Se numesc brăduți și împreună cu gâul fiert erau parte din tradiția legării verilor/văruțelor, un soi de fraternitate de cruce pe care o puteai lega cu o persoană care, deși nu îți era rudă, ți-a devenit la fel de apropiată sau chiar mai apropiată. M-a emoționat să-mi reamintesc de această tradiție exact în ziua în care am participat la parastasul de 40 de zile după cineva apropiat. Regret că aceste ritualuri s-au cam pierdut prin negurile copilăriilor noastre.
Plin de viață
marți, 25 martie 2025
luni, 16 decembrie 2024
What's in a name? (beyond words) Care e faza cu cuvintele? (dincolo de cuvinte)
Keywords: etichetare, categorizare, asocieri pozitive și negative
Reflectând
la câțiva clienți de-ai mei care au diverse asocieri negative cu idea de a lua
o PAUZĂ de la munca silnică pe viață pe care o presupune goana după
realizări, după a demonstra (în sfârșit) că merită să fie apreciați (sau măcar
păstrați ca angajați), că își merită în continuare banii care le intră în cont
lunar sau cei care trebuie musai să termine TOT înainte de a pune geană
pe geană, iar lucrurile și treaba de făcut nu se mai gată ever sau cei care
trebuie cu necesitate (că doar au depus un jurământ sau așa e bine și frumos/
așa arăți și demonstrezi că ești bun, frumos nu știu dacă te faci făcând din
astea, poate martir și aureola din jurul statuii tale te înfrumusețează :) să
ajute pe TOATĂ LUMEA mi-am adus aminte de spusele lui Eckhart Tolle despre cuvinte
pe care le transcriu mai jos și vă invit să le parcurgeți și să le digerați.
Iar dacă
cuvântul PAUZĂ se leagă și la voi de lene, delăsare, lipsă de
seriozitate, puturoșenie sau altele ca acestea, căutați un alt cuvânt mai bun. La
un brainstorming ad hoc am dibuit următoarele posibile alternative: REÎNCĂRCAREA
BATERIILOR, RESETARE, REVIGORARE, GRIJĂ FAȚĂ DE SINE. Lista e deschisă.
Extras din Eckhart Tolle- Puterea prezentului
”Priviţi dincolo de cuvinte
Nu îmi place cuvântul „păcat". Implica faptul că
sunt judecat şi găsit vinovat.
Înţeleg. De-a lungul secolelor, în jurul unor cuvinte,
cum ar fi păcat, s-au acumulat multe puncte de vedere şi interpretări greşite
din cauza înţelegerii greşite, a ignoranţei sau a dorinţei de a controla, dar
ele conţin un sâmbure de adevăr. Dacă nu puteţi privi dincolo de aceste interpretări şi nu puteţi
recunoaşte realitatea indicată de acest cuvânt, atunci nu-l folosiţi. Nu vă
blocaţi la nivelul cuvintelor. Un cuvânt nu este mai mult decât un mijloc
pentru atingerea unui scop. Este o abstracţie. Ca un indicator, arată spre ceva care se află
dincolo de el.
Cuvântul miere nu este mierea. Puteţi studia şi vorbi
despre miere cât doriţi, dar nu veţi şti într-adevăr ce este mierea până când
nu o veţi gusta. După ce aţi gustat-o, cuvântul devine mai puţin important
pentru dvs. Nu veţi mai fi ataşat de el. La fel, puteţi vorbi sau vă puteţi
gândi la Dumnezeu în permanenţă pentru tot restul vieţii, dar asta nu înseamnă
că ştiţi ce este sau că aţi avut fie o străfulgerare a acestei realităţi pe
care o indică cuvântul. Nu este mai mult decât un ataşament obsesiv faţă de un
indicator, un idol mental. Şi inversul este valabil: dacă, indiferent din ce
motive, nu v-a plăcut cuvântul miere, este posibil ca această atitudine să vă
facă să nu o gustaţi niciodată. Dacă aveţi o puternică aversiune pentru
cuvântul Dumnezeu, care este o formă negativă de ataşament, este posibil să
negaţi nu doar cuvântul, ci şi realitatea pe care o semnifică. Vă puteţi refuza
singur posibilitatea de a trăi această realitate. Desigur, toate acestea sunt
intrinsec legate de identificarea cu mintea. Aşa că, dacă un cuvânt nu mai
funcţionează pentru dvs., abandonaţi-l şi înlocuiţi-l cu unul care
funcţionează. Dacă nu vă place cuvântul păcat, atunci numiţi-l inconştienţă sau
nebunie. Aşa vă veţi afla poate mai aproape de adevăr, de realitatea din
spatele cuvântului, decât prin cuvântul păcat, care a fost folosit greşit atât
de mult timp, şi veţi avea mai puţin loc pentru vinovăţie.”
sâmbătă, 16 noiembrie 2024
Cum evaluăm încrederea pe care o putem avea în cineva?
”One set of studies, for example, has found that we can consider as many as ten characteristics when evaluating a person’s trustworthiness. These are:
- availability (Are they present when needed?),
- competence (Do they have the knowledge and skills for a specific task?),
- consistency (Are they reliable and predictable?),
- discreetness (Can they keep a secret?),
- fairness (Do they treat others impartially and justly?),
- integrity (Do they have an honest and moral character?),
- loyalty (Will they stand by you?),
- openness (Will they share ideas and information freely?),
- promise fulfillment (Will they keep their word?), and
- receptivity (Will they accept your ideas?).
The relative importance of each of these characteristics for trust may, of course, differ depending on the type of relationship we have with the trustee.
For example, we might care more about loyalty than competence from our spouse, we may become more concerned with promise fulfillment than openness from a delivery service, or we may prioritize competence over receptivity when choosing a heart surgeon. Thus, both the type and closeness of the relationship are likely to affect the kinds of characteristics we consider important when evaluating the trustworthiness of others.”
***
Un set de studii, de exemplu, a constatat că putem lua în considerare până la zece caracteristici atunci când evaluăm încrederea pe o putem acorda unei persoane (Butler, J. K., 1991). Acestea sunt:
- disponibilitate (Este prezent/ă atunci când am nevoie de el/ea?),
- competență (Are cunoștințele și abilitățile necesare pentru o anumită sarcină?),
- consecvență (Este fiabil/ă și previzibil/ă?),
- discreție (Poate să păstreze un secret?),
- corectitudine (Îi tratează pe ceilalți în mod imparțial și drept?),
- integritate (Are un caracter onest și moral?),
- loialitate (Va fi alături de mine?),
- deschidere (Va împărtăși liber idei și informații?),
- împlinirea promisiunilor (Se va ține de cuvânt?) și
- receptivitate (Va accepta ideile mele?).
De exemplu, s-ar putea să ne pese mai mult de loialitatea decât de competența partenerului nostru, s-ar putea să ne preocupe mai mult îndeplinirea promisiunii decât deschiderea unui serviciu de livrare sau vom acorda prioritate competenței față de receptivitate atunci când alegem un chirurg cardiac.
Astfel, atât tipul, cât și apropierea relației sunt de natură să afecteze tipurile de caracteristici pe care le considerăm importante atunci când evaluăm încrederea celorlalți.”
Citește mai multe în cartea lui Peter Kim:
duminică, 10 noiembrie 2024
The Trap of Improvement în Comfortable with Uncertainty de Pema Chödrön
duminică, 20 octombrie 2024
Dansul cu umbra, după David Richo
miercuri, 16 octombrie 2024
About Dreams: a Jungian Framework
luni, 30 septembrie 2024
"L'enfer, c'est les autres" (Sartre) sau ”Iadul sunt ceilalți oameni.”. OK, care zice Robert Greene că este soluția?
The source of this pain is other
people.
What I mean is our often
disappointing, superficial, unsatisfactory relationships with people. This
comes in the form of relationships and connections that aren’t very deep
between us and those whom we consider our friends, leading to a lot of
loneliness. It comes in the form of bad choices for associates and
partners—leading to all this struggle and messy breakups. It comes from letting
some toxic narcissist into our life—leading to all kinds of emotional trauma
that can take years to get over, if we even ever do. And it also comes from our
inability to persuade, to move people, to influence them, to get them
interested in our ideas—generating feelings of frustration and anger.
We are deeply social animals and
having dysfunctional social relationships leads to all kinds of problems. It
leads to depression. It leads to recurring obsessive thoughts, to the inability
to focus on our work, to eating disorders, to even physical diseases such as
heart disease. We only see the surface phenomenon—the loneliness or the
depression or physical ailment. We don’t see the underlying source. And
sometimes we’re not even aware that we suffer from loneliness.
(…)
What is the source of this pain,
of this problem? The obvious answer is that we are generally very poor
observers of people around us. We’re poor listeners. We’ve become so
self-absorbed with our smartphones and our technology. We’re not paying
attention. And when we do pay attention, we project onto people our own
emotions, our own desires. Or we’re very quick to judge and categorize
them—that person’s good, that person’s evil; that person’s likeable, that
person’s not likeable.
(…)
Are there moments in our lives in
which we actually feel different? In which we are actually paying deep
attention to people? In which we are actually observing them? And I said yes,
there are.
First of all, as children.
Children are master observers of people. They are very attuned to the emotions
and moods of their parents—their survival depends on it. Con artists hate
children because children can see through their phoniness, their fakeness. We
were all great observers when we were children. Then, if we travel to a foreign
country and everything’s exotic and weird, our senses are heightened. We’re
paying attention to people. They seem so different—we want to understand them.
Also, if we start a new job and we’re a bit nervous—we’re paying attention to
all the little power dynamics going on. Obviously, when we fall in love—we’re
extremely attentive to that person. We’re picking out every little sign and
detail that they’re emitting about whether they like us, who they are, what
their character is like. And finally, strangely enough, if we read a really
good novel or see a great movie. We’re fascinated by the characters someone has
created, and we want to get inside of their world.
What do all these experiences
have in common? In these moments, our desire is engaged. We’re excited. We’re
curious. We feel the need to pay attention to people. Our survival could even
depend on it. And when we’re excited and curious and we feel the necessity,
suddenly our eyes come to life. We’re watching. We’re observing. We’re getting
inside people. And in these moments, there’s less of our ego. We’re getting
outside of ourselves and into the world of other people.”
More about this and other topics here:
Despre intimitate, conexiune și mai multă autenticitate în relații cu Harriet Lerner
We all do better when we can process
an important issue and take a clear position rather than relying on silence or
blame.
We all do better when we have a
clear bottom line (“I am not able or willing to live with these behaviors”) rather
than communicating through our own behavior that “anything goes.”
We all do better when we can deal
directly with our most difficult family members rather than talking about them
with other relatives.
And finally, we all do better when
we can de-intensify our anxious focus on the other’s problem and put our
primary energy into clarifying our own beliefs, convictions, values, and
priorities, while formulating plans and life goals that are congruent with
these.
(…)
Defining a whole and authentic self also means sharing both our
overfunctioning and underfunctioning sides with significant others rather than
participating in polarized relationships where we stay focused on the other
person’s problems but do not share our own. Every person, without exception,
has strengths and’ competencies as well as weaknesses and vulnerabilities, but
most of us have difficulty identifying and expressing both sides. This is especially
the case when an overfunctioning-underfunctioning polarity gets set in motion
and each person’s behavior only provokes and maintains the behavior of the
other.
More about an ever important topic here:
sâmbătă, 28 septembrie 2024
Reasons To Learn How to Offer A Wholehearted Apology
“I’m sorry” are the two most healing words in the English language.
When they are spoken as part of a wholehearted apology, these words are the greatest gift we can give to the person we have offended.
Our apology can help free the hurt person from
life-draining anger, bitterness, and pain. It validates their sense of reality
by affirming that, yes, their feelings make sense, we get it, and we take full responsibility
for our words and actions (or our failure to speak or act). A heartfelt apology
allows the hurt party the space to explore the possibilities of healing instead
of just struggling to make sense of it all.
The apology is also a gift to our
self. Our self-respect and level of maturity rest squarely on our ability to
see ourselves objectively, to take a clear-eyed look at the ways that our
behavior affects others, and to acknowledge when we’ve acted at another
person’s expense. The good apology also earns us respect in the eyes of others,
even though we may fear the opposite.
Finally, the good apology is a
gift to the relationship. Two people can feel secure in the knowledge that if
they behave badly, even fight terribly, they can repair the disconnection. We
strengthen our relationships when others know that we’re capable of reflecting
on our behavior, and that we’ll listen to their feelings and do our best to set
things right.
More on the how in Harriet Lerner's fabulous book:
vineri, 27 septembrie 2024
Elogiu eșecului * In Praise of Failure
A eșua este un lucru esențial pentru noi, ca ființe umane. Felul în care ne raportăm la eșec ne definește, în vreme ce succesul este auxiliar și efemer și nu e prea revelator. Fără succes putem trăi, dar am trăit degeaba dacă nu ne-am împăca cu imprefecțiunea și precaritatea noastră, ca și cu faptul că suntem muritori- care sunt tot atâtea manifestări ale eșecului.
Eșecul pune o distanță între noi și lume, precum și întrre noi și ceilalți; o distanță care ne dă senzația acută că suntem inadecvați, că nu suntem sincronizați cu lumea și cu ceilalți, că ceva e nelalocul lui. Toate astea ne fac să ne întrebăm cu gravitate ce loc ocupăm sub soare. Și ar putea fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă: această trezire existențială este exact lucrul de care avem nevoie dacă vrem să înțelegem cine suntem. Nicio vindecare nu e posibilă dacă nu e precedată de această înțelegere.
***
Failing is essential to what we are as human beings. How we relate to failure defines us, while success is auxiliary and fleeting and does not reveal much. We can live without success, but we would live for nothing if we didn’t come to terms with our imperfection, precariousness, and mortality, which are all epiphanies of failure.
When it occurs, failure puts a
distance between us and the world, and between ourselves and others. That
distance gives us the distinct feeling that we don’t
fit in, that we are out of sync with the world and others, and that there is
something amiss. All of this makes us seriously question our place under the
sun. And that may be the best thing to happen to us: this existential awakening
is exactly what we need if we are to realize who we are. No healing will
come unless preceded by it.
marți, 17 septembrie 2024
Sinele ca sursă de sens și dramele lumii moderne
sâmbătă, 14 septembrie 2024
Crossing the River of Life
”The soul in its essence will say to herself: no one can build the bridge on which you in particular will have to cross the river of life-no one but yourself. Of course there are countless paths and bridges and demigods ready to carry you over the river, but only at the price of your own self. In all the world, there is one specific way that no one but you can take. Whither does it lead? Do not ask, but walk it. As soon as one says, "I want to remain myself," he discovers that it is a frightful resolve. Now he must descend to the depths of his existence.” Nietzsche
duminică, 18 august 2024
Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce #4
Un ultim exemplu oferit de autoare se referă la relațiile cu copiii.
Harriet Lerner consideră că auto-blamarea sau blamarea copilului sunt
pozițiile pe care mulți părinți le adoptă în raport cu diversele situații cu
care se confruntă. Autoarea consideră că acesta este efectul unei fantezii
omnipotente a mamelor în care comportamentul copiilor- ceea ce sunt copiii
chiar- este făcătura lor.
Dacă copiii performează bine ele sunt mame bune, dacă nu, faptul că ele sunt
mame rele a cauzat problema. Mamele ajung să creadă, astfel, că pot și ar
trebui să controleze lucruri care în mod realist nu sunt în controlul lor și ajung
să nu mai exercite puterea și autoritatea pe care o au asupra propriului
comportament. Mamele nu-i pot face pe copii să gândească, simtă sau să fie
într-un anumit mod, însă pot fi ferme, consecvente și clare cu privire la
propriul comportament, legat de ce vor tolera și ce nu vor tolera și care sunt
consecințele atunci când copilul se comportă inadecvat.
Tiparele în care părinții rămân blocați cu copiii merg cam pe acest calapod:
□ Părinții sunt în modul de supra-funcționare când vine vorba de gândurile și emoțiile copiilor
□ Părinții sunt în modul de sub-funcționare în ceea ce privește clarificarea propriei poziții și stabilirea unor reguli de comportament.
Autoarea oferă un exemplu tipic în care Alicia, mama Claudiei, care a
divorțat de mai multe luni, a început să se vadă cu un alt bărbat, Carlos, pe
care fetița de 4 ani nu-l suportă. Ori de câte ori Alicia este pe cale să plece
din casă cu acesta fetița începe să plângă, nu vorbește cu Carlos și face
temper-tantrum-uri când mama este pe cale să iasă pe ușă afară.
Reacția mamei este să încerce să o facă pe fetiță să înțeleagă că are
nevoie și ea să iasă și că nu are motive să fie atât de supărată, că o să-i
treacă și că Carlos este un om bun și că dacă ar face un efort l-ar plăcea în
final.
Reacția fetiței, spre surprinderea mamei 😊, este să își bage capul sub pătură și să-și
acopere urechile cu mâinile. Când s-a repetat scena cu plecatul în oraș a
strigat și mai tare așa încât Alicia a fost nevoită să-și anuleze planurile cu
Carlos simțindu-se vinovată și în același timp furioasă că nu își poate face
plăcerea de a ieși cu noul partener și că propriul copil a devenit un mic
dictator.
A face un copil să înțeleagă înseamnă că încercăm să-l facem să vadă
lucrurile la fel ca noi. În cazul nostru ceea ce Alicia îi comunică fetiței
este că reacția acesteia este greșită, excesivă și nelalocul ei, că ar vrea ca
fetița să vrea ca ea să iasă cu Carlos, să-l placă pe Carlos și să creadă că
este un bărbat bun.
Nu este treaba noastră să facem asta. A le schimba gândurile și emoțiile
pentru a le conforma cu ale noastre înseamnă să-i împiedicăm să-i croiască un
”eu” clar și separat în familie.
Ne putem întreba de ce îi este atât de greu acestei mămici să accepte sentimentele
de furie și/sau tristețe ale fetiței? Poate are și ea propriile anxietăți sau
intră în rolul de salvator când vine vorba de sentimentele altora, în special
cele ale propriului copil. În acest mod de îndată ce cineva simte tristețe,
furie, rănire, gelozie, prima reacție este să fugim și să facem ceva pentru ca
aceste trăiri să dispară sau să facem persoana să se simtă mai bine oferind
sfaturi, interpretări, reasigurări, schimbând subiectul, încercând să-l
înveselim pe celălalt, încercând să-l convingem pe celălalt că nu se simte așa
sau că nu ar trebui să se simtă așa.
Supra-funcționarea emoțională reflectă fuziunea din relațiile din familie.
Această forță de a fi împreună poate fi atât de puternică încât este dificil
pentru membrii să obțină un grad de separare astfel încât mama să poată asculta
de exemplu copilul într-o manieră empatică și să-l invite să vorbească mai mult
despre ce simte și să elaboreze ce dorește. Atunci când învățăm să rămânem în
propria piele și să evităm să ne asumăm o poziție de supra-funcționare sau de
”cel care le rezolvă pe toate”, copiii vor demonstra o capacitate extraordinară
de a-și gestiona propriile sentimente, de a găsi soluții la problemele lor și de
a cere ajutor când au nevoie.
Ce ar trebui să facă Alicia ar fi:
□ Să asculte ce gândește și simte copilul fără să încerce să schimbe ceva sau să elimine gândurile și trăirile acestuia: ”Văd că ești furioasă pentru că vreau să ies în seara asta. Nu-ți prea place de Carlos, nu-i așa?”
□ Să-și asume responsabilitatea pentru decizia de a ieși cu Carlos și a faptului că decizia aceasta nu depinde de emoționalitatea copilului.
□ Să stabilească reguli clare de comportament pentru Claudia (ex. temper tantrum-urile nu sunt un comportament acceptabil; când copilul face asta o va lua și o va duce în camera ei să se liniștească; nu este OK să-l ignore pe Carlos când acesta încearcă să vorbească cu ea, poate să nu dorească să vorbească cu el și atunci când o va întreba ceva îi va spune asta, în loc să nu spună nimic).
Fie că vorbim de copii, fie că vorbim de adulți schimbarea apare atunci
când observăm tiparele și găsim noi opțiuni pentru propriul comportament.
Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #3
De ce este atât de greșit să ne asumăm responsabilitatea pentru ceilalți?
Sub unele aspecte, nu este nimic greșit. Pe parcursul a generații întregi
femeile și-au câștigat atât identitatea cât și stima din ajutarea, protejarea,
hrănirea și asigurarea confortului altora. Conexiunea cu ceilalți, empatia,
privirea celorlalți într-un mod iubitor și facilitarea creșterii altora sunt
virtuți importante atât pentru femei, cât și pentru bărbați.
Problemele apar atunci când suntem excesiv de reactivi la problemele
celorlalți, când ne asumăm responsabilitatea pentru lucruri care nu sunt în
responsabilitatea noastră și când încercăm să controlăm lucruri pe care nu le
putem controla. Atunci când intrăm în modul supra-funcționare în relația cu o
altă persoană, ajungem să fim furioși și nu facilităm creșterea niciunuia din
noi.
Un alt exemplu oferit de autoare se referă la interacțiunea între doi frați
Lois și Brian, în care Brian dă mereu de necazuri și apelează la Lois să-i
împrumute bani pe care nu-i mai returnează. Lois este îngrijorată cu privire la
soarta lui Brian, dar o și irită faptul că o sună mereu doar când este iar
într-o criză și nu ține seama de sfaturile ei. Ulterior tiparul se repetă: o
nouă criză, din nou un telefon, din nou împrumutatul de bani și sfătuirea lui
Brian, recomandarea de a consulta un terapeut, de a citi X carte, fără vreun
efect asupra lui Brian. Lois trece de la o abordare plină de simpatie la una în
care devine furioasă, însă cercul vicios continuă.
Cine este de vină pentru acest cerc vicios?
De îndată ce se instalează un tipar într-o relație, acesta este perpetuat
de ambele părți.
Atâta timp cât Lois va acționa în modul de supra-funcționare, Brian va
rămâne în modul de sub-funcționare, adică cu cât Lois îl va ajuta mai mult, cu
atât Brian va avea nevoie să fie ajutat. Cu cât Lois va fi mai preocupată
emoțional de el, cu atât lui Brian nu-i va păsa atât de mult de el însuși.
Responsabilitatea pe care și-o ia Lois funcționează în detrimentul competenței
lui Brian.
Dacă Lois își propune să schimbe acest tipar, acest lucru nu se va întâmpla
doar prin faptul că ea își exprimă sentimentele și îl roagă pe Brian să se
schimbe. Va trebui să iasă din modul supra-funcționare, adică să pună o frână
la comportamentul de ajutare a lui Brian.
A ști cum să facem asta necesită o anumită atitudine față de relație și
abilitatea de a păstra un anumit echilibru între aspectele separat și împreună.
Ce nu ajută:
□ O atitudine reactivă de distanțare: ”Nu mai încerca să mă tot implici în problemele tale, nu e problema mea!”
□ O atitudine de tipul ”eu știu ce este mai bine pentru tine”: ”Nu-ți mai dau sfaturi, Brian, deoarece nu este bine pentru tine să fac asta.”
Este ceva
greșit în a oferi sfaturi?
Nu este greșit să oferim sfaturi altei persoane atâta timp cât recunoaștem
faptul că exprimăm o opinie personală care s-ar putea să se potrivească sau nu
celuilalt. Începem să supra-funcționăm atunci când ajungem să credem că noi
știm mai bine ce are nevoie celălalt și vrem ca cealaltă persoană să facă așa
cum le-am spus noi că este mai bine pentru ei. Dacă ne înfuriem când ceilalți
nu fac cum le-am spus, este un indicator destul de bun că suntem într-o astfel
de situație.
Ce poate ajuta:
□ Să oferim sfaturi dacă ni se cer și să le formulăm ca idei inspirate din propria noastră experiență, nu ca adevăruri sau afirmații despre cum se fac lucrurile: ”Uite, ceea ce cred eu este că...” sau ”În cazul meu asta a funcționat, poate te ajută și pe tine.”
□ Să rămânem conectați emoțional: să facem un pas înapoi și să-i oferim spațiul celuilalt să-și rezolve propriile probleme, dar să continuăm să comunicăm în ciuda faptului că ne displace/irită comportamentul persoanei, depășindu-ne astfel propria furie sau inerție.
□ Să împărtășim lucruri despre zonele în care suntem în modul sub-funcționare, astfel încât să ieșim din modul ”eu le știu pe toate” și să prezentăm celuilalt o imagine mai echilibrată despre noi înșine.
În tot acest proces este important să fim vigilenți la mișcările de
contrare ale celuilalt prin care încearcă să mențină status quo-ul.
De exemplu, Brian ar putea-o acuza pe Lois că este nemiloasă, că-l lasă să
moară de foame pe străzi, încercând să o manipuleze prin inducerea unor
sentimente de vinovăție. Dacă Lois rămâne pe poziție și nu-i mai oferă bani,
dar rămâne în contact cu el și îl susține să-și rezolve problemele singur-
mișcările de contrare se vor reduce în timp.
![]() |
Sursă imagine: https://pixabay.com/ |
Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #2
Cine face curățenie în casă?
Harriet Lerner oferă exemplul unui cuplu Lisa și Rich care erau blocați în
certuri repetitive legate de faptul că Lisa s-a săturat să facă ea totul în
casă. Sounds familiar?
Lisa îi spunea constant că o deranjează că ea trebuie să se ocupe de toate
sarcinile administrative și că este epuizată și îi cerea în mod repetat lui
Rich să facă el anumite lucruri ca să o ajute.
Răspunsul lui Rich a fost următorul: ”Alte femei se descurcă foarte bine la
asta, tu de ce nu poți?”
Cu toate că Lisa relua discuția pe același calapod, comportamentul ei
rămânea același, adică făcea ea totul.
La prima vedere s-ar părea că soluția este să-l determine pe Rich să-și
schimbe comportamentul, dat fiind că este responsabilitatea acestuia că se
comporte corect față de soția lui. Lui Rich însă, îi convine situația așa cum
este ea în prezent. Iar dacă Lisa nu adresează problema ei, nimeni nu o va
face.
Ce are Lisa de făcut, conform autoarei, este să-și facă acțiunile congruente
cu cuvintele.
În acest sens a făcut o listă cu lucrurile pe care va continua să le facă
în continuare și i-a împărtășit planul ei lui Rich după care a trecut la a-l
implementa. Adică nu a mai făcut nimic din ce nu era pe listă.
A rezistat eroic la contra-manevrele lui Rich de a o aduce înapoi la rolul
familiar.
Ce s-a întâmplat este că, în timp, Rich a început să preia inițiativa și să
facă mai multe în casă.
În acest moment al schimbării tiparului este de evitat capcana ”Fă
lucrurile așa cum le-aș face eu!” care blochează inițiativa celuilalt.
Desigur că celălalt poate nu va face curățenie la standardele la care face
cealaltă persoană sau nu după aceeași procedură. Este nevoie să cedăm controlul
în această zonă dacă dorim să ieșim din modul supra-funcționare și să-i dăm o
șansă celuilalt să iasă din modul sub-funcționare.
O altă capcană este să ne așteptăm ca celălalt nu doar să facă lucrurile
respective, dar să o facă și cu drag, să vrea să facă asta. Acest lucru s-ar
putea să nu se întâmple, celălalt s-ar putea să își exprime într-un fel sau
altul frustrarea și disconfortul. Aici intră în joc un skill foarte important,
acela de a-i da spațiul celuilalt să își trăiască emoțiile fără să ne asumăm
noi responsabilitatea pentru ele, dar și fără a ne retrage emoțional, a deveni
distanți și critici.
Pentru persoana care este în modul de supra-funcționare, în cazul nostru femeia,
s-ar putea să fie dificil să cedeze controlul într-o zonă în care autoritatea
și competența feminină au dominat nechestionate generații întregi.
Femeile (dar nu numai) adoptă adesea un rol de ”salvator” și de ”reparator”
în raport cu partenerii/ copiii lor comportându-se ca și când este
responsabilitatea lor să-i modeleze pe ceilalți sau să le rezolve problemele și
că este în puterea lor să facă asta.
Când suntem în acest mod de funcționare reacționăm la fiecare mișcare pe
care o face sau nu o face celălalt, iar reacțiile noastre emoționale merg de la
o simplă iritare la furie sau disperare. Iar atunci când vedem că încercările
noastre nu funcționează nu ne oprim, ci ne înzecim eforturile devenind din ce
în ce mai furioși la persoana care este în modul de sub-funcționare.
În acest fel este foarte dificil să menținem un grad de separare necesar
pentru a ne gestiona propria suferință și a ne rezolva problemele. Și bărbații
au dificultăți în a gestiona forțele centrifuge și centripete ale relațiilor (aspectul
separat și aspectul împreună) însă au tendința de a gestiona anxietatea prin
distanțare emoțională și dezangajare (sacrificând ”noi-ul” pentru ”Eu”) în timp
ce femeile gestionează mai frecvent anxietatea prin fuziune și
supra-funcționare emoțională (sacrificând ”eul” pentru ”noi”).
Atunci când nu ne investim energia emoțională pentru a ne rezolva propriile
probleme, ne asumăm problemele altora ca fiind ale noastre.
sâmbătă, 17 august 2024
Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #1
Pentru a utiliza propria furie ca un vehicul pentru schimbare este nevoie
să putem să comunicăm reacțiile noastre la o situație fără a o face responsabilă
pe cealaltă persoană pentru propriile noastre trăiri și fără a ne blama pe noi
înșine pentru reacțiile celorlalți ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.
Noi suntem responsabili pentru propriul comportament.
Însă nu suntem responsabili pentru reacțiile celorlalți. Nici ei nu sunt
responsabili pentru reacțiile noastre.
Adesea femeile au fost educate să își asume responsabilitatea pentru trăirile,
gândurile și comportamentul altora și să cedeze responsabilitatea altora pentru
propriul comportament.
Când se petrece acest lucru devine dificil, dacă nu imposibil, ca vechile
reguli ale relației să se modifice.
Asumarea responsabilității pentru propria persoană înseamnă:
□ Să ne clarificăm ”Eu-ul” (eu ce vreau, ce pot să îmi asum, ce este important pentru mine etc)
□ Să observăm și să modificăm partea noastră din tiparele care ne țin blocați.
Exemple
Criza de la miezul nopții
Un cuplu de femei, care era împreună de 8 ani și aveau un câine pe care-l
iubeau ca pe propriul copil, s-au confruntat cu o situație inedită. În toiul
nopții câinele a dat semne că nu se simte bine și cuplul a început să discute
în contradictoriu pe această temă. Una din persoane era foarte îngrijorată și credea
că ar trebui dus la urgență undeva, cealaltă considera că mai pot aștepta până
dimineața, acuzându-și partenera că reacționează exagerat. Au așteptat până dimineața însă starea câinelui s-a
agravat și când au ajuns la veterinar acesta le-a apostrofat că nu au venit mai
devreme, că au riscat să moară câinele.
Cea care a fost de părere să-l ducă la urgență s-a înfuriat pe cealaltă și
i-a spus că dacă s-ar fi întâmplat ceva cu câinele ea ar fi fost de vină.
Ce părere aveți despre această situație?
Cum ați fi reacționat dacă erați în situația persoanei care a crezut că
trebuia dus la urgențe?
Care este responsabilitatea tuturor părților implicate?
Chiar dacă putem empatiza cu furia lui Stephanie, cea care a vrut să meargă
la urgențe, nu putem să nu remarcăm faptul că ea este confuză cu privire la
cine este responsabil pentru ce.
Fiecare persoană este responsabilă să-și exprime în mod clar convingerile
și să acționeze în raport cu ele. Jane, partenera lui Stephanie, a făcut asta.
În opinia ei câinele nu avea nevoie de asistență de urgență așa că nu a apelat
la medici. Stephanie era și ea responsabilă să-și exprime clar convingerile și
să acționeze în raport cu ele și ea nu a făcut asta. Credea că trebuie
mers la urgență și nu a sunat veterinarul.
Asta nu înseamnă că Stephanie nu are dreptul să fie furioasă pe Jane pentru
că:
- i-a
calmat temerile,
- i-a
minimalizat preocupările,
- i-a
descalificat percepția asupra realității
- s-a
comportat ca și când ”ea le știe pe toate”.
Cu toate acestea, Stephanie este în ultimă instanță responsabilă pentru
decizia de a face sau nu ceva, nu Jane.
Stephanie este într-o poziție pe care autoarea o numește ”de-selfing”, iar
furia este semnalul pentru ea că este nevoie să obțină un echilibru mai bun în
relația cu partenera ei când vine vorba de luarea deciziilor.
Pe măsură ce ne identificăm tiparele în relații dăm peste următorul
paradox: pe de o parte, treaba noastră este să învățăm să ne asumăm
responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și comportamentul nostru și să
recunoaștem că ceilalți oameni sunt responsabili pentru gândurile, emoțiile și
comportamentele lor; cu toate acestea, modul în care reacționăm față de alții
are mult de-a face cu felul în care ei reacționează la noi. Nu putem să nu
influențăm tiparul unei relații. De îndată ce o relație este blocată într-un
tipar circular, întregul cerc se va schimba atunci când o persoană își asumă
responsabilitatea pentru schimbarea propriei părți din secvență.
Asumarea acestei responsabilități nu însemnă auto-blamare sau asumarea unei
poziții de auto-depreciere. A învăța să ne observăm și să ne schimbăm
comportamentul este un proces care pornește din iubirea față de sine și nu
poate avea loc într-o atmosferă de auto-criticism sau auto-blamare. Astfel de
atitudini mai degrabă ne subminează în loc să ne susțină în acest proces.
Dimpotrivă, o poziție de demnitate și putere ne permite să ne observăm pe noi
înșine și pe ceilalți și să ne propunem să schimbăm ceva. Această atitudine nu
îi scutește pe ceilalți să-și asume responsabilități. Din contră, atunci când
ne conturăm aspectul separat de celălalt, îl confruntăm și pe celălalt cu
faptul că fiecare avem responsabilitatea ultimă de a ne defini propriul sine și
termenii și condițiile propriei vieți. Aceasta le permite, cu respect, și celorlalți
să facă la fel.
To be continued...
De vreți să citiți mai mult, aceasta este cartea pe care o recomand călduros:
joi, 15 august 2024
The Parasitic Mind by Gad Saad
Despre dificultatea de a schimba opiniile cuiva
Făcând referire la Dan Sperber și Hugo Mercier care au dezvoltat teoria argumentativă a raționamentului:
”(…) it might be difficult for people to alter their opinions even when faced with contrary evidence. They posit that our reasoning faculties did not necessarily evolve to seek truth but rather to convince ourselves and others in a battle of wits.
Given the apparent innate
penchant for most people to engage in motivated reasoning (biased information
processing to protect one’s beliefs, attitudes, or ideological positions), is
it feasible to expect people to seek an objective truth?
As an optimistic realist, I’d
like to think so.
Intellectual courage—or as I prefer to call it, testicular
fortitude—is a necessary first step for anyone
who wishes to participate in the battle of ideas.
But this is insufficient. All of
the courage in the world is not going to sway anyone’s opinions if you do not
possess mastery of the relevant information and the appropriate critical
thinking skills to process such information.”
I just love the guy. O carte scrisă de cineva care are și cojones și informația relevantă și gândirea critică necesară to make a point. Și mai are ceva, un simț fantastic al umorului și o abordare no-nonsense, no-bullshit. Chapeau!
sâmbătă, 10 august 2024
Norocul și-l face omul cu mâna lui
Înțelepciunea populară se pare că are dreptate de data aceasta, iar știința ne arată cum anume se petrece asta și cum putem învăța să devenim mai norocoși. Read along dacă te intereseză subiectul.
Richard J. Wiseman este un fost magician ajuns psiholog care și-a obținut
doctoratul de la Universitatea din Edinburgh. În primii ani după obținerea
doctoratului a făcut un parteneriat cu Simon Singh cu care a produs secvențe
despre minciună la BBC în cadrul National Science Week cu scopul de a livra
informație științifică audienței într-o manieră distractivă. Printre altele, Richard
J. Wiseman este interesat de analiza și demistificarea fenomene paranormale
fiind membru al Committee for Skeptical Inquiry.
Mi se par foarte interesante studiile pe care le-a realizat cu privire la
noroc în urma cărora a rezultat cartea The Luck Factor. Într-unul din
experimentele menite să descopere de ce unii oameni sunt în mod constant
norocoși în timp ce alții par a fi mereu ghinioniști autorul a plasat reclame
în ziare cu acoperire națională și în reviste solicitând persoanelor care se consideră extraordinar de norocoase sau ghinioniste să-l contacteze.
Pe parcursul anilor, în jur de 400 de bărbați și femei din toate
categoriile sociale (ex. oameni de afaceri, muncitori, profesori, persoane
casnice, medici, secretare și persoane care lucrează în vânzări) s-au oferit să
participe la studiile lui.
Participanții au fost invitați să completeze jurnale, chestionare de
personalitate și teste de inteligență și au fost invitați în laborator pentru a
participa la experimente.
Rezultatele cercetărilor au evidențiat faptul că norocul nu este o
abilitate magică sau efectul șansei. Oamenii nu se nasc norocoși sau
ghinioniști. Cu toate că oamenii nu au uneori nici cea mai vagă idee cu privire
la cauzele norocului sau ghinionului lor, modul în care gândesc și propriul
comportament sunt responsabile de soarta lor.
Se pare că oamenii își generează norocul/ghinionul pe baza a 4 principii
fundamentale:
□ Iau decizii norocoase ascultându-și intuiția
□ Creează profeții care se împlinesc singure având așteptări pozitive
□ Adoptă o atitudine rezilientă care transformă ghinionul în noroc.
Oportunitățile întâmplătoare
Din afară s-ar putea crede că oamenii norocoși întâlnesc mereu astfel de
oportunități, în timp ce cei ghinioniști nu. Pentru a testa această presupunere
Richard J. Wiseman a realizat un experiment simplu în care și-a propus să pună
în evidență dacă întâlnirea oportunităților se datorează de fapt diferențelor
în abilitatea de a observa astfel de oportunități.
În cadrul experimentului li s-a oferit persoanelor norocoase și ghinioniste
un ziar și li s-a cerut să raporteze câte fotografii sunt în el. În medie,
persoanelor ghinioniste le-a luat cam 2 minute să numere fotografiile în timp
ce persoanelor norocoase le-a luat câteva secunde, motivul fiind faptul că pe
pagina a 2-a a ziarului era un mesaj formulat așa: ”Oprește-te din numărat-sunt
43 de fotografii în acest ziar.” Acesta mesaj umplea jumătate de pagină de ziar
și era scris cu caractere de 2 inci mărime așa încât nu avea cum să nu-ți sară
în ochi. Cu toate acestea persoanele ghinioniste l-au ratat, iar cele norocoase
l-au văzut imediat.
Autorul adaugă faptul că, doar pentru distracție, a mai plasat un anunț undeva pe
la mijlocul ziarului care spunea: ”Oprește-te din numărat, spune
experimentatorului că ai văzut asta, și vei câștiga $250.” La fel, persoanele
ghinioniste au ratat oportunitatea pentru că erau prea ocupate să caute
fotografiile.
Una din explicații poate fi faptul că din chestionarele de personalitate a
reieșit că persoanele ghinioniste erau mai anxioase decât cele norocoase, iar
studiile au pus în evidență faptul că anxietatea afectează abilitatea
persoanelor de a observa ceva neașteptat.
De exemplu, într-un experiment li s-a cerut participanților să observe un
punct care se mișca aflat în mijlocul unui ecran. Fără vreun avertisment
apăreau puncte mari în mod ocazional la marginile ecranului. Aproape toți
participanții au observat aceste puncte.
Experimentul a fost apoi repetat cu un al doilea grup căruia i s-a oferit o
sumă mare de bani ca recompensă pentru urmărirea punctului central. De data
aceasta, participanții au fost mult mai anxioși legat de întreaga situație și
au fost atât de concentrați pe punctul central așa încât 1/3 au ratat punctele
mari care apăreau la marginea ecranului.
Cum fac față
ghinionului
Un alt principiu important pentru a ne crea o viață norocoasă este modul în
care facem față adversităților. S-au realizat niște studii interesante cu
privire la Jocurile Olimpice care pun în evidență niște efecte care pot părea
surprinzătoare la prima vedere. Și, dacă tot e perioada Jocurilor Olimpice de
la Paris 2024, mi se pare potrivit să pomenim de ele.
Întrebare: Care din sportivi credeți că este mai fericit,
cel/cea care a luat medalia de bronz sau cel/cea care a luat medalia de argint?
Majoritatea oamenilor ar răspunde: ”Normal că cel care a luat medalia de
argint, este o performanță mai bună decât locul 3!”
Well, nu este așa. Cei care iau medalia de bronz sunt mai fericiți și acest
efect are legătură cu modul în care oamenii gândesc în acest tip de situații.
Medaliații cu argint se concentrează pe faptul că dacă ar fi performat ceva mai
bine ar fi putut lua aurul. În schimb, medaliații cu bronz se concentrează pe
faptul că dacă performanța lor era ceva mai slabă ratau podiumul.
În psihologie, această abilitate de a ne imagina ce s-ar fi putut întâmpla,
în loc de ce s-a întâmplat se numește ”gândire contrafactuală” și se pare că și
persoanele norocoase recurg la acest stil de gândire pentru a ”îndulci”
impactul emoțional al situațiilor aversive întâlnite.
Despre gândirea contrafactuală vorbește și Daniel H. Pink în cartea sa The Power of Regret- How Looking Backward Moves Us Foreward citând experimentul realizat de Medvec & co în 1995 cu privire la medaliații de la Jocurile Olimpice.
Richard J. Wiseman a prezentat persoanelor norocoase și ghinioniste o serie
de scenarii ghinioniste pentru a vedea cum reacționează la ele. De exemplu, li
s-a cerut să-și imagineze că așteaptă la coadă la bancă și un hoț intră și
trage cu arma, iar ei sunt împușcați în mână.
De dragul experimentului vă invit și pe voi să răspundeți la întrebarea pe
care autorul le-a adresat-o participanților:
Întrebare: A fost această situație una norocoasă sau ghinionistă?
Ghinioniștii au răspuns că a fost un ghinion teribil faptul că s-au aflat
la locul greșit, în momentul greșit. În schimb, norocoșii au evaluat scenariul
ca fiind unul norocos deoarece situația ar fi putu fi mult mai nasoală, ar fi
putut fi împușcați în cap, de exemplu. Alții s-au gândit și la posibilitatea de
a-și vinde povestea unui ziar și a câștiga și bani pe seama ei.
Diferențele între persoanele norocoase și cele ghinioniste sunt uimitoare.
Persoanele norocoase au tendința să-și imagineze în mod spontan cum anume
ghinionul avut ar fi putut fi mai rău și, făcând acest lucru, ajung să se simtă
mult mai bine. În același timp, reușesc să-și mențină în acest mod așteptările
legate de viitor pozitive și le crește probabilitatea de a continua să aibă
vieți norocoase.
În concluzie, putem spune că norocul și ghinionul rezultă din anumite
obiceiuri pe care le avem și care pot fi măsurate fie că vorbim de așteptări să
aibă noroc în viitor, la a fi atenți și a observa și valorifica oportunitățile
întâmplătoare sau a vedea partea luminoasă a situațiilor aversive.
Dacă v-am stârnit curiozitatea puteți citi mai multe despre cum puteți
deveni și voi mai norocoși în cartea autorului: The Luck Factor.
vineri, 9 august 2024
joi, 8 august 2024
Avantaje ale indeciziei
Indecizia este văzută în general ca un impediment, ca un produs al perfecționismului și a temerilor persoanelor perfecționiste legate de rușinea sau regretul asociate unei decizii care s-ar putea dovedi greșită. Persoanele cu scoruri mari la scala Drost Indecisiveness Scale au scoruri mici la satisfacția pe care o simt în viață conform lui Eric Rassin, Erasmus University, NL.
Studiile recente (Jana-Maria Hohnbehn și Iris Schneider, Technische
Universität Dresden), însă, propun o schimbare de conceptualizare a temenului
de indecizie reformulându-l ca ambivalență (trăsătură) arătând, în urma
rezultatelor cercetărilor realizate în baza acestei definiții, că indecizia ca
ambivalență poate fi un stil valoros de luare a deciziei care devine
problematic doar dacă este dus la extrem.
Nici una din strategiile a fi mereu foarte hotărât, decis,
nici a fi indecis, ambivalent nu este în toate situațiile strategia superioară,
câștigătoare. Ideea este să știm când să așteptăm și când să ieșim din inerție.
Iată câteva avantaje pe care le poate avea indecizia ca
ambivalență:
Sursă imagine: https://pixabay.com/ |