Azi, în timp ce alergam prin parc, mi-a sărit în ochi acest afiș lipit pe un stâlp și nu am putut să nu mă gândesc cât de rău ne face să credem că ceva sau cineva ne poate completa, ne poate împlini, poate fi acea bucățică lipsă care ne lipsește și când îl/o vom găsi totul va fi bine, atunci ne vom simți ”compleți” și de ce nu ”complet iubiți”. Că cineva se poate potrivi perfect lacunelor din puzzle-ul ființei noastre și că tot ce avem de făcut este să găsim această ființă minunată care ne va întregi.
Cred că ceea ce uităm aici este că atunci când avem de-a face cu alte ființe umane sau neumane (era să scriu inumane), ele s-ar putea să aibă alte vise pentru viața lor decât să fie ”the missing piece in our puzzle”. S-ar putea să aibă dorințe, preferințe, nevoi proprii, diferite de ale noastre, în egală măsură legitime și importante.
Cred că merită să reflectăm profund la ideea de a ne prezenta întregi din toate punctele de vedere (inclusiv întregi la cap) la întâlnirea cu altă ființă cu care ne propunem să sharuim ceva, o experiență, o idee, un timp, o viață. În plus, aș zice că merită să privim întâlnirea cu o altă ființă ca o invitație la o formă de a inter-fi, într-un spațiu pe care-l decorăm și la care contribuim deopotrivă și nu ca la o formă de a ne outsoursa neputințele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu