The Tao of Pooh and the Te of Piglet- Benjamin Hoff

O cărticică ce îți înmoaie sufletul spunând lucruri atât de profunde într-un fel copilăresc ce mă face să mă întreb dacă noi, încurcându-ne în îmbârligăturile așa zis sofisticate ale minții nu ne-am rătăcit cumva și rătăcindu-ne ne-am îndepărtat tocmai de ceea ce dă sens vieții.
Iacătă o bucățică (un cântec de-al lui Pooh) în care ne explică de ce drumul spre încrederea în sine și autonomie începe prin a recunoaște cine suntem, cu ce materie primă lucrăm și ce funcționează cel mai bine pentru noi:

"How would you explain it, Pooh?"

"With a song," he said. "A little something I

just made up."

"Go ahead."

"Certainly . . . (cough)."

How can you get very far,

If you don't know Who You Are?

How can you do what you ought,

If you don't know What You've Got?

And if you don't know Which To Do

Of all the things in front of you,

Then what you'll have when you are through

Is just a mess without a clue

Of all the best that can come true

If you know What and Which and Who.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth#7 Parents Need to Be in Control

Shefali Tsabary crede că în nici o altă relație nu suntem atât de investiți ca în relația cu propriul copil. Și, în ciuda faptului că acesta este atributul prețios al rolului de părinte, aceasta creează un adevărat teren minat, iar una din cele mai importante capcane la care ar trebui să luăm aminte este idea că părintele controlează copilul.

Probabil că unul din cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le facă un părinte este să renunțe la fantezia că el/ea ”creează” ceea ce devine copilul.

Responsabilitatea pe care o are părintele, spune Shefali Tsabary, se limitează la a-i asigura securitatea și starea de bine și este o mare greșeală să ne atașăm de convingerea că deținem controlul asupra a ceea ce sunt intrinsec copiii.

”Singurele lucruri asupra cărora avem control în calitate de părinți sunt propriile sentimente și reacții, precum și  atmosfera pe care o creăm în casă. Problema este că nu prea știm cum să ne controlăm pe noi înșine sau atmosfera pe care o creăm acasă, ceea ce ne împinge în direcția controlării copiilor în schimb.

Copiii noștri vin la noi cu propria lor amprentă unică. Asta înseamnă că vin cu propriul temperament și mod de a se relaționa cu lumea. Unii vin plini de energie, în timp ce alții sunt calmi și tăcuți. Unii vin cu temeri și colici, în timp ce alții au un traseu lin. Nu avem prerogativele să păstrăm doar ce ne place la copiii noștri și să eliminăm ceea ce nu ne place.”

Copiii sunt ceea ce sunt, spune Shefali Tsabary. Doar atunci când acceptăm asta legat de copiii noștri vom fi capabili să ne acordăm cu ei  (attune) și să le satisfacem nevoile emoționale.

A ne asuma reponsabilitatea pentru lucrurile asupra cărora avem control înseamnă să ne adresăm întrebări de tipul:

Mediul pe care-l creez acasă generează armonie sau dizarmonie?

Ce anume din ceea ce fac sau nu fac facilitează anumite comportamente ale copilului?

Nu ne putem controla copiii. Putem doar crea condițiile în care ei să crească. În obsesia noastră de a-i transforma în produsul parentingului noastru, suntem orbi legat de faptul că  ei au venit pe lume pentru a păși pe propriul drum. Nu avem dreptul să dictăm modul în care copiii noștri își exprimă umanitatea. Avem doar privilegiul de a le arăta cât este de important să fie autentici și să-și trăiască viața în conformitate cu valorile lor.

Renunțarea la control este probabil cea mai dificilă sarcină spirituală cu care sunt confruntați părinții.

Copiii simt automat acceptarea noastră sau lipsa ei. Atunci când au sentimentul că îi acceptăm pot să elibereze energia consumată pentru a se proteja de criticile noastre pentru a o utiliza pentru creștere și expansiune. Atunci când înțelegem care este puterea rolului nostru de mentori spirituali pentru copii, onorăm spiritul ce pulsează în ei și tânjește să se actualizeze.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #6 Parenting Is About Raising a Happy Child

Deși părinții se străduiesc să crească copii care vor avea succes în viață, dorința tuturor este ca ei să fie fericiți. Din păcate se știe că a căuta cu lumânarea fericirea este calea sigură spre nefericire.

Shefali Tsabary ne atrage din start atenția asupra faptului că ideea conform căreia ”copilul meu merită să fie fericit” izvorăște dintr-o viziune asupra momentului prezent ca imperfect, ca având neajunsuri, adică o viziune ancorată în lipsă, în care ne focalizăm pe ceea ce nu este în loc să observăm abundența pe care Universul ne-o oferă.

Dacă fericirea noastră depinde de suișurile și coborâșurile călătoriei noastre prin viață, vom fi mereu la mâna nenumăratelor variabile asupra cărora nu avem decât puțin sau chiar niciun control.

Unii părinți înțeleg prin parenting conștient să le facă pe plac întru totul copiilor satisfăcându-le toate dorințele astfel încât aceștia să fie mulțumiți și să nu simtă niciun disconfort. Acest tip de parenting este și el bazat pe frică și își are rădăcinile în inconștiență.

Părintele conștient nu se teme să producă disconfort copilului, dacă asta are nevoie să simtă pentru a crește sau să îi spună ”nu”, dacă asta servește binelui superior al copilului. Parentingul conștient nu înseamnă să alegem calea cea mai ușoară pentru părinte sau pentru copil, ci calea care va facilita creșterea. Reperul va fi astfel întotdeauna dacă ceea ce facem îl ajută pe copil să se dezvolte și să devină mai rezilient, mai aproape de împlinirea sinelui său.

Viața este impredictibilă, prin urmare e nevoie să renunțăm la asumpțiile conform cărora ar trebui să simțim doar plăcere și confort. Cât de atașați suntem (încă) de această asumpție putem verifica ori de câte ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Observați-vă intensitatea reacțiilor, aceasta este măsura în care încă mai credem că totul ar trebui să meargă conform planului. Ca și când noi am fi la cârma Universului!

Una din problemele legate de fericire este că noi echivalăm în mintea noastră fericirea cu rezultatul, nu cu procesul. Această natură condiționată a relației noastre cu viața este motivul pentru care nu putem ajunge la sursa interioară a fericirii pe care o avem oricând la îndemână.

Dar ce înseamnă fericirea?

Mulți dintre noi nici nu știu cum arată. De obicei ne imaginăm că înseamnă lipsa durerii, confortul. Și deși nu avem nici o garanție în acest sens îi orientăm pe copii spre succes, ca o modalitate de a-i inocula împotriva suferinței.

Adevărul este că nu avem cum evita suferința. Ne așteaptă la fiecare colț...

Doar dacă separăm interiorul de exterior putem realiza faptul că interiorul se poate adapta, poate chiar înflori în ciuda exteriorului. Atunci când reușim să facem asta, atunci ființa noastră interioară privește provocările vieții cu vigoare în loc să le privească ca o victimă, cu valoare în loc să le privească cu frică.

Nu vom putea opri valurile, dar putem învăța să facem surf. Poate că arta de a trăi o viață plină de sens constă în a îmbrățișa atât vârfurile, cât și prăpăstiile. Dacă am aborda viața astfel și i-am învăța și pe copii să facă asta nu am mai căuta fericirea știind că procesul de a ne angaja în orice ne oferă viața conține în sine cea mai mare împlinire. Doar atunci când noi, în calitate de părinți, îmbrățișăm complet durerea ca o poartă spre transformare le permitem copiilor să exploreze propria lor relație cu ea.

A ne implica în viață ”așa cum este”- a fi versus a face

Copiii știu în mod inerent să se implice în viață așa cum este aceasta. Copiii au acces la bucuria de a trăi indiferent de circumstanțe. Acest lucru este posibil pentru că ei acceptă ”viața așa cum este” într-un mod pe care noi l-am dat uitării.

Dar ce înseamnă să accepți ”viața așa cum este”?

Copiii simt ce e de simțit după care merg mai departe, Dacă plâng, plâng, dacă râd, râd, nu creează scenarii despre cât de fericiți sau nefericiți sunt în situația respectivă. Această abilitate de a fi flexibili în dansul vieții lipsește multor adulți, spune Shefali Tsabary.

Adulții rămân blocați în tipare vechi, incapabili să exprime modalități creative de a se adapta și a oferi răspunsuri conștiente și nu reacții ancorate în trecut. De teama de a renunța la ceea ce cunoaștem, ne agățăm de iluzia că avem control asupra vieții, iar atunci când viața și în special copiii noștri, ne pun sub semnul întrebării această iluzie, nu suntem capabili să facem față și slobozim această neajutorare asupra copiilor prin intermediul furiei și anxietății.

Dacă am putea îmbrățișa viața așa cum este, în loc să ne focalizăm pe cât de bine sau de rău ne face să arătăm în fața altora sau să ne simțim, am putea să ne obișnuim încet, încet cu impredictibilitatea ei și să facem asta cu mai multă grație.

Atunci când îi învățăm pe copii să caute în exterior ceva care să-i facă să se simtă mai puternici- o anumită notă, o anumită realizare etc- le transmitem mesajul că rezultatul este mai important decât procesul. Ajung astfel să creadă că viața lor are sens doar atunci când realizează ceva, nu și atunci când sunt ei înșiși în fiecare moment.

Este trist că în loc să-i învățăm pe copii să intre în contact cu propria reziliență astfel încât să transceandă experiențele dureroase, ne descărcăm fricile noastre asupra lor și îi învățăm să evite durerea cu orice preț.

Când acești copii ajung să trăiască sentimente neplăcute, situația este interpretată atât de copil cât și de adult ca ”ceva ce nu a mers bine”și o întreagă dramă se pune în scenă având drept actori frica și disperarea. Și toate acestea deoarece nici copiii, nici adulții nu realizează că viața este pur și simplu și că tot ceea ce este nevoie să facă pentru a trăi o viață cu sens este să se angajeze total în experiență, știind că are în interior reziliența de a face față la orice i-ar aduce în cale viața.

Ideea de a mula după așteptările celorlalți pentru a fi acceptați în anumite grupuri și durerea asociată respingerii trebuie ponderate prin stabilirea unor limite clare în fața celor care se comportă nepăsător cu noi sau chiar lipsit de respect. Mulți adulți au probleme în a face asta pentru că și ei atunci când au fost copii au fost împinși să socializeze fără a li se da instrumentele care-i vor ajuta să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți.

Când vine vorba despre fericire, avem de învățat de la copii, nu invers. Aceștia sunt maeștri în a întrupa fericirea. Lăsați-i să se joace afară și vor găsi delicii în cele mai simple lucruri. Din păcate după câțiva ani pierdem această capacitate, dar dacă avem deschiderea necesară o putem reînvăța de la ei.

Pentru că nu sunt încă contaminați de cultură, copiii nu așteaptă să se îmbogățească, să ajungă la o anumită greutate sau într-un anumit grup social pentru a putea fi fericiți. Netulburați de sentimente de vinovăție față de trecut sau de scenarii catastrofice legate de viitor, trăiesc complet viața așa cum este, fără a simți nevoia să eticheteze sau să judece experiențele. Abandonarea aceasta în realitate le permite copiilor să fie liberi, să exploreze și să fie aventuroși. Pentru a cultiva aceste calități este nevoie să le permitem copiilor să facă ceea ce știu să facă cel mai bine, adică să fie pur și simplu ei înșiși. Când ne dăm la o parte, ei își dezvoltă în mod natural dorința de a-și manifesta visele, fără să-i tot cicălim noi legat de ce ar trebui să facă.