Poezia are felul ei de a-mi mișca sufletul, dar o face subtil, ca o adiere sau poate ca un vârtej în fluxul apei, dar muzica are capacitatea de mă răscoli la niveluri atât de profunde și sălbatice încât îmi produce o un fel de spaimă, o zbatere care nu mai tolerează simpla ascultare pasivă, ci se cere revărsată, zburdată, alergată, consumată într-un fel sau altul...defapt, cred că cuvântul potrivit e stâmpărată.
Nu orice muzică are capacitatea de a mă poseda în acest fel, dar Profetul, un spectacol pe versuri de Khalil Gibran în care poezia se îmbină cu o muzică divină m-a tulburat mai mult decât m-aș fi așteptat și aș fi crezut că poate să mă mai miște ceva. E bine de știut oricum (și simt cum sufletul zâmbește întinzându-și aripile într-o bătaie scurtă ca și când ar vrea să alunge ultimele urme de praf ale lâncezirii) că acele adâncuri ale mele sunt încă accesibile.
Nu mergeți la acest spectacol dacă doriți să mai lânceziți în uitarea de sine puțin :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu