partea noastră din tiparele care ne țin blocați.

Exemple

Criza de la miezul nopții

Un cuplu de femei, care era împreună de 8 ani și aveau un câine pe care-l iubeau ca pe propriul copil, s-au confruntat cu o situație inedită. În toiul nopții câinele a dat semne că nu se simte bine și cuplul a început să discute în contradictoriu pe această temă. Una din persoane era foarte îngrijorată și credea că ar trebui dus la urgență undeva, cealaltă considera că mai pot aștepta până dimineața, acuzându-și partenera că reacționează exagerat. Au așteptat până dimineața însă starea câinelui s-a agravat și când au ajuns la veterinar acesta le-a apostrofat că nu au venit mai devreme, că au riscat să moară câinele.

Cea care a fost de părere să-l ducă la urgență s-a înfuriat pe cealaltă și i-a spus că dacă s-ar fi întâmplat ceva cu câinele ea ar fi fost de vină.

Ce părere aveți despre această situație?

Cum ați fi reacționat dacă erați în situația persoanei care a crezut că trebuia dus la urgențe?

Care este responsabilitatea tuturor părților implicate?

Chiar dacă putem empatiza cu furia lui Stephanie, cea care a vrut să meargă la urgențe, nu putem să nu remarcăm faptul că ea este confuză cu privire la cine este responsabil pentru ce.

Fiecare persoană este responsabilă să-și exprime în mod clar convingerile și să acționeze în raport cu ele. Jane, partenera lui Stephanie, a făcut asta. În opinia ei câinele nu avea nevoie de asistență de urgență așa că nu a apelat la medici. Stephanie era și ea responsabilă să-și exprime clar convingerile și să acționeze în raport cu ele și ea nu a făcut asta. Credea că trebuie mers la urgență și nu a sunat veterinarul.

Asta nu înseamnă că Stephanie nu are dreptul să fie furioasă pe Jane pentru că:

•   i-a calmat temerile,
•   i-a minimalizat preocupările,
•   i-a descalificat percepția asupra realității
•   s-a comportat ca și când ”ea le știe pe toate”.

Cu toate acestea, Stephanie este în ultimă instanță responsabilă pentru decizia de a face sau nu ceva, nu Jane.

Stephanie este într-o poziție pe care autoarea o numește ”de-selfing”, iar furia este semnalul pentru ea că este nevoie să obțină un echilibru mai bun în relația cu partenera ei când vine vorba de luarea deciziilor.

Pe măsură ce ne identificăm tiparele în relații dăm peste următorul paradox: pe de o parte, treaba noastră este să învățăm să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și comportamentul nostru și să recunoaștem că ceilalți oameni sunt responsabili pentru gândurile, emoțiile și comportamentele lor; cu toate acestea, modul în care reacționăm față de alții are mult de-a face cu felul în care ei reacționează la noi. Nu putem să nu influențăm tiparul unei relații. De îndată ce o relație este blocată într-un tipar circular, întregul cerc se va schimba atunci când o persoană își asumă responsabilitatea pentru schimbarea propriei părți din secvență.

Asumarea acestei responsabilități nu însemnă auto-blamare sau asumarea unei poziții de auto-depreciere. A învăța să ne observăm și să ne schimbăm comportamentul este un proces care pornește din iubirea față de sine și nu poate avea loc într-o atmosferă de auto-criticism sau auto-blamare. Astfel de atitudini mai degrabă ne subminează în loc să ne susțină în acest proces. Dimpotrivă, o poziție de demnitate și putere ne permite să ne observăm pe noi înșine și pe ceilalți și să ne propunem să schimbăm ceva. Această atitudine nu îi scutește pe ceilalți să-și asume responsabilități. Din contră, atunci când ne conturăm aspectul separat de celălalt, îl confruntăm și pe celălalt cu faptul că fiecare avem responsabilitatea ultimă de a ne defini propriul sine și termenii și condițiile propriei vieți. Aceasta le permite, cu respect, și celorlalți să facă la fel.

To be continued...

De vreți să citiți mai mult, aceasta este cartea pe care o recomand călduros:

The Parasitic Mind by Gad Saad

Despre dificultatea de a schimba opiniile cuiva 

Făcând referire la Dan Sperber și Hugo Mercier care au dezvoltat teoria argumentativă a raționamentului:

”(…) it might be difficult for people to alter their opinions even when faced with contrary evidence. They posit that our reasoning faculties did not necessarily evolve to seek truth but rather to convince ourselves and others in a battle of wits.

Given the apparent innate penchant for most people to engage in motivated reasoning (biased information processing to protect one’s beliefs, attitudes, or ideological positions), is it feasible to expect people to seek an objective truth?

As an optimistic realist, I’d like to think so.

Intellectual courage—or as I prefer to call it, testicular fortitude—is a necessary first step for anyone who wishes to participate in the battle of ideas.

But this is insufficient. All of the courage in the world is not going to sway anyone’s opinions if you do not possess mastery of the relevant information and the appropriate critical thinking skills to process such information.”

I just love the guy. O carte scrisă de cineva care are și cojones și informația relevantă și gândirea critică necesară to make a point. Și mai are ceva, un simț fantastic al umorului și o abordare no-nonsense, no-bullshit. Chapeau!

Norocul și-l face omul cu mâna lui

Înțelepciunea populară se pare că are dreptate de data aceasta, iar știința ne arată cum anume se petrece asta și cum putem învăța să devenim mai norocoși. Read along dacă te intereseză subiectul.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Richard J. Wiseman este un fost magician ajuns psiholog care și-a obținut doctoratul de la Universitatea din Edinburgh. În primii ani după obținerea doctoratului a făcut un parteneriat cu Simon Singh cu care a produs secvențe despre minciună la BBC în cadrul National Science Week cu scopul de a livra informație științifică audienței într-o manieră distractivă. Printre altele, Richard J. Wiseman este interesat de analiza și demistificarea fenomene paranormale fiind membru al  Committee for Skeptical Inquiry.

Mi se par foarte interesante studiile pe care le-a realizat cu privire la noroc în urma cărora a rezultat cartea The Luck Factor. Într-unul din experimentele menite să descopere de ce unii oameni sunt în mod constant norocoși în timp ce alții par a fi mereu ghinioniști autorul a plasat reclame în ziare cu acoperire națională și în reviste solicitând persoanelor care se consideră extraordinar de norocoase sau ghinioniste să-l contacteze.

Pe parcursul anilor, în jur de 400 de bărbați și femei din toate categoriile sociale (ex. oameni de afaceri, muncitori, profesori, persoane casnice, medici, secretare și persoane care lucrează în vânzări) s-au oferit să participe la studiile lui.

Participanții au fost invitați să completeze jurnale, chestionare de personalitate și teste de inteligență și au fost invitați în laborator pentru a participa la experimente.

Rezultatele cercetărilor au evidențiat faptul că norocul nu este o abilitate magică sau efectul șansei. Oamenii nu se nasc norocoși sau ghinioniști. Cu toate că oamenii nu au uneori nici cea mai vagă idee cu privire la cauzele norocului sau ghinionului lor, modul în care gândesc și propriul comportament sunt responsabile de soarta lor.

Se pare că oamenii își generează norocul/ghinionul pe baza a 4 principii fundamentale:

□       Abilitatea de a-și crea și a observa oportunități întâmplătoare
□       Iau decizii norocoase ascultându-și intuiția
□       Creează profeții care se împlinesc singure având așteptări pozitive
□       Adoptă o atitudine rezilientă care transformă ghinionul în noroc.

Oportunitățile întâmplătoare

Din afară s-ar putea crede că oamenii norocoși întâlnesc mereu astfel de oportunități, în timp ce cei ghinioniști nu. Pentru a testa această presupunere Richard J. Wiseman a realizat un experiment simplu în care și-a propus să pună în evidență dacă întâlnirea oportunităților se datorează de fapt diferențelor în abilitatea de a observa astfel de oportunități.

În cadrul experimentului li s-a oferit persoanelor norocoase și ghinioniste un ziar și li s-a cerut să raporteze câte fotografii sunt în el. În medie, persoanelor ghinioniste le-a luat cam 2 minute să numere fotografiile în timp ce persoanelor norocoase le-a luat câteva secunde, motivul fiind faptul că pe pagina a 2-a a ziarului era un mesaj formulat așa: ”Oprește-te din numărat-sunt 43 de fotografii în acest ziar.” Acesta mesaj umplea jumătate de pagină de ziar și era scris cu caractere de 2 inci mărime așa încât nu avea cum să nu-ți sară în ochi. Cu toate acestea persoanele ghinioniste l-au ratat, iar cele norocoase l-au văzut imediat.

Autorul adaugă faptul că, doar pentru distracție, a mai plasat un anunț undeva pe la mijlocul ziarului care spunea: ”Oprește-te din numărat, spune experimentatorului că ai văzut asta, și vei câștiga $250.” La fel, persoanele ghinioniste au ratat oportunitatea pentru că erau prea ocupate să caute fotografiile.

Una din explicații poate fi faptul că din chestionarele de personalitate a reieșit că persoanele ghinioniste erau mai anxioase decât cele norocoase, iar studiile au pus în evidență faptul că anxietatea afectează abilitatea persoanelor de a observa ceva neașteptat.

De exemplu, într-un experiment li s-a cerut participanților să observe un punct care se mișca aflat în mijlocul unui ecran. Fără vreun avertisment apăreau puncte mari în mod ocazional la marginile ecranului. Aproape toți participanții au observat aceste puncte.

Experimentul a fost apoi repetat cu un al doilea grup căruia i s-a oferit o sumă mare de bani ca recompensă pentru urmărirea punctului central. De data aceasta, participanții au fost mult mai anxioși legat de întreaga situație și au fost atât de concentrați pe punctul central așa încât 1/3 au ratat punctele mari care apăreau la marginea ecranului.

Cum fac față ghinionului

Un alt principiu important pentru a ne crea o viață norocoasă este modul în care facem față adversităților. S-au realizat niște studii interesante cu privire la Jocurile Olimpice care pun în evidență niște efecte care pot părea surprinzătoare la prima vedere. Și, dacă tot e perioada Jocurilor Olimpice de la Paris 2024, mi se pare potrivit să pomenim de ele.

Întrebare: Care din sportivi credeți că este mai fericit, cel/cea care a luat medalia de bronz sau cel/cea care a luat medalia de argint?

Majoritatea oamenilor ar răspunde: ”Normal că cel care a luat medalia de argint, este o performanță mai bună decât locul 3!”

Well, nu este așa. Cei care iau medalia de bronz sunt mai fericiți și acest efect are legătură cu modul în care oamenii gândesc în acest tip de situații. Medaliații cu argint se concentrează pe faptul că dacă ar fi performat ceva mai bine ar fi putut lua aurul. În schimb, medaliații cu bronz se concentrează pe faptul că dacă performanța lor era ceva mai slabă ratau podiumul.

În psihologie, această abilitate de a ne imagina ce s-ar fi putut întâmpla, în loc de ce s-a întâmplat se numește ”gândire contrafactuală” și se pare că și persoanele norocoase recurg la acest stil de gândire pentru a ”îndulci” impactul emoțional al situațiilor aversive întâlnite.

Despre gândirea contrafactuală vorbește și Daniel H. Pink în cartea sa The Power of Regret- How Looking Backward Moves Us Foreward citând experimentul realizat de Medvec & co în 1995 cu privire la medaliații de la Jocurile Olimpice.

Richard J. Wiseman a prezentat persoanelor norocoase și ghinioniste o serie de scenarii ghinioniste pentru a vedea cum reacționează la ele. De exemplu, li s-a cerut să-și imagineze că așteaptă la coadă la bancă și un hoț intră și trage cu arma, iar ei sunt împușcați în mână.

De dragul experimentului vă invit și pe voi să răspundeți la întrebarea pe care autorul le-a adresat-o participanților:

Întrebare: A fost această situație una norocoasă sau ghinionistă?

Ghinioniștii au răspuns că a fost un ghinion teribil faptul că s-au aflat la locul greșit, în momentul greșit. În schimb, norocoșii au evaluat scenariul ca fiind unul norocos deoarece situația ar fi putu fi mult mai nasoală, ar fi putut fi împușcați în cap, de exemplu. Alții s-au gândit și la posibilitatea de a-și vinde povestea unui ziar și a câștiga și bani pe seama ei.

Diferențele între persoanele norocoase și cele ghinioniste sunt uimitoare. Persoanele norocoase au tendința să-și imagineze în mod spontan cum anume ghinionul avut ar fi putut fi mai rău și, făcând acest lucru, ajung să se simtă mult mai bine. În același timp, reușesc să-și mențină în acest mod așteptările legate de viitor pozitive și le crește probabilitatea de a continua să aibă vieți norocoase.

În concluzie, putem spune că norocul și ghinionul rezultă din anumite obiceiuri pe care le avem și care pot fi măsurate fie că vorbim de așteptări să aibă noroc în viitor, la a fi atenți și a observa și valorifica oportunitățile întâmplătoare sau a vedea partea luminoasă a situațiilor aversive.

Dacă v-am stârnit curiozitatea puteți citi mai multe despre cum puteți deveni și voi mai norocoși în cartea autorului: The Luck Factor.

The Cure for Sexual Anorexia

 

Avantaje ale indeciziei

Indecizia este văzută în general ca un impediment, ca un produs al perfecționismului și a temerilor persoanelor perfecționiste legate de rușinea sau regretul asociate unei decizii care s-ar putea dovedi greșită. Persoanele cu scoruri mari la scala Drost Indecisiveness Scale au scoruri mici la satisfacția pe care o simt în viață conform lui Eric Rassin, Erasmus University, NL.

Studiile recente (Jana-Maria Hohnbehn și Iris Schneider, Technische Universität Dresden), însă, propun o schimbare de conceptualizare a temenului de indecizie reformulându-l ca ambivalență (trăsătură) arătând, în urma rezultatelor cercetărilor realizate în baza acestei definiții, că indecizia ca ambivalență poate fi un stil valoros de luare a deciziei care devine problematic doar dacă este dus la extrem.

Nici una din strategiile a fi mereu foarte hotărât, decis, nici a fi indecis, ambivalent nu este în toate situațiile strategia superioară, câștigătoare. Ideea este să știm când să așteptăm și când să ieșim din inerție.

Iată câteva avantaje pe care le poate avea indecizia ca ambivalență:

□  Străduința de a face alegerea cea mai bună

□ Conștientizarea sporită a unor puncte diferite de vedere

□ Recunoașterea faptului că realitatea este complexă, respingerea unei abordări simpliste a lucrurilor

□ Curiozitatea în raport cu o altă persoană și abilitatea de a lua cu adevărat în considerare perspectiva altcuiva, existând totodată și posibilitatea de a o refuza și a rămâne atașați de perspectiva noastră□ Privirea situației din mai multe perspective, ceea ce conferă posibilitatea de a empatiza mai bine cu persoanele implicate, inclusiv cu cele ale căror puncte de vedere nu le împărtășim

□ Răgazul de a înțelege mai bine cum se poziționează în raport cu opțiunile disponibile și a recurge la acțiuni mai autentice

□ Mai puțin conformism la opiniile consacrate sau opiniile grupurilor cărora le aparținem

□ În egală măsură oferă oportunitatea de a alege să ne aliniem la deciziile luate de alte persoane și să ne bucurăm de alegerea agreată de grup

□ Înțelegerea mai bună a propriei persoane și a argumentelor care ne conving să acționăm într-o direcție sau alta

□ Realizarea deciziilor după un proces riguros de auto-analiză care în final ne poate face să fim mai satisfăcuți de alegerile făcute și de ideile despre lume și viață la care aderăm

□ Deciziile pe care le iau exprimă mai puține biasuri decât cele luate de persoanele caracterizate ca fiind mai decise (rate mai scăzute ale tendinței spre confirmare/ confirmation bias); când li se prezintă o afirmație, persoanele decise încearcă să o confirme cât mai repede, în schimb persoanele mai ambivalente încearcă să o infirme punându-și întrebări din mai multe perspective

□ Persoanele cu o ambivalență mai mare suferă mai puțin și de biasul corespondenței sau eroarea fundamentală de atribuire= tendința de a atribui vinovăția cuiva fără a lua în considerare factorii ce țin de context; de exemplu, când cineva ne taie calea în trafic concluzionăm rapid că este o persoană egocentrică căreia nu-i pasă de ceilalți, deși este posibil ca acest comportament să nu-l caracterizeze și să se grăbească în acel moment pentru că trebuie să ajungă la spital sau la cineva care are nevoie urgent de ajutor.

 

Sursă imagine: https://pixabay.com/