Terapia ca un joc de curling (după Bill O'Hanlon)

Ceea ce este important în orice intervenție este să susținem și să validăm oamenii așa cum sunt. Este nevoie totuși să fim atenți să nu oferim suport într-o manieră care închide posibilitățile și focusează clienții atât de mult pe durere încât uităm de posibilitățile de a merge mai departe. De multe ori ne concentrăm atât de mult pe ce groaznic a fost pentru persoană și cât de dureros a fost, încât ne tăvălim în experiența respectivă sau inducem hipnotic un focus pe durerea din trecut.

Abordarea centrată pe soluții recunoaște unde se află persoana, recunoaște ce s-a întâmplat și apoi deschide posibilități de a merge mai departe. Orientarea este către soluții în loc să fie pe trecut. Dacă persoana merge înapoi în trecut, atunci o însoțim, însă avem în vedere întrebarea: ”Unde duce acest lucru în final? Încotro te duci? Unde ai vrea să fii atunci când știi că acest lucru s-a încheiat?”

Această abordare este orientată spre viitor, orientată spre soluții. Analogia la care mă gândesc este cu sportul numit curling. Curling este un sport jucat pe gheață. Implică o piatră sau un puc și este ca jocul shuffleboard pe gheață. O echipă încearcă să împingă piatra spre o anumită țintă. Jucătorii lustruiesc gheața din fața pietrei și o canalizează într-o anumită direcție. Cred că este foarte mult asemănător cu ceea ce se petrece în terapie. Lustruiesc deschideri și bătătoresc căi în fața persoanei. Recunosc unde se află clientul, recunosc răspunsurile pe care mi le dă, recunosc experiența lui/ei și, în același timp, deschid posibilități. Ofer opțiuni și alegeri multiple. Apoi, pe baza răspunsurilor lor, pe baza a ceea ce aleg, deschid mai multe posibilități. Este întotdeauna o situație cu alegeri multiple. Vrei să faci asta, asta sau asta?

Adaptat după William Hudson O'Hanlon & Michael Martin- Solution oriented Hypnosis (1992) pag. 143

***

Sursă imagine: https://pixabay.com/

***

Textul original

”What’s important in any kind of treatment is to support and validate people the way they are. One must be careful not to support in a way that closes down possibilities by focusing so much on the pain that you forget the possibilities for them moving on. What I see in this work a lot is that we focus so much on how terrible it’s been for the person and how painful it’s been (…), that we wallow in that or hypnotically induce a focus on the pain of the past.

The solution-oriented approach acknowledges where the person is, acknowledges what happened, and then opens up the possibilities for moving on. The orientation is towards solutions rather than back into the past. If the person goes back into the past, then you’d better go with them, but keep in mind, “Where is this leading ultimately? Where are you going? Where would you like to be when you know this is complete for you?”

This approach is oriented towards the future, oriented towards solutions. The analogy I use is the sport of curling. Curling is this game that’s played on ice. There is a stone or puck and it’s like shuffleboard on ice. One team tries to push the stone to a certain target. The players sweep the ice smooth in front of the stone and channel it in a certain direction. I think it’s much the same in therapy. I’m sweeping openings and a smooth pathway in front of the person. I’m acknowledging where they are, acknowledging the responses they are giving me, acknowledging their experience and, at the same time, opening up possibilities. I’m offering multiple-choice options. Then, based on their responses, on what they choose, I open up more possibilities. It’s always multiple choice. Would you like to do this, this, or this?” 

Cum se face psihoterapie? (după Milton Erickson)

Erickson povestește cum pe vremea când era copil și își ducea veacul la ferma tatălui său din Wisconsin era într-o zi cu prietenii săi la câteva mile depărtare de casă. În acele vremuri oamenii nu se îndepărtau prea mult de casă așa încât locurile unde au ajuns le erau destul de nefamiliare. Pe când mergeau pe un drum de țară au văzut un cal fără stăpân agitat și speriat și s-au luat la fugă după el până l-au ajuns și au încercat să-l liniștească.

În acel moment Erickson le-a spus prietenilor că el o să ducă calul acesta acasă la stăpânul lui.

Nedumeriți prietenii l-au întrebat ”Cum o să faci asta, nici nu știm a cui este?!”

Erickson a răspuns: ”Este în regulă.” și s-a urcat călare pe cal mânându-l către drum și, pe măsură ce mergeau pe cale, calul se mai oprea din când în când să mai mănânce câte ceva de pe marginea drumului, iar Erickson îl strunea înapoi spre drum.

La un moment dat calul a luat-o spre o fermă. Fermierul a auzit gălăgie afară și a ieșit să vadă despre ce este vorba. La vederea calului și a băieților a exclamat: ”Acesta este calul meu! De unde ai știut unde să-l aduci? Nu te cunosc, nu știu cine ești! Și nici tu nu aveai cum să știi că este calul meu!?”

Erickson i-a răspuns: ”E drept că nu am știut unde să aduc calul, dar calul știa drumul. Tot ce a fost nevoie să fac a fost să-l țin pe drum și să-l mențin în mișcare.”

Așa se face psihoterapie.

Sursă imagine: https://pixabay.com

(prelucrare după textul orginal prezentat în cartea Solution-Oriented Hypnosis de William Hudson O'Hanlon și Michael Martin)

***

Textul original:

Keep Them on the Road and Keep Them Moving

Erickson told a story about when he was growing up. Erickson had polio when he was 17, but before that he was a fairly active kid who lived in a farming area in Wisconsin for much of his growing up years. He told a story about how he was with friends one time a few miles away from his home. People didn’t travel very far from their homes at that point and he and his friends were unfamiliar with this area. They were travelling down a country road and a horse which had obviously thrown it’s rider ran past them. Its reins were all askew and it was very skittish. He and his friends chased the horse into a farmyard, and when they got into the farmyard, they caught the horse and calmed it down.

Then Erickson announced, “I’m going to take this horse back home, back to its owner.” His friends said, “We don’t even know whose horse this is. How’re you gonna do that?” Erickson said, “That’s all right.” He jumped up on the horse, told the horse to giddy up and the horse went out of the farmyard and took a right turn onto the road. Erickson spurred him on down the road. As they were riding down the road, every once in a while the horse tried to go off the road and eat some weed or some hay. Erickson just steered him back on the road and spurred him on.

A few miles down the road, the horse turned and went into another farmyard. The farmer heard the commotion and came out and exclaimed, “That there’s my horse. How did you know how to bring my horse home? I’ve never met you. You didn’t know that was my horse.” Erickson said, “That’s right, I didn’t know where to bring the horse, but the horse knew the way. All I did was to keep him on the road and keep him moving.” When he told that story, Erickson ended with the moral, “I think that’s how you do psycho-therapy.”