Parabola porcilor spinoși (Schopenhauer)

 § 396

One cold winter's day, a number of porcupines huddled together quite closely in order through their mutual warmth to prevent themselves from being frozen. But they soon felt the effect of their quills on one another, which made them again move apart. Now when the need for warmth once more brought them together, the drawback of the quills was repeated so that they were tossed between two evils, until they had discovered the proper distance from which they could best tolerate one another. Thus the need for society which springs from the emptiness and monotony of men's lives, drives them together; but their many unpleasant and repulsive qualities and insufferable drawbacks once more drive them apart. The mean distance which they finally discover, and which enables them to endure being together, is politeness and good manners.

Whoever does not keep to this, is told in England to 'keep his distance'. By virtue thereof, it is true that the need for mutual warmth will be only imperfectly satisfied, but, on the other hand, the prick of the quills will not be felt. Yet whoever has a great deal of internal warmth of his own will prefer to keep away from society in order to avoid giving or receiving trouble and annoyance.

p. 651-652 CHAPTER XXXI Similes, Parables, and Fables

Arthur Shopenhauer- Parerga and Paralipomena- Short Philosophical Essays volume 2

 

Într-o zi rece de iarnă, câțiva porci spinoși s-au înghesuit destul de strâns unul la altul pentru a preveni înghețul, prin căldura lor reciprocă. Dar au simțit curând efectul acelor lor unul asupra celuilalt, ceea ce i-a făcut să se îndepărteze din nou. Acum, când nevoia de căldură i-a adus din nou împreună, dezavantajul acelor s-a repetat, astfel încât au fost aruncați între două rele, până când au descoperit distanța potrivită de la care se puteau tolera cel mai bine unul pe celălalt. Astfel, nevoia de societate, care izvorăște din golul și monotonia vieții oamenilor, îi apropie; dar numeroasele lor calități neplăcute și respingătoare și dezavantajele insuportabile îi îndepărtează din nou. Distanța medie pe care o descoperă în cele din urmă și care le permite să suporte să fie împreună este politețea și bunele maniere.

Cine nu respectă acest lucru, i se spune în Anglia să „păstreze distanța”. În virtutea acestui fapt, este adevărat că nevoia de căldură reciprocă va fi doar imperfect satisfăcută, dar, pe de altă parte, înțepătura acelor nu va fi simțită. Totuși, oricine are o mare doză de căldură interioară va prefera să se țină departe de societate pentru a evita să creeze sau să primească necazuri și supărări.

Convingerile sunt ”notoriously hard to change”

Beliefs are notoriously hard to change because they are not meant to coincide with reality and are not necessarily based upon a logical framework of ideas.

Here is an old story described by Abraham Maslow that illustrates this. A psychiatrist was treating a man who believed he was a corpse. Despite all the psychiatrist's logical arguments, the man persisted in his belief.

 In a flash of inspiration, the psychiatrist asked the man "Do corpses bleed?"

The patient replied, 'That's ridiculous! Of course corpses don't bleed."

After first asking for permission, the psychiatrist pricked the man's finger and produced a drop of bright red blood. The patient looked at his bleeding finger with abject astonishment and exclaimed: "I'll be damned, corpses do bleed!"

Robert Dilts- Beliefs- Pathways to Health and Wellbeing

 ***

***

Convingerile sunt notoriu greu de schimbat, deoarece nu sunt menite să coincidă cu realitatea și nu se bazează neapărat pe un cadru logic de idei.

Iată o poveste veche descrisă de Abraham Maslow care ilustrează acest lucru. 

Un psihiatru trata un bărbat care credea că este un cadavru. În ciuda tuturor argumentelor logice ale psihiatrului, bărbatul a persistat în credința sa.

Într-o fulgerare de inspirație, psihiatrul l-a întrebat pe bărbat: „Cadavrele sângerează?”

Pacientul a răspuns: „E ridicol! Desigur, cadavrele nu sângerează.”

După ce i-a cerut mai întâi permisiunea, psihiatrul l-a înțepat pe bărbat în deget și a produs o picătură de sânge roșu aprins. Pacientul s-a uitat la degetul său însângerat cu o uimire absolută și a exclamat: „Să fiu al naibii, cadavrele chiar sângerează!”

Robert Dilts- Beliefs- Pathways to Health and Wellbeing

Practica „ramei foto goale” Ari Wallach

Practica „ramei foto goale” (sau „blank photo frame”) se referă la plasarea intenționată a unei rame foto goale, alături de fotografiile de familie, pentru a reprezenta generațiile viitoare. Aceasta este o modalitate concretă de a vizualiza și de a te conecta cu viitorul, în special cu descendenții care nu s-au născut încă.

Sursă foto: pixabay

Ari Wallach menționează că în casa sa, lângă fotografiile bunicilor, părinților, lui și copiilor săi, există o ramă foto goală, care îi reprezintă pe nepoții sau generațiile viitoare. Această ramă servește ca un memento vizual constant că el este doar un segment dintr-un lanț mai lung, cu un segment înainte și unul după el.

Beneficiile acestei practici includ:

• Promovarea gândirii pe termen lung (Long Path Thinking): Rama foto goală acționează ca un stimul vizual care ajută la orientarea gândurilor și deciziilor zilnice către un viitor îndepărtat. În momentele de conflict sau decizii importante, Wallach își reamintește de conceptul "long path" și de scopul mai amplu pe care îl urmărește, fiind influențat de această reprezentare vizuală a viitorului.
• Dezvoltarea empatiei transgeneraționale: Privind rama goală, se cultivă un sentiment de conexiune și responsabilitate față de descendenții care vor ocupa acel spațiu în viitor. Această empatie transgenerațională este un pilon fundamental al abordării "Long Path".
• Influențarea comportamentelor zilnice: Recunoașterea faptului că interacțiunile și comportamentele actuale vor avea un impact asupra generațiilor viitoare ajută la modelarea unui comportament mai conștient și mai responsabil în fiecare zi. Prin acest model de comportament, Wallach consideră că își va întâlni strănepoții, chiar dacă nu biologic, ci prin moștenirea acțiunilor și valorilor sale.
• Concretizarea unui proces abstract: Într-o lume dominată de recompense pe termen scurt și de efemeritatea mediului online, rama foto goală oferă o modalitate tangibilă de a ancora gândirea despre viitor. Este un instrument care transformă aspirațiile abstracte într-un memento vizual constant, care poate influența deciziile.

În esență, rama foto goală este un instrument simplu, dar puternic, care ajută la integrarea unei perspective pe termen lung în viața de zi cu zi, cultivând responsabilitatea și empatia față de viitor.

Nu pleca cu mâna goală

Margareta Magnusson, autoarea cărții The Swedish Art of Aging Exuberantly- Life Wisdom From Someone Who Will (Probably) Die Before You, ne propune un principiu aplicabil în gestionarea propriei case, dar care ar putea deveni cu ușurință și un principiu de viață: ”Nu pleca cu mâna goală!”.

Sunt fascinată de lucrurile simple, aparent mărunte, dar care funcționează precum ”buturuga mică ce răstoarnă carul mare”, iar acesta este ceva de genul :)

Principiul ne încurajează să fim conștienți de sarcini mici de curățenie sau organizare, pe care le putem îndeplini atunci când ne deplasăm dintr-un loc în altul, în loc să le tot amânăm. De exemplu:

• Dacă sunt haine murdare pe podeaua dormitorului, pe un scaun, nu trece pe lângă coșul de rufe cu mâna goală, dpune-le în coș
• Când ieși din casă, ia gunoiul cu tine.
• Când intri în casă, verifică cutia poștală și ridică corespondența.

Acest principiu este o extensie a filozofiei „curățeniei cu prilejul morții”, idee prezentată în altă carte a autoarei (The Gentle Art of Swedish Death Cleaning _ How to Free Yourself and Your Family from a Life of Clutter) care se referă la organizarea și curățarea bunurilor inutile pentru a nu le lăsa ca o povară pentru cei dragi după ce ai murit. Magnusson consideră că, în ultimă instanță, scopul este să nu lași „o grămadă de prostii” în urmă pentru ca alții să le gestioneze.

În esență, principiul este de fapt o abordare holistică a vieții și înseamnă să nu pleci „cu mâna goală” din viață, adică să lași planeta și viața personală într-o stare mai bună decât le-ai găsit prin această practică de a avea grijă la ce lași în urma ta.

Și cărțile la care fac referire pentru cei care vor să exploreze mai mult:

    

Etape ale vieții * Stages of Life: deschiderea în fața experienței în ”minunata lume nouă”

 „Ceva din noi dorește să rămână copil, să fie inconștient sau, cel mult, conștient doar de ego; să respingă tot ce este străin sau să îl supună voinței noastre; să nu facă nimic sau să ne satisfacă propria dorință de plăcere sau putere.” Carl Jung, Structurile și dinamica psihicului

Potrivit lui Carl Jung, ceea ce îi împiedică pe oameni să devină autonomi, împliniți și, în cele din urmă, fericiți este refuzul lor de a se deschide către experiențe noi și nefamiliare și, prin urmare, potențial amenințătoare pentru simțul lor de sine. Când am trecut de la copilărie la adolescență și la vârsta adultă, natura ne abandonează lumii conștiinței, adică culturii. Suntem astfel forțați să spunem „adio inconștienței copilărești și încrederii în natură”. Se pune atunci întrebarea: „Ce fel de persoană voi deveni atunci în această lume nouă și ciudată?” Fiecare dintre noi trebuie să se confrunte cu ea.

El compară această dilemă cu căderea biblică a lui Adam. Înainte de cădere, viața în Grădină era sigură, inocentă, pură, necomplicată, fericită. Însă, odată cu mușcătura zdravănă din fructul interzis, a venit și conștiința binelui și a răului, și odată cu ea și coborârea într-o lume precară mai degrabă decât sigură, conștientă mai degrabă decât inconștientă, îndoielnică mai degrabă decât certă, impură mai degrabă decât pură. „Căderea biblică a omului prezintă zorii conștiinței ca un blestem”, a scris Jung.

După cum o vede Jung, oamenii își doresc o viață sigură, necomplicată, familiară și, în multe privințe, neschimbătoare. Dar o astfel de viață este, în cele din urmă, constrângătoare: împiedică posibilitatea de a învăța și de a evolua și, prin urmare, de a dezvolta o „conștiință mai largă și mai înaltă”.

 Ceea ce este interesant este că „naturii nu-i pasă deloc de un nivel superior de conștiință”, iar societatea „nu prețuiește foarte mult aceste realizări ale psihicului; premiile ei sunt întotdeauna acordate pentru realizări și nu pentru personalitate, aceasta din urmă fiind recompensată în cea mai mare parte postum”. Și astfel, individul este lăsat singur să decidă ce fel de existență va avea și dacă se va scufunda de bunăvoie din ce în ce mai adânc în apele nesigure ale vieții pentru a dobândi o perspectivă mai bogată asupra tuturor acestora.

***

***

"Something in us wishes to remain a child, to be unconscious or, at most, conscious only of the ego; to reject everything strange, or else subject it to our will; to do nothing, or else indulge our own craving for pleasure or power." Carl Jung, The Structures & Dynamics of the Psyche

According to Carl Jung, what prevents people from becoming autonomous, fulfilled and ultimately happy is their refusal to open themselves to experiences that are new and unfamiliar, and thus potentially threatening to their sense of self. When we have passed from childhood to adolescence to adulthood, nature abandons us to the world of consciousness, which is to say, to culture. We are thus forced to say "goodbye to childlike unconsciousness and trust in nature." The question then arises, "What kind of person shall I then become in this strange new world?" Each of us must confront it.

He likens this dilemma to the biblical fall of Adam. Before the fall, life in the Garden was safe, innocent, pure, uncomplicated, blissful. But with the hearty bite into the forbidden fruit came consciousness of good and evil, and with it the descent into a world that was precarious rather than safe, conscious rather than unconscious, doubtful rather than certain, impure rather than pure. "The biblical fall of man presents the dawn of consciousness as a curse," Jung wrote.

As Jung sees it, people desire a life that is safe, uncomplicated, familiar and in many respects unchanging. But such a life is ultimately constricting: it forecloses the possibility of learning and evolving, and thus, of developing a "wider and higher consciousness." 

What's interesting is that "nature cares nothing whatsoever about a higher level of consciousness," and society "does not value these feats of the psyche very highly; its prizes are always given for achievement and not for personality, the latter being rewarded for the most part posthumously." And so the individual is left all alone to decide what kind of an existence she will have, and whether she will willingly dive deeper and deeper into the unsure waters of life to gain a richer perspective of it all.

Sursă text: 

https://www.philosophicalsociety.com/HTML/CarlJungsStagesOfLife.html#:~:text=According%20to%20Carl%20Jung%2C%20what,of%20us%20must%20confront%20it.

🌼✨ Sânzâienele ✨🌼

Este 23 iunie și urmează noaptea de Sânzâiene, o sărbătoare străveche, plină de mister, farmec și credințe populare legate de natură, iubire și fertilitate. 🧚‍♀️🌿

Citesc pe net că, în credința populară, Sânzâienele sunt zâne bune, frumoase și blânde, care dansează în cercuri prin păduri și livezi, aducând rod bogat și protejând recoltele. Se spune că în noaptea de Sânzâiene cerurile se deschid, iar forțele nevăzute pot fi simțite mai aproape ca oricând. 

🌸 Tradiții și obiceiuri de Sânziene:

🔸 Fetele împletesc coronițe din flori galbene de sânziene și le aruncă pe acoperiș – dacă rămân acolo, e semn de noroc și căsătorie grabnică;

🔸 Se fac descântece de dragoste și fertilitate;

🔸 În unele zone, băieții și fetele se prind în horă, imitând dansul zânelor;

🔸 Sânzâienele sunt și un moment de culegere a plantelor de leac, care se spune că au puteri sporite în această zi.

Această zi magică coincide cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, fiind astfel o împletire unică de sacru și tradiție populară.💛

Dintre toate sărbătorile cu care am crescut pe aceasta mi-o amintesc în mod special poate pentru că ce scrie acum pe net noi făceam de-adevăratelea: culegeam Sânzâiene și alte flori, făceam coronițe (fetele) și cruci (băieții) și le aruncam pe casă. Puneam și la poartă ca să nu intre spiritele rele, caci în această noapte credeam că se deschid cerurile, vălul dintre lumi este subțire și ne putem întâlni cu lumea nevăzută. Mi-e tare dor de vremurile acelea în care trăiam viața mult mai ancorat în transformările naturii și în contact cu ritmurile eterne.💛

O să îmi pun busuioc sub pernă la noapte să vedem ce mi se arată în vis 🙃

#Sânziene #TradițiiRomânești #MagiaVerii #FolclorRomânesc #23-24iunie

Pilonii fericirii după C.G. Jung

 

adaptare după newslatter-ul lui Arthur Brooks

A te lega ”văruță” (tradiții românești)

 

Se numesc brăduți și împreună cu gâul fiert erau parte din tradiția legării verilor/văruțelor, un soi de fraternitate de cruce pe care o puteai lega cu o persoană care, deși nu îți era rudă, ți-a devenit la fel de apropiată sau chiar mai apropiată. M-a emoționat să-mi reamintesc de această tradiție exact în ziua în care am participat la parastasul de 40 de zile după cineva apropiat. Regret că aceste ritualuri s-au cam pierdut prin negurile copilăriilor noastre.

What's in a name? (beyond words) Care e faza cu cuvintele? (dincolo de cuvinte)

 Keywords: etichetare, categorizare, asocieri pozitive și negative

“What's in a name? that which we call a rose

By any other name would smell as sweet.”

William Shakespeare, Romeo and Juliet

Reflectând la câțiva clienți de-ai mei care au diverse asocieri negative cu idea de a lua o PAUZĂ de la munca silnică pe viață pe care o presupune goana după realizări, după a demonstra (în sfârșit) că merită să fie apreciați (sau măcar păstrați ca angajați), că își merită în continuare banii care le intră în cont lunar sau cei care trebuie musai să termine TOT înainte de a pune geană pe geană, iar lucrurile și treaba de făcut nu se mai gată ever sau cei care trebuie cu necesitate (că doar au depus un jurământ sau așa e bine și frumos/ așa arăți și demonstrezi că ești bun, frumos nu știu dacă te faci făcând din astea, poate martir și aureola din jurul statuii tale te înfrumusețează :) să ajute pe TOATĂ LUMEA mi-am adus aminte de  spusele lui Eckhart Tolle despre cuvinte pe care le transcriu mai jos și vă invit să le parcurgeți și să le digerați.

Iar dacă cuvântul PAUZĂ se leagă și la voi de lene, delăsare, lipsă de seriozitate, puturoșenie sau altele ca acestea, căutați un alt cuvânt mai bun. La un brainstorming ad hoc am dibuit următoarele posibile alternative: REÎNCĂRCAREA BATERIILOR, RESETARE, REVIGORARE, GRIJĂ FAȚĂ DE SINE. Lista e deschisă.

 

Extras din Eckhart Tolle- Puterea prezentului

”Priviţi dincolo de cuvinte

Nu îmi place cuvântul „păcat". Implica faptul că sunt judecat şi găsit vinovat.

Înţeleg. De-a lungul secolelor, în jurul unor cuvinte, cum ar fi păcat, s-au acumulat multe puncte de vedere şi interpretări greşite din cauza înţelegerii greşite, a ignoranţei sau a dorinţei de a controla, dar ele conţin un sâmbure de adevăr. Dacă nu puteţi privi dincolo de aceste interpretări şi nu puteţi recunoaşte realitatea indicată de acest cuvânt, atunci nu-l folosiţi. Nu vă blocaţi la nivelul cuvintelor. Un cuvânt nu este mai mult decât un mijloc pentru atingerea unui scop. Este o abstracţie. Ca un indicator, arată spre ceva care se află dincolo de el.

Cuvântul miere nu este mierea. Puteţi studia şi vorbi despre miere cât doriţi, dar nu veţi şti într-adevăr ce este mierea până când nu o veţi gusta. După ce aţi gustat-o, cuvântul devine mai puţin important pentru dvs. Nu veţi mai fi ataşat de el. La fel, puteţi vorbi sau vă puteţi gândi la Dumnezeu în permanenţă pentru tot restul vieţii, dar asta nu înseamnă că ştiţi ce este sau că aţi avut fie o străfulgerare a acestei realităţi pe care o indică cuvântul. Nu este mai mult decât un ataşament obsesiv faţă de un indicator, un idol mental. Şi inversul este valabil: dacă, indiferent din ce motive, nu v-a plăcut cuvântul miere, este posibil ca această atitudine să vă facă să nu o gustaţi niciodată. Dacă aveţi o puternică aversiune pentru cuvântul Dumnezeu, care este o formă negativă de ataşament, este posibil să negaţi nu doar cuvântul, ci şi realitatea pe care o semnifică. Vă puteţi refuza singur posibilitatea de a trăi această realitate. Desigur, toate acestea sunt intrinsec legate de identificarea cu mintea. Aşa că, dacă un cuvânt nu mai funcţionează pentru dvs., abandonaţi-l şi înlocuiţi-l cu unul care funcţionează. Dacă nu vă place cuvântul păcat, atunci numiţi-l inconştienţă sau nebunie. Aşa vă veţi afla poate mai aproape de adevăr, de realitatea din spatele cuvântului, decât prin cuvântul păcat, care a fost folosit greşit atât de mult timp, şi veţi avea mai puţin loc pentru vinovăţie.”

Cum evaluăm încrederea pe care o putem avea în cineva?

”One set of studies, for example, has found that we can consider as many as ten characteristics when evaluating a person’s trustworthiness. These are:

• availability (Are they present when needed?), 
• competence (Do they have the knowledge and skills for a specific task?), 
• consistency (Are they reliable and predictable?), 
• discreetness (Can they keep a secret?), 
• fairness (Do they treat others impartially and justly?), 
• integrity (Do they have an honest and moral character?), 
• loyalty (Will they stand by you?), 
• openness (Will they share ideas and information freely?), 
• promise fulfillment (Will they keep their word?), and 
• receptivity (Will they accept your ideas?).

The relative importance of each of these characteristics for trust may, of course, differ depending on the type of relationship we have with the trustee.

For example, we might care more about loyalty than competence from our spouse, we may become more concerned with promise fulfillment than openness from a delivery service, or we may prioritize competence over receptivity when choosing a heart surgeon. Thus, both the type and closeness of the relationship are likely to affect the kinds of characteristics we consider important when evaluating the trustworthiness of others.”

***

Un set de studii, de exemplu, a constatat că putem lua în considerare până la zece caracteristici atunci când evaluăm încrederea pe o putem acorda unei persoane (Butler, J. K., 1991). Acestea sunt:

• disponibilitate (Este prezent/ă atunci când am nevoie de el/ea?), 
• competență (Are cunoștințele și abilitățile necesare pentru o anumită sarcină?), 
• consecvență (Este fiabil/ă și previzibil/ă?), 
• discreție (Poate să păstreze un secret?), 
• corectitudine (Îi tratează pe ceilalți în mod imparțial și drept?), 
• integritate (Are un caracter onest și moral?), 
• loialitate (Va fi alături de mine?), 
• deschidere (Va împărtăși liber idei și informații?), 
• împlinirea promisiunilor (Se va ține de cuvânt?) și 
• receptivitate (Va accepta ideile mele?).

Importanța relativă a fiecăreia dintre aceste caracteristici pentru încredere poate diferi, desigur, în funcție de tipul de relație pe care o avem cu persoana respectivă.

De exemplu, s-ar putea să ne pese mai mult de loialitatea decât de competența partenerului nostru, s-ar putea să ne preocupe mai mult îndeplinirea promisiunii decât deschiderea unui serviciu de livrare sau vom acorda prioritate competenței față de receptivitate atunci când alegem un chirurg cardiac. 

Astfel, atât tipul, cât și apropierea relației sunt de natură să afecteze tipurile de caracteristici pe care le considerăm importante atunci când evaluăm încrederea celorlalți.”

Citește mai multe în cartea lui Peter Kim:

The Trap of Improvement în Comfortable with Uncertainty de Pema Chödrön

”When we start to meditate or to work with any kind of spiritual discipline, we often think that somehow we’re going to improve, which is a subtle aggression against who we really are. It’s a bit like saying, “If I jog, I’ll be a much better person.” “If I had a nicer house, I’d be a better person.” “If I could meditate and calm down, I’d be a better person.” Or the scenario may be that we find fault with others. We might say, “If it weren’t for my husband, I’d have a perfect marriage.” “If it weren’t for the fact that my boss and I can’t get on, my job would be just great.” And, “If it weren’t for my mind, my meditation would be excellent.”

But loving-kindness—maitri—toward ourselves doesn’t mean getting rid of anything. Maitri means that we can still be crazy, we can still be angry. We can still be timid or jealous or full of feelings of unworthiness. Meditation practice isn’t about trying to throw ourselves away and become something better. It’s about befriending who we are already. The ground of practice is you or me or whoever we are right now, just as we are. That’s what we come to know with tremendous curiosity and interest.”

Citește mai multe aici:

Dansul cu umbra, după David Richo

”Like cathedrals and forests, metaphors of the psyche, we are never finished though always whole. That is wonderful news, since something complete can still be made from unfinished things. In fact, our lively energy, our life force, depends directly on our being whole but not on our becoming perfect. The only question is, How much consciousness can we stand? We can never know all of our shadow, only a piece at a time, only what we are ready for, and we will never be ready for all of it. It can never be totally tamed or befriended, but we can relate to it and horse-trade with it. When a little more each day is a good-enough bargain for us, we are liberated from both perfectionism and inadequacy, two tough features of the shadow.”

About Dreams: a Jungian Framework

Jung described dreams as the psyche’s attempt to communicate things to the dreamer about what is really going on. They are symbolic representations of the elements within the dreamer’s psyche. The personal associations to the dream as well as the amplifications of the images with archetypal, collective and cultural themes fill in the conscious attitude. This compensates for what is incomplete in the personality. 

(...)

hey are a rich storehouse of personal and collective information, guiding and assisting the narrative for self-discovery. They are vehicles for the embodiment of the invisible world rendered visible through their metaphors and images.

(...)

The dream is a psychic fact and a spontaneous self-portrayal, in symbolic form, mirroring the situation in the unconscious. The psyche is self-regulating, seeking to compensate the conscious attitude. The dream is neither isolated nor separate from daily life; it is presented to restore balance and wholeness. 

Dreams reveal personal problems, the current situation of the psyche, the past and future through the images presented. In the process of becoming known to herself and unpeeling the layers built up from family secrets, the symbolic meaning of the dream reveals truths.

Dreams help liberate, clarifying the psyche as it reflects personal and collective issues, offering complexes, strengths and values in a quest for information and guidance. In dreams we discover the many parts of ourselves, unleashing the psychological attitude for self-reflection. If the dreamer can understand and apply what the dream is saying, the imbalances existent even through the generations can be corrected.

Mai multe despre o perspectivă jungiană asupra viselor și personalității ”as-if” aka sindromul impostorului aici:

"L'enfer, c'est les autres" (Sartre) sau ”Iadul sunt ceilalți oameni.”. OK, care zice Robert Greene că este soluția?

”We humans have a dirty little secret. It’s a secret that has nothing to do with sex lives or fantasies or anything as exciting as that. Rather, the secret is that all of us, to some degree, are in pain. It’s a pain that we don’t discuss or even understand.

The source of this pain is other people.

What I mean is our often disappointing, superficial, unsatisfactory relationships with people. This comes in the form of relationships and connections that aren’t very deep between us and those whom we consider our friends, leading to a lot of loneliness. It comes in the form of bad choices for associates and partners—leading to all this struggle and messy breakups. It comes from letting some toxic narcissist into our life—leading to all kinds of emotional trauma that can take years to get over, if we even ever do. And it also comes from our inability to persuade, to move people, to influence them, to get them interested in our ideas—generating feelings of frustration and anger.

We are deeply social animals and having dysfunctional social relationships leads to all kinds of problems. It leads to depression. It leads to recurring obsessive thoughts, to the inability to focus on our work, to eating disorders, to even physical diseases such as heart disease. We only see the surface phenomenon—the loneliness or the depression or physical ailment. We don’t see the underlying source. And sometimes we’re not even aware that we suffer from loneliness.

(…)

What is the source of this pain, of this problem? The obvious answer is that we are generally very poor observers of people around us. We’re poor listeners. We’ve become so self-absorbed with our smartphones and our technology. We’re not paying attention. And when we do pay attention, we project onto people our own emotions, our own desires. Or we’re very quick to judge and categorize them—that person’s good, that person’s evil; that person’s likeable, that person’s not likeable.

(…)

Are there moments in our lives in which we actually feel different? In which we are actually paying deep attention to people? In which we are actually observing them? And I said yes, there are.

First of all, as children. Children are master observers of people. They are very attuned to the emotions and moods of their parents—their survival depends on it. Con artists hate children because children can see through their phoniness, their fakeness. We were all great observers when we were children. Then, if we travel to a foreign country and everything’s exotic and weird, our senses are heightened. We’re paying attention to people. They seem so different—we want to understand them. Also, if we start a new job and we’re a bit nervous—we’re paying attention to all the little power dynamics going on. Obviously, when we fall in love—we’re extremely attentive to that person. We’re picking out every little sign and detail that they’re emitting about whether they like us, who they are, what their character is like. And finally, strangely enough, if we read a really good novel or see a great movie. We’re fascinated by the characters someone has created, and we want to get inside of their world.

What do all these experiences have in common? In these moments, our desire is engaged. We’re excited. We’re curious. We feel the need to pay attention to people. Our survival could even depend on it. And when we’re excited and curious and we feel the necessity, suddenly our eyes come to life. We’re watching. We’re observing. We’re getting inside people. And in these moments, there’s less of our ego. We’re getting outside of ourselves and into the world of other people.”

More about this and other topics here:

Despre intimitate, conexiune și mai multă autenticitate în relații cu Harriet Lerner

We all do better in life when we can stay reasonably connected to important others; when we can listen to them without trying to change, convince, or fix; and when we can make calm statements about how we see things, based on thinking, rather than reacting.

We all do better when we can process an important issue and take a clear position rather than relying on silence or blame.

We all do better when we have a clear bottom line (“I am not able or willing to live with these behaviors”) rather than communicating through our own behavior that “anything goes.”

We all do better when we can deal directly with our most difficult family members rather than talking about them with other relatives.

And finally, we all do better when we can de-intensify our anxious focus on the other’s problem and put our primary energy into clarifying our own beliefs, convictions, values, and priorities, while formulating plans and life goals that are congruent with these.

(…)

Defining a whole and authentic self also means sharing both our overfunctioning and underfunctioning sides with significant others rather than participating in polarized relationships where we stay focused on the other person’s problems but do not share our own. Every person, without exception, has strengths and’ competencies as well as weaknesses and vulnerabilities, but most of us have difficulty identifying and expressing both sides. This is especially the case when an overfunctioning-underfunctioning polarity gets set in motion and each person’s behavior only provokes and maintains the behavior of the other.

More about an ever important topic here:

Reasons To Learn How to Offer A Wholehearted Apology

 “I’m sorry” are the two most healing words in the English language.

When they are spoken as part of a wholehearted apology, these words are the greatest gift we can give to the person we have offended. 

Our apology can help free the hurt person from life-draining anger, bitterness, and pain. It validates their sense of reality by affirming that, yes, their feelings make sense, we get it, and we take full responsibility for our words and actions (or our failure to speak or act). A heartfelt apology allows the hurt party the space to explore the possibilities of healing instead of just struggling to make sense of it all.

The apology is also a gift to our self. Our self-respect and level of maturity rest squarely on our ability to see ourselves objectively, to take a clear-eyed look at the ways that our behavior affects others, and to acknowledge when we’ve acted at another person’s expense. The good apology also earns us respect in the eyes of others, even though we may fear the opposite.

Finally, the good apology is a gift to the relationship. Two people can feel secure in the knowledge that if they behave badly, even fight terribly, they can repair the disconnection. We strengthen our relationships when others know that we’re capable of reflecting on our behavior, and that we’ll listen to their feelings and do our best to set things right.

More on the how in Harriet Lerner's fabulous book:

Elogiu eșecului * In Praise of Failure

A eșua este un lucru esențial pentru noi, ca ființe umane. Felul în care ne raportăm la eșec ne definește, în vreme ce succesul este auxiliar și efemer și nu e prea revelator. Fără succes putem trăi, dar am trăit degeaba dacă nu ne-am împăca cu imprefecțiunea și precaritatea noastră, ca și cu faptul că suntem muritori- care sunt tot atâtea manifestări ale eșecului.

Eșecul pune o distanță între noi și lume, precum și întrre noi și ceilalți; o distanță care ne dă senzația acută că suntem inadecvați, că nu suntem sincronizați cu lumea și cu ceilalți, că ceva e nelalocul lui. Toate astea ne fac să ne întrebăm cu gravitate ce loc ocupăm sub soare. Și ar putea fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă: această trezire existențială este exact lucrul de care avem nevoie dacă vrem să înțelegem cine suntem. Nicio vindecare nu e posibilă dacă nu e precedată de această înțelegere.

***

Failing is essential to what we are as human beings. How we relate to failure defines us, while success is auxiliary and fleeting and does not reveal much. We can live without success, but we would live for nothing if we didn’t come to terms with our imperfection, precariousness, and mortality, which are all epiphanies of failure.

When it occurs, failure puts a distance between us and the world, and between ourselves and others. That distance gives us the distinct feeling that we don’t fit in, that we are out of sync with the world and others, and that there is something amiss. All of this makes us seriously question our place under the sun. And that may be the best thing to happen to us: this existential awakening is exactly what we need if we are to realize who we are. No healing will come unless preceded by it.

 

Sinele ca sursă de sens și dramele lumii moderne

”Cultura occidentală a recalibrat regulile constituente ale sinelui, în aşa fel încât sinele modern a devenit mult mai problematic şi mai dificil decât în erele trecute. (…)

De multe ori, când oamenii spun că simt nevoia să se cunoască (să se găsească), vor să spună de fapt că îşi doresc să trăiască o viaţă care să aibă sens. Vor să aibă o viaţă cu un sens pe care să îl poată accepta. Dar să spui treaba asta în gura mare este destul de jenant. Aşa că oamenii îşi reformulează această nevoie în termeni de autocunoaştere, ceea ce, într-adevăr, este destul de vag, dar în acelaşi timp este acceptabil social. (...)

Societatea modernă se foloseşte de sens ca să reuşească să confere suficient sens vieţii, într-o formă în care sinele nu a mai fost folosit în trecut. Aceste noi cerinţe pe care sinele trebuie să le îndeplinească reprezintă motivul principal al fascinaţiei societăţii moderne pentru ideea sinelui şi a identităţii. (…)

Societăţii noastre îi lipsesc valori de bază stabile care să poată oferi criterii solide pentru delimitarea binelui de rău şi pentru justificarea acţiunilor pe care le întreprindem. (…)

Cultura modernă occidentală s-a luptat din răsputeri ca să transforme sinele într-un fundament de valoare. Fiinţele umane au avut dintotdeauna un sine, dar acesta nu a trebuit să îndeplinească funcţia suplimentară de a conferi sens vieţii în măsura în care trebuie să o facă astăzi.

Astfel, motivul fascinaţiei moderne pentru sine provine din faptul că sinele a devenit o sursă fundamentală şi importantă de sens în viaţa modernă. Povara identităţii nu este tocmai uşoară, iar crizele şi alte probleme de identitate provin parţial din noile cerinţe pe care sinele trebuie să le îndeplinească în prezent.”

Mai multe în cartea ”Sensuri ale vieții” de Roy Baumeister pe care v-o recomand:

Crossing the River of Life

”The soul in its essence will say to herself: no one can build the bridge on which you in particular will have to cross the river of life-no one but yourself. Of course there are countless paths and bridges and demigods ready to carry you over the river, but only at the price of your own self. In all the world, there is one specific way that no one but you can take. Whither does it lead? Do not ask, but walk it. As soon as one says, "I want to remain myself," he discovers that it is a frightful resolve. Now he must descend to the depths of his existence.” Nietzsche

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce #4

Un ultim exemplu oferit de autoare se referă la relațiile cu copiii.

Harriet Lerner consideră că auto-blamarea sau blamarea copilului sunt pozițiile pe care mulți părinți le adoptă în raport cu diversele situații cu care se confruntă. Autoarea consideră că acesta este efectul unei fantezii omnipotente a mamelor în care comportamentul copiilor- ceea ce sunt copiii chiar- este făcătura lor.

Dacă copiii performează bine ele sunt mame bune, dacă nu, faptul că ele sunt mame rele a cauzat problema. Mamele ajung să creadă, astfel, că pot și ar trebui să controleze lucruri care în mod realist nu sunt în controlul lor și ajung să nu mai exercite puterea și autoritatea pe care o au asupra propriului comportament. Mamele nu-i pot face pe copii să gândească, simtă sau să fie într-un anumit mod, însă pot fi ferme, consecvente și clare cu privire la propriul comportament, legat de ce vor tolera și ce nu vor tolera și care sunt consecințele atunci când copilul se comportă inadecvat.

Tiparele în care părinții rămân blocați cu copiii merg cam pe acest calapod:

□ Părinții sunt în modul de supra-funcționare când vine vorba de gândurile și emoțiile copiilor

□ Părinții sunt în modul de sub-funcționare în ceea ce privește clarificarea propriei poziții și stabilirea unor reguli de comportament.

Autoarea oferă un exemplu tipic în care Alicia, mama Claudiei, care a divorțat de mai multe luni, a început să se vadă cu un alt bărbat, Carlos, pe care fetița de 4 ani nu-l suportă. Ori de câte ori Alicia este pe cale să plece din casă cu acesta fetița începe să plângă, nu vorbește cu Carlos și face temper-tantrum-uri când mama este pe cale să iasă pe ușă afară.

Reacția mamei este să încerce să o facă pe fetiță să înțeleagă că are nevoie și ea să iasă și că nu are motive să fie atât de supărată, că o să-i treacă și că Carlos este un om bun și că dacă ar face un efort l-ar plăcea în final.

Reacția fetiței, spre surprinderea mamei 😊, este să își bage capul sub pătură și să-și acopere urechile cu mâinile. Când s-a repetat scena cu plecatul în oraș a strigat și mai tare așa încât Alicia a fost nevoită să-și anuleze planurile cu Carlos simțindu-se vinovată și în același timp furioasă că nu își poate face plăcerea de a ieși cu noul partener și că propriul copil a devenit un mic dictator.

A face un copil să înțeleagă înseamnă că încercăm să-l facem să vadă lucrurile la fel ca noi. În cazul nostru ceea ce Alicia îi comunică fetiței este că reacția acesteia este greșită, excesivă și nelalocul ei, că ar vrea ca fetița să vrea ca ea să iasă cu Carlos, să-l placă pe Carlos și să creadă că este un bărbat bun.

Nu este treaba noastră să facem asta. A le schimba gândurile și emoțiile pentru a le conforma cu ale noastre înseamnă să-i împiedicăm să-i croiască un ”eu” clar și separat în familie.

Ne putem întreba de ce îi este atât de greu acestei mămici să accepte sentimentele de furie și/sau tristețe ale fetiței? Poate are și ea propriile anxietăți sau intră în rolul de salvator când vine vorba de sentimentele altora, în special cele ale propriului copil. În acest mod de îndată ce cineva simte tristețe, furie, rănire, gelozie, prima reacție este să fugim și să facem ceva pentru ca aceste trăiri să dispară sau să facem persoana să se simtă mai bine oferind sfaturi, interpretări, reasigurări, schimbând subiectul, încercând să-l înveselim pe celălalt, încercând să-l convingem pe celălalt că nu se simte așa sau că nu ar trebui să se simtă așa.

Supra-funcționarea emoțională reflectă fuziunea din relațiile din familie. Această forță de a fi împreună poate fi atât de puternică încât este dificil pentru membrii să obțină un grad de separare astfel încât mama să poată asculta de exemplu copilul într-o manieră empatică și să-l invite să vorbească mai mult despre ce simte și să elaboreze ce dorește. Atunci când învățăm să rămânem în propria piele și să evităm să ne asumăm o poziție de supra-funcționare sau de ”cel care le rezolvă pe toate”, copiii vor demonstra o capacitate extraordinară de a-și gestiona propriile sentimente, de a găsi soluții la problemele lor și de a cere ajutor când au nevoie.

Ce ar trebui să facă Alicia ar fi:

□ Să asculte ce gândește și simte copilul fără să încerce să schimbe ceva sau să elimine gândurile și trăirile acestuia: ”Văd că ești furioasă pentru că vreau să ies în seara asta. Nu-ți prea place de Carlos, nu-i așa?”

□ Să-și asume responsabilitatea pentru decizia de a ieși cu Carlos și a faptului că decizia aceasta nu depinde de emoționalitatea copilului.

□ Să stabilească reguli clare de comportament pentru Claudia (ex. temper tantrum-urile nu sunt un comportament acceptabil; când copilul face asta o va lua și o va duce în camera ei să se liniștească; nu este OK să-l ignore pe Carlos când acesta încearcă să vorbească cu ea, poate să nu dorească să vorbească cu el și atunci când o va întreba ceva îi va spune asta, în loc să nu spună nimic).

Fie că vorbim de copii, fie că vorbim de adulți schimbarea apare atunci când observăm tiparele și găsim noi opțiuni pentru propriul comportament.